Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7). „Cine seamănă cu lacrimi, va secera cu bucurie” (Ps 126, 7).

Slăvit să fie Domnul!
Când priveşti astăzi în lume şi pe pământ… când priveşti în jurul tău şi în jurul nostru… şi când vezi atâta sămânţă semănată… Cei doi semănători au ieşit.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte numai despre un Semănător care a semănat sămânţă bună, sămânţă curată, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de curat a fost gândul cu care s-a semănat sămânţa! Cât de curată a fost sămânţa aceasta! Cât de binecuvântată este munca ostenitoare şi harnică a Semănătorului celui iubit şi drag! Dar când te gândeşti că atâtea din seminţele aruncate au trebuit plânse, au trebuit stropite cu lacrimi… căci ele au căzut în locuri în care n-au adus nici o roadă. Dar nu numai Domnul Iisus a fost Acel semănător care a semănat sămânţa, ci, de la El până la noi, atâţia dintre cei dragi şi scumpi semănători ai Lui au fost trimişi mereu cu această sămânţă curată… A mai venit şi vrăjmaşul tău şi al meu şi a semănat şi el. A semănat şi el cu atâta hărnicie, căci şi noaptea el seamănă. Seamănă. Seamănă, seamănă, seamănă mereu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzi aici, mâine trebuie să te trudeşti să ţi-l aduci aminte: „Doamne, că aseară aşa mi-a fermecat inima, dar acum parcă am şi uitat…”. Aşa de puţin prinde din Cuvântul lui Dumnezeu în pământul inimii oamenilor! În atâţi dintre cei care se duc de mai ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, mai ascultă Evanghelia, se mai duc la Lăcaşul lui Dumnezeu… aşa de puţin prinde Cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa cea sfântă! Aşa de puţin creşte, aşa de puţin se înrădăcinează şi aşa de mult se uscă înapoi, chiar dacă a fost semănată!
Iar o minciună – cum scrie Părintele Iosif – semănată seara într-un capăt al satului, în dimineaţa care vine o vei găsi în celălalt capăt de sat înflorită şi înspicată în zece spice.
O, binecuvântate inimi care aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu…
O, sărmane inimi – voi, care n-aţi primit această sămânţă, care este Cuvântul lui Dumnezeu, ci aţi primit sămânţa cealaltă, blestemată, a celui rău…
Nu ştiu de ce aşa de repede prinde sămânţa cea rea!… Un cuvânt, când îl auzi, o poveste, o glumă, orişicând, imediat prinde în inimă şi în minte şi mulţi se află spunând-o altora, deşi nu are nici un rost. Iar Cuvântul lui Dumnezeu aşa de rar şi în aşa de puţine locuri se prinde.
Când priviţi astăzi pe pământ la holdele în care sunt semănate două feluri din această sămânţă, îţi vine să plângi atât de amar: O, Domnul meu şi Dumnezeul meu, oare unde-i sămânţa Ta? Unde mai vezi rugăciune, din cât te duci şi poţi umbla? Unde mai vezi dragoste şi milă, şi bunătate, şi iertare, şi pace? Unde mai vezi?
La fiecare pas vezi vrajbă şi ură, şi blesteme, şi stricăciuni… La fiecare pas… Aceasta-i sămânţa pe care a semănat-o vrăjmaşul sufletului tău, vrăjmaşul sufletului meu. Sămânţa aceasta blestemată o vezi la fiecare pas. În toate holdele, pretutindeni este pământul plin de stricăciune, de sămânţa aceasta rea, este plin de vrajbă, este lucrarea vrăjmaşului care a lucrat cu atâta hărnicie.
Şi când priveşti, cu durere te întrebi: Doamne, oare a Ta sămânţă unde e? Trebuie să o cauţi ca pe aurul cel mai scump. Căci nu o vezi, decât ici şi colo. Trebuie să te duci zile întregi ca să mai găseşti ceva din sămânţa lui Dumnezeu. E aşa de puţină! E plin pământul de neghina vrăjmaşului pe care a semănat-o şi o seamănă şi mai seamănă mereu.
Fraţii mei dragi, a ieşit Semănătorul să semene sămânţa Sa. El Şi-a făcut lucrarea Lui sfântă şi binecuvântată. Dar acum ai ieşit şi tu pe această lume pentru o vreme. Numai pentru o vreme suntem noi aici pe pământul acesta. Fiecare pentru noi va trebui să fim şi suntem un semănător.
A spus Sfântul Pavel în Galateni: „Ce seamănă omul, aceea va secera”. Fiecare dintre noi suntem un semănător. Fiecare vorbă ce o scoţi de pe buzele tale este o sămânţă aruncată. Din fiecare vorbă pe care ai spus-o răsare ceva. Dacă a fost un cuvânt din partea lui Dumnezeu, un cuvânt blând, un cuvânt scump, un cuvânt potrivit – va răsări din el ceva de care se va bucura şi Dumnezeu şi te vei bucura şi tu. Dar dacă a fost un alt cuvânt, nepotrivit, de bună seamă că aceea vom secera fiecare dintre noi. Fiecare vom secera ce semănăm.
În inima copiilor seamănă părinţii…
Odată, o mamă îndurerară, la adânci bătrâneţi, s-a dus la tribunal să se plângă:
– Domnule, ce să mă fac, căci copilul meu mă aruncă afară, îmi întoarce vorba, mă nesocoteşte… Nu mai am pace, nu mai am linişte, nu mai am bucurie. Ba… până acolo, că ajunge să mă lovească. Iar judecătorul se uită la ea şi îi spune:
– Femeie, proastă creştere i-ai dat! Tu l-ai crescut în felul acesta, tu ai semănat în inima lui.
Numai cei care au semănat cu lacrimi, numai ei vor secera cu bucurie. Vor secera cu lacrimi toţi cei care nu seamănă cu lacrimi, toţi cei care n-au semănat cu lacrimi.
Noi, în seara asta, dacă ne bucurăm în locul acesta… tu, dacă ai primit cuvântul, dacă ai primit sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu – poate că a fost udată de părinţii tăi cu multe lacrimi. S-a spus şi o poezie mai la început…
„Până nu ţi uzi cu sudoarea
frunţii tale-orice răsad,
florile uscate-ţi pică,
roadele necoapte-ţi cad.”

Fiecare dintre noi suntem semănători; şi tu, şi eu, fratele meu. Şi tu, tată, şi tu, mamă. Fiecare dintre noi semănăm de fiecare dată ceva. Bagă de seamă ce semeni, pentru că aceea vei secera.
Tot ne-am gândit când Lot cel de altădată a vrut şi el să semene ceva în inimile ginerilor săi… că n-a prins nimic din sămânţa semănată, pentru că ea n-a fost udată cu lacrimi…
De atâtea ori poate am spus şi noi câte-un cuvânt… Am gândit că spunem bine la cei din casa noastră, la cei cu care am trăit în legătură, de atâtea ori am tot spus… Dar cuvântul nostru pe care l-am spus, am văzut că nu a avut nici un rod, nu a avut nici un rost, căci nu s-a prins nimica.
O, fratele meu şi sora mea, udă-l cu lacrimi, udă-l cu sudoarea frunţii tale, dacă vrei mâine să seceri cântând. Căci dacă nu semănăm astăzi cu lacrimi, apoi vom secera mâine cu lacrimi. Ceea ce n-am făcut astăzi aşa cum trebuie rămâne tot nefăcut pentru totdeauna.
Dumnezeu aşa a vrut ca tot pământul să fie semănat. Toate grădinile să fie aşa de frumoase! Când priveşti la o grădină… priveşti la grădina ta, sora mea, în care ai semănat tu astă primăvară şi unde ai pus tu sămânţa care credeai că-i cea mai potrivită în grădina ta. Dumnezeu a făcut-o să crească şi tu te-ai bucurat. Atât de mult te-ai bucurat când ai văzut în toamna asta numai belşug şi binecuvântare. Aşa ţi-a răsplătit Dumnezeu pentru toată osteneala pe care tu ai pus-o acolo.
Dar dacă tu nu ai fi semănat nimic acolo… Dumnezeu dădea ploaia Lui. Dumnezeu dădea căldura Lui, dar în grădina ta nu s-ar fi făcut nimic, căci nici o sămânţă nu a fost semănată. Totuşi ar fi crescut ceva şi în grădina unde nu e semănat nimic. Ştiţi ce? Buruienile şi scaii, cât sunt mai mari. Dar acestea sunt rodul lenei, rodul nepăsării.
Dacă încă atâtea buruieni sunt în jurul nostru şi atâta sămânţă rea şi blestemată, aceasta se datorează faptului că noi aşa de puţin am lucrat, aşa de puţin am semănat… Aşa de puţin am pus din Cuvântul lui Dumnezeu pe buzele noastre. Când am scos o vorbă de pe buzele noastre a fost aşa de puţin dumnezeiesc în ea şi de aceea aşa de puţin s-a strâns. Şi de aceea, nu vă miraţi că în lumea aceasta este atâta necredinţă, atâta necredinţă… Nu vă miraţi pentru că sunt aşa de rari semănătorii care au ştiut să semene cu lacrimi, care mai seamănă cu lacrimi.
O, dacă ar mai trăi şi în vremurile noastre Sfântul Apostol Pavel, el, acela care a ştiut să semene mereu cu lacrimi, poate altfel ar fi lumea în jurul nostru, poate altfel ar fi satele noastre, poate altfel ar fi pământul, dacă ar mai fi semănători din aceştia cu lacrimi.
Dar aceştia au fost foarte rari. Şi tot mai rari sunt. Şi tot mai rari vor fi mâine.
O, fratele meu şi sora mea care priveşti în jurul tău cu inima zdrobită de durere când vezi neghina celui rău care a semănat atâta şi atâta în jurul nostru… O, seamănă şi tu, nu sta! Cum spune şi poetul: „Trudit semănător, nu sta…”.
Chiar dacă arunci prea mult sămânţa, chiar dacă prea mult te osteneşti, chiar dacă vin prea mulţi corbi, chiar dacă ţi se pare ţie că nu strângi nimic, o, trudit semănător, nu sta! Tu seamănă mereu, dar nu sta!…
Vine mâine sărbătoarea şi te vei odihni atunci. Dacă tu te odihneşti acum, dacă tu dormi, dacă tu stai, dacă tu nu faci nimic… vine cel rău şi seamănă el şi seamănă, şi seamănă… Şi atunci vom tot putea să plângem în zadar, când vom vedea grădinile noastre, când vom vedea ogoarele noastre că sunt numai de jale. Şi pe ale vrăjmaşului, lângă ale noastre, că sunt pline de roadele blestemate, de sămânţa celui rău.
Şi din seara aceasta am vrea să ne întoarcem de aici cu ceva. Şi în seara aceasta Dumnezeu ne-a vorbit. Şi în seara aceasta Dumnezeu S-a coborât în mijlocul nostru. Nu au simţit oare inimile noastre şi în seara aceasta că este El, Iisus, Acela care ne-a iubit, Acela care ne-a vrut să fim ai Lui? Noi am primit sămânţa şi în seara aceasta din belşug. Ne-am umplut hambarele noastre sufleteşti din belşug cu sămânţă. Mâine du-te şi arunc-o şi tu pe acolo pe unde vei fi, mărturiseşte şi tu la vremea ta, spune din partea lui Dumnezeu.
E vremea ta, fratele meu, e vremea semănatului tău. Dacă vine iarna, ce vei mai semăna atunci? Unde vei mai semăna atunci? Şi ce vei secera, dacă nu ai semănat?…
Fiecare dintre noi avem o datorie sfântă să semănăm. Să dăm din ceea ce am primit. Cum Dumnezeu ne-a dat nouă, aşa şi noi să dăm tuturor celor din jurul nostru. Căci sunt atâţia în jurul nostru, atâtea suflete cărora noi le suntem datori. Sunt atâtea inimi, sunt atâtea ţarini în care a semănat numai vrăjmaşul – şi nu e cine să semene dacă nu semeni tu, dacă nu semăn eu, dacă nu semănăm noi.
Noi avem datoria aceasta sfântă pentru ei, noi avem datoria aceasta şi trebuie să o facem astăzi.
Luturile noastre sunt cam obosite şi poate că ar fi fost momentul să fi încheiat atunci când au plecat cei scumpi şi dragi ai noştri; dar, fiindcă întâlnirile ne sunt atât de scumpe şi aşa de rare, am zis că trebuie să mai stăm câteva clipe împreună, să ne mai bucurăm inimile una cu cealaltă în îmbrăţişarea dragostei dumnezeieşti, în Cuvântul lui Dumnezeu care este duh şi viaţă.
Ce plâns însă va fi atunci când toată neghina va fi adunată în snopi şi aruncată la foc! Ce plânsete vor fi acelea, ce scrâşniri de dinţi ale acelora care nu au plâns la semănat, la muncă şi la greu… Ei atunci au râs… Şi, pentru râsul lor nebunesc, ajung ca, la secerişul lui Dumnezeu, să plângă cu amar. Dar vor fi adunaţi în snopi şi vor fi aruncaţi în foc. Aruncaţi ei înşişi, pentru că n-au aruncat la vremea potrivită răul din ei, păcatul din ei.
În această zi toţi am fi putut să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, să semănăm cu lacrimi. Dacă noi însă nu vom vrea, vom ajunge la plâns şi scrâşniri de dinţi, ca neghina.
Snopii aceştia răi vor fi aruncaţi acolo unde nu va mai fi nicio pocăinţă, nici întoarcere la Dumnezeu, ci plâns veşnic. Acum încă mai putem să ne împăcăm cu Tatăl Ceresc. Să nu scăpăm prilejul acesta minunat, câtă vreme El mai este la uşile noastre, în satele noastre, în adunările noastre, în bisericile noastre.
Ferice de sufletul care înţelege toate acestea, pentru că azi este vremea semănatului. Mâine va fi vremea secerişului, vremea venirii Fiului Omului pe norii cerului. Şi atunci, când secerătorii vor fi trimişi pe pământ, ei nu vor sta ca noi acum, ei nu vor zăbovi nici o clipă: ori cu rod, ori fără rod…
Fecioarele s-au dus… Să ne grăbim şi noi, prieteni! Câtă grabă sfântă ar trebui când Dumnezeu ne cheamă!
Domnul Iisus să ne ajute la fiecare în parte. Amin.
Slăvit să fie Domnul!