Vorbirea fratelui Opriş Ioan (Batiz) la botezul de la Cornuţel – octombrie 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Sunt zile când vesteşti Cuvântul lui Dumnezeu doar la patru, cinci suflete de fraţi şi de surori. Doar ieri, alaltăieri, cu o săptămână în urmă, am avut vreo mie cinci sute înaintea ochilor. Cu două săptămâni în urmă, abia au fost vreo cincizeci de suflete. Duminica sunt mai multe, peste săptămână, câte opt, câte zece, câte cincisprezece, câte optsprezece, douăzeci şi cinci, cel mult. Şi acum, când văd în faţa ochilor mei… deşi poate jumătate s-au dus dintre fraţii care au fost aici totuşi, slavă lui Dumnezeu că tot mai sunt vreo şaizeci, şaptezeci de suflete.
Încerc să spun şi eu câteva cuvinte, deşi ştiu că sunteţi obosiţi, sătui… Cum zice Sfântul Apostol Pavel: „O, iată-vă sătui”… A ajuns să zică unor fraţi credincioşi dintr-o Biserică: „O, iată-vă sătui!”… Şi într-adevăr, cei din afară s-ar putea întreba referitor la noi, cei de-aici: „Cum? Ce? Atâţia… de ceasuri întregi? Cu siguranţă, oamenii aceştia sunt sătui. Aceştia vin la adunare cine ştie pentru ce… Au «gustat» puţin!”.
Nu vedeţi, chiar şi când e vorba de băuturi, unii nu beau deloc, alţii gustă jumătate de păhărel, altul gustă un pahar întreg, altul nu se mai opreşte şi tot bea.
Ei, în cele spirituale, din aceia cărora le place să bea continuu sunt aşa de puţini! Restul se satură repede. „N-am adus nimic în lume” – zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola I Timotei 6, 7. Şi Iov, în 1, 21: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă întorc în pământ”, deşi în jurul lui fuseseră doar ieri, cu o zi înainte sau cu două zile înainte, mii de oi, mii de cămile şi perechi de boi. Şi totuşi acum spune: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă întorc în pământ”.
Iar la Timotei spune: „N-am adus nimic în lume şi arătat este că atunci când trebuie să plecăm nici să scoatem ceva din ea nu putem”.
Dragii mei, în Psalmul 119, 131 citim: „Sunt lacom după poruncile Tale”. Şi încă ceva, la versetul 150: „Mă scârbesc de cei ce îşi leapădă credinţa”. Iar în versetul 169 spune aşa: „Urăsc şi nu pot să sufăr minciuna”. Şi apoi mai zice: „Să ajungă strigătul meu până la Tine, Doamne”.
Fraţilor dragi, mă gândesc la cuvintele: „Sunt lacom după poruncile Tale”. Câţi dintre noi avem această boală? Câţi dintre noi o avem? Mi-e teamă că prea puţini avem această boală, lăcomia după Cuvântul lui Dumnezeu, după felul lui Hristos, după Împărăţia lui Dumnezeu, după viaţa veşnică, după dumnezeieştile Scripturi, după dumnezeieştile scrieri, după învăţăturile sfinţilor prooroci, apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. De aceea, lacomi după aceste lucruri, aşa încât să nu i mai vezi sătui niciodată, sunt aşa de puţini! Poate i-ai putea număra pe degete. Şi nu ştiu dacă nu s-ar găta, că poate nici atâţia nu vor fi, câte degete ai la mâini; căci n-ai să găseşti oameni care să fie într-adevăr lacomi. Vedeţi, aici spune aşa: „Sunt lacom după poruncile Tale”. Noi suntem lacomi după ce? Noi suntem lacomi după mâncări cât mai bune, cât mai gustoase, cât mai grase. Noi suntem lacomi după petreceri. Noi suntem lacomi după averi. Noi suntem lacomi după case frumoase, după mobilă cât mai luxoasă. Care de care mai frumoasă.
Ieri, de pildă, mi-au intrat în casă doi oameni care nu au mai fost de când e lumea… Unul mi-era văr dulce, dar n-a fost în casa noastră… de cel puţin 55 de ani n-a fost. Stătea undeva într-o localitate mai departe şi a trecut pe la noi, că mergea la o nuntă şi s-a băgat şi pe la mine. El nu mi-a spus mai nimic. Mi-a spus doar atâta că au ginere, un doctor, la Mediaş şi că au o casă acolo în sat, unde se găseşte el, o casă care merită vreo patru sute de mii şi că, dacă ar fi la Mediaş, casa asta ar fi vreun milion.
Iată săracii oameni, iată lăcomia… lăcomia fără Dumnezeu. Ei nici nu ştiu ce să vorbească, se laudă cu nimicuri, cu fleacuri, cu lucrurile acestea despre care tot aşa zicea şi împăratul Alexandru Macedon… Împăratul acesta a murit la 33 de ani şi a fost pus în sicriu cu mâinile afară, că aşa a dat el ordin. Şi a zis că dacă va întreba cineva de ce fost împăratul pus în sicriu cu mâinile afară, slugile să le spune tuturor: „Iată un om care nu s-a mai săturat de avuţii şi de împărăţii; pleacă şi el cu mâinile goale”.
Oare de ce nu învăţăm din păţania altuia, să nu ajungem să învăţăm pe propria noastră piele, că atunci e şi foarte târziu, şi foarte greu. Să învăţăm din păţania altuia cum se dărâmă toate, cum se prăbuşesc toate. Nu vedem în satele noastre şi în oraşele noastre atâtea gospodării pustii, atâtea case pustii, atâtea grădini pustii, atâtea curţi pustii, chiar dacă fuseseră făcute frumoase ca nişte cetăţi? Cum am văzut când treceam într-o zi cu fratele Petru de la noi, ducându ne la cineva, şi nu ştiam care îi este casa, fiindcă erau nişte case extraordinar de frumoase şi mari. „Vai de mine, a zis fratele, ce cazărmi şi-au făcut oamenii aceştia! Nici directorii nu-şi fac aşa ceva!”
Fraţilor dragi, iată lăcomia noastră. Fiecare e lacom după ceva, dar Cuvântul lui Dumnezeu începe cu fericirea din Psalmul 1, 1: „Fericit bărbatul care nu şade pe scaunul celor pierzători şi al celor răi şi ticăloşi. El în căile Domnului merge şi la căile Domnului cugetă ziua şi noaptea. El e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor şi care rodul şi-l dă la vremea sa. Nu tot aşa sunt cei răi, nu tot aşa… Ci ei sunt ca praful pe care-l spulberă vântul. Ei nu pot ţinea faţa sus în ziua judecăţii şi nu pot ajunge în sfatul celor drepţi şi în anturajul celor drepţi. Căci cunoaşte Domnul calea drepţilor, dar calea păcătoşilor duce la pierzare”.
„Sunt lacom după poruncile Tale”… Fratele meu, lăcomia este un păcat de moarte. Părintele Iosif o arăta în cărţile sale. El arăta cele şapte păcate de moarte; şi cea dintâi era mândria, fala, a fi ţanţoş, a-ţi închipui că tu cine ştie cine eşti şi cine ştie din ce material eşti alcătuit şi fabricat. Că nu eşti ca ceilalţi, că tu îi priveşti de sus continuu.
„Sunt lacom după poruncile Tale”… Lăcomia aceasta, am spus, e aşa de puţină. Iată o lăcomie îngăduită: să fii lacom după poruncile Domnului. Aceasta e o lăcomie îngăduită.
Dar, dacă noi vedem pe cineva îmbrăcat cu o haină mai frumoasă decât noi, ni se pare că-i şade mai bine.
Într-o dimineaţă, mă duc la biserică şi îmi pun în gând ca, cu orice om ce mă întâlnesc pe drum – femeie, bărbat, copil – să-i spun câte ceva din Cuvântul lui Dumnezeu sau măcar să-l chem cu mine la biserică. Şi, când ajung la un neamţ ce-l întâlnesc pe drum, îi spun:
– Hai şi dumneata cu noi la Biserică, că dumneavoastră tot nu aveţi preot la biserică, şi să ştiţi că şi al nostru e tânăr şi voinic şi face o slujbă ca un artist. Vino, că ai ce auzi. Vino şi dumneata la noi… Neamţul îmi zise:
– Nu vin, că nu mă duc nici la noi. Şi i-am răspuns:
– Vecinul dumitale şedea pe scaun în stradă; de zeci de ori îl vedeam când mergeam la prăvălie. Stătea acolo aşa cum era, om bătrân de vreo 80 de ani. Şi i-am zis: „Domnule, ce te mai gândeşti, ce mai faci?”. Şi el îmi răspunse: „Domnule, îmi pare rău de un lucru: îmi pare rău până intru în mormânt”. L-am întrebat mirat: „După ce îţi pare rău?”. Şi îmi zise: „Îmi pare rău că nu m-am dus la biserică”. Dar acum era prea târziu. Cu greu ieşea până în stradă şi se aşeza pe un scaun… nu mai putea merge.
Alaltăieri l-am vizitat pe un frate pe un vârf de munte:
– Frate, ce mai faci?
– Frate, arde, arde inima în mine de dor după adunare, dar de doi ani stau pe pat şi nu mai pot merge.
Dar acela care poate merge, acela care poate alerga, acela care încă se simte bine… oare acela de ce nu se duce, aşa, cumva mai îndrăzneţ, mai cu multă nădejde? Mai cu multă dorinţă, mai vioi, să caute adunarea, să caute biserica, să caute lucrurile lui Dumnezeu? Când cei ce stau pe pat, săracii, cum ar vrea să se ducă şi ei, măcar şi târâş!
Mă duc să-l caut pe un frate căruia i s-a tăiat piciorul stâng întâi de jos, apoi de mai sus de genunchi. Săracul, cum ar vrea măcar în coridor să se poată duce, dar nu se poate, că nu-l ajută nici piciorul cel zis bun. Apoi ar vrea să meargă în curte, dar trebuie să coboare câteva scări, poate sunt vreo zece trepte, dacă nu mai multe. E ca la o închisoare. Şi nu se poate coborî nicicum; nici soţia nu-l poate coborî. Şi apoi încearcă două femei să-l coboare – şi apoi nu-l mai văd suit. Şi, ferească Dumnezeu, că plânge, plânge de dorul după libertate, să iasă, să meargă la adunare. Şi noi, gata, fugim acasă, ne ducem imediat acuma, plecăm, ne ducem acasă. Noi, care suntem liberi şi care avem încă un pic de putere, un pic de vlagă în fiinţa noastră, în sângele nostru… să nu ne bucurăm aci, să nu-L slăvim pe Dumnezeu? Ba, să fim ca nişte vulturi care nu se mai stâmpără şi doresc mereu înălţimile. Aşa şi noi. „La munţi, suflete al meu!” – strigă proorocul David. Să fim lacomi după poruncile lui Dumnezeu.
Dacă vrei să blestemi pe cineva, atunci blestemă-l aşa: „Să vă ajute Dumnezeu să fiţi lacomi după poruncile lui Dumnezeu”.
Îi spuneam odată fratelui Traian:
– Am un obicei urât. Cam blestem…
– Cum zici? mă întrebă dânsul.
– „Doamne, Doamne, nu-i lăsa până nu Te-or afla pe Tine! Nu-i lua de pe pământ până nu se vor lega strâns cu mâinile şi cu picioarele de Tine”. Aşa cum a făcut Maria Magdalena atunci în casa lui Simon leprosul.

Fraţilor dragi, mai departe Cuvântul zice: „Urăsc şi nu pot să sufăr minciuna” (Ps 119, 163). Urăsc… Cine urăsc? Nu lacomii lumii, că lacomii împletesc minciuna cu afacerile lor. Lacomii trăiesc în minciună; dar vine Cuvântul lui Dumnezeu de la Apocalipsa, în capitolele 21 şi 22 şi spune: „Cât despre fricoşi, necredincioşi, curvari, preacurvari şi toţi mincinoşii…” „şi toţi cei ce spun minciuna şi trăiesc în ea”, ei vor fi afară, unde-i plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Fraţilor dragi, să nu ne jucăm cu mântuirea noastră niciodată. Mă găseam acum vreo patru săptămâni în gara Blaj şi acolo văd pe găzdăriţa pe care am văzut-o cu o zi înainte în biserica din Blaj, duminica. Acuma o văd în gară. Înaltă, voinică, grasă, în etate (avea vreo 70 de ani); stătea pe o bancă cu o doamnă mai slăbuţă şi o roagă pe doamnă să se uite la cântarul din gară (era un cântar mare, de cântărit oameni) dacă e bun cântarul, că ea vrea să se cântărească, dar i se pare că e defect. Eu atunci o ating aşa uşor cu mâna şi-i spun: „Măicuţo, sileşte-te, draga mea, fă ca măcar 20 de kilograme să mai dai jos. E strâmtă uşa împărăţiei lui Dumnezeu. E strâmtă şi mi-e teamă că n-ai să poţi străbate pe ea”.
Noi să ne silim, dragii mei, să nu luăm ca o glumă, că eu vi le spun în felul acesta, dar să ştiţi că noi ne înşelăm amarnic, pentru că spune Cuvântul Domnului: „puţină vreme…”, ne spune Sfântul Pavel în Epistola către Evrei 10, 37… „Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi”.
Proorocul Solomon spune în Eclesiastul 11, 8, vorbind tinerilor (tinerii ştiu ce spune acolo, dar sunt şi unii care poate nu au auzit niciodată – şi pentru aceia spun): „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta şi plăcute ochilor tăi, dar nu uita (dar nu uita!) că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va chema la judecată”.
Iar în capitolul 12 din Eclesiastul, cartea a doua a lui Solomon, la versetul 14, ultimul verset, spune aşa: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”.
Să nu uităm, fraţilor, să nu uităm! „Voi – zice Sfântul Pavel – unii altora vă sunteţi mădulare” şi Hristos vă este Capul acestui trup binecuvântat şi minunat alcătuit, Biserica cea Vie a lui Hristos. El este Capul. De aceea Hristos spune – ceea ce îţi vine să crezi că a spus cu lacrimi în ochi – la Matei 9, 35-38. Fraţilor dragi, vă pun pe inimă, toţi putem fi predicatori, toţi. Chiar şi o poezie, chiar şi un cuvânt spus la vremea lui, cum zice Solomon: „Un cuvânt spus la vremea lui, un cuvânt cuminte, spus cu înţelepciune, la vremea lui, e ca un măr de aur pus într-un coşuleţ de argint” aşa de bine-i şade.
Dar să citim şi să vedem ce spune acolo la Matei 9, 35: „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi de neputinţă care era în popor. Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele”… Tu, fratele meu, când vezi gloatele, gloatele gălăgioase şi care sunt pline de vicii, de lăcomie, de desfrâu… tu ce faci când vezi gloatele acestea? Că Domnului I s-a făcu milă de ele. Tu râzi dacă vezi pe unul căzut în şanţ?
În capitolul 9 din Ezechiel, începând cu versetul 6, spune: „Şi am văzut un om îmbrăcat în haină de in, albă, cu călimară la brâu; şi i s-a dat porunca aceasta: treci prin cetate, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea celor ce gem şi suspină din pricina celor ce se petrec acolo”. Trimisul lui Dumnezeu primeşte porunca să ia penelul, să-l înmoaie în cerneală şi să facă un semn pe fruntea celor ce gem şi suspină din pricina celor ce se petrec în cetate.
Fratele meu, tu ce faci când vezi pe fratele tău sau când îl auzi că înjură? Sau îl auzi că blestemă, sau auzi că fură, sau îl vezi că doarme în şanţ? Tu ce faci? Râzi şi îţi baţi joc de el?
Un om al lui Dumnezeu spunea: Câtă vreme nu ai plâns pentru cel căzut şi cel din şanţ, niciodată n-ai voie să râzi. Dacă n-ai plâns niciodată pentru el, atunci nici nu ai voie să râzi niciodată. Copiilor lui Dumnezeu li se face milă – aşa cum zice despre Domnul Iisus: „…când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele”. Nouă trebuie să ne fie milă de semenii noştri. Dacă cuiva nu-i era milă de noi, în primul rând Domnului Iisus şi apoi Părintelui Iosif şi Sfântului Ioan Gură de Aur, cum a spus fratele adineaori, şi tuturor apostolilor şi sfinţilor, dacă nu le era lor milă de noi şi fraţilor noştri dragi din ţară, să ne cheme şi pe noi, să ne poftească şi pe noi undeva la o adunare, undeva la o rugăciune, undeva la un schit, într-o mănăstire… dacă nu le era milă de noi, nici noi nu eram aici. Eram şi noi aşa ca ceilalţi: pradă străzii, pe la nunţi, pe la petreceri, unde se cheltuiesc sume extraordinar de mari.
Spunea un frate undeva, la o nuntă în Moldova, la Comăneşti, că la ei, un om bogat a spus preotului din sat că vrea să facă nuntă feciorului său aşa cum scrie la cartea lumii. A comandat nişte muzicanţi cu 14000, 800 de litri de vin şi 300 de litri de ţuică. Au sosit muzicanţii şi gloata încă nu s-a adunat. Şi gazda a cerut: acuma să-mi cântaţi mie o cântare, până nu se începe nunta, dar să-mi cântaţi o cântare… şi le-a spus el o cântare. Ei i-au cântat-o şi el a plâns. I-au repetat-o de două, trei ori apoi, de la o vreme, muzicanţii i-au zis: „Acuma noi ţi-am tot cântat. Nu vrei să uzi cântarea aceasta cu ceva? Nu vrei să ne dai ceva?” „Ba da, vă dau”. Şi a alergat la pivniţă, să le scoată. Dar uşa de la pivniţă i-a venit în cap şi a murit. Toţi îl aşteptau să le vină cu băutura din pivniţă şi se întrebau: „Ce face de nu mai vine?” L-au căutat peste tot, numai în pivniţă nu, că era capacul închis. La urmă, când l-au găsit, zăcea într-un lac de sânge, căzut acolo şi mort.
Fraţilor dragi, nu e jucărie. Noi credem că ne batem joc de Dumnezeu. În Epistola către Galateni, la capitolul 6, versetul 7 zice: „Fraţilor, nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă oamenii, aceea vor secera”.
Semeni faţă de cer, faţă de Hristos, faţă de Evanghelie, faţă de adunare, faţă de biserică, faţă de mănăstire? Semeni nepăsare de cele sfinte? Vei culege o veşnicie întreagă de batjocură şi râs, şi viermi, cum zice Sfântul Evanghelist Marcu că dincolo, în veşnicie, „focul lor nu se stinge şi viermele lor nu doarme”; iar la proorocul Daniel spune aşa: „Atunci când se vor deschide mormintele şi vor ieşi toţi din ele, unii se vor scula pentru viaţa veşnică, iar alţii pentru pierzare şi pentru ruşine, şi pentru ocară veşnică”.
Auziţi? Noi de care parte vrem să fim atunci? Vrem să fim cu Domnul Iisus, vrem să fim cu aceia care înviază pentru viaţa veşnică? Cum zice Sfântul Matei că, atunci când s-au despicat stâncile şi s-au deschis mormintele, multe trupuri ale sfinţilor care adormiseră din vechime au ieşit din morminte şi au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora.
Vedeţi ce înseamnă un copil al lui Dumnezeu? Vedeţi, cum zice Sfântul Matei, „trupurile sfinţilor au intrat în sfânta cetate”. El făcea parte din neamul lui Israel şi pe el îl durea inima, pentru el era o fală, că şi el era şi făcea parte din neamul lui Israel. Iar cetăţii sfinte a Ierusalimului îi zicea „sfânta cetate”. Şi doar Domnul Iisus cu o zi înainte, cu o săptămână înainte, când a văzut cetatea de departe, Ierusalimul, a plâns pentru dânsa şi a zis: „Ierusalime, Ierusa¬lime, care ucizi pe prooroci şi loveşti cu pietre în toţi cei trimişi la tine! De câte ori n-am vrut să-i strâng pe copiii tăi în jurul Meu cum îşi strânge cloşca puii sub aripi, şi n-aţi vrut. Iată că vi se va lăsa casa pustie…”. Iar în continuare, la versetele 27 şi 28, zice aşa: „Atunci a zis ucenicilor Săi: «Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii»”.
Hai să ne angajăm şi noi în ogorul şi la secerişul Stăpânului, în ogorul Domnului, în via Domnului! Să ne angajăm şi noi acolo cu trup şi suflet, mari şi mici, tineri şi bătrâni, săraci şi bogaţi, cu şcoală mai înaltă sau mai puţină… să ne angajăm că, aşa cum am făcut păcatul fără carte, să facem acum binele pentru Dumnezeu fără condiţii.

Odată eram într-o comună, Galda de Sus, de prin părţile noastre, şi 36 de legăminte au fost. Credeai că ia foc şcoala – că în şcoală era adunarea. Şi tocmai atunci o femeie, ţuşti! pe uşă afară – şi se duce, se duce… Mă iau după ea şi o întreb:
– Mătuşă, dumneata nu rămâi acum, când lumea plânge în hohote, aici? Dumneata acuma îţi arde să pleci?… Şi fiindcă era o femeie în etate, o mai întreb:
– Îţi plânge copilul în leagăn? Sau de ce pleci?
– Dar eu tot nu ştiu carte… îmi răspunse femeia.
– Dar păcate? Ai şi dumneata păcate?
– De alea am destule!…
– D’apoi, le-ai făcut cu carte, maică? Cu carte? De pe ce carte le-ai citit? După ce abecedar? Sau după ce carte?
Fraţilor, Dumnezeu nu se lasă să fie înşelat. Ce seamănă oamenii, aceea vor şi secera. Când zice Domnul: „mare e secerişul”, El ne dă o însărcinare la fiecare. Ce zice Domnul Iisus către noi? „Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui!” Fratele meu şi sora mea! Noi, când e vorba să nu facem un lucru, dacă nu vrem să-l facem, nu-l facem şi apoi căutăm 99 de motive. Găsim motive şi spunem: „Nu pot, mă doare capul… mă doare inima. Uite-aşa şi aşa. Trebuie să plec într-o călătorie lungă şi am motive să mă odihnesc”… Dar ele sunt şi rămân mereu numai nişte motive.
Domnul vrea să ne angajeze să lucrăm în ogorul Lui; să nu zicem noi mâine, poimâine că doar am zis – cum şi spunem în rugăciunile noastre: „Doamne, iartă-mă, că sunt un păcătos!… Iartă pe robul Tău… Iartă pe roaba Ta…”. Şi mereu tot cu aceste vorbe în gură: „robul Tău” şi „roaba Ta”. Când va veni Dumnezeu să ne facem socoteala în faţa Lui, atunci se va vedea cât am fost de „robi” şi cât de mincinoşi. Când se vor deschide cărţile, atunci se va vedea. Căci zice Domnul Iisus în Sfântul Luca: „Când am trecut pe la grajdurile Mele, pe la vitele Mele cele puse la îngrăşat, nu te-am văzut ducând măcar o roabă de gunoi. Nu te-am văzut niciodată adăpându-le sau dându-le de mâncare, sau curăţându-le cu ţesala… Nu te-am văzut… Nu te-am întâlnit, şi tu totuşi ai spus că eşti robul Meu şi roaba Mea. Când M-am dus în ogorul Meu, nici pe acolo nu te-am întâlnit. Când M-am dus în via Mea, nici acolo nu te-am găsit. Şi tu spui mereu: «robul Tău» şi «roaba Ta»”.
Sfântul Moise, el s-a declarat slugă în Casa lui Dumnezeu.
Sfântul Pavel şi Sfinţii Apostoli se declară robi.
Sfântul Pavel se declară chiar „stârpitură”, mai prejos decât toţi.
Psalmistul se declară „vierme” sau „câine mort”.
Iată ce titluri şi nume îşi pun oamenii lui Dumnezeu: „slugă”, „rob”, „roabă”, „stârpitură”, „vierme”, „câine mort”…
Domnul Iisus să ne ajute ca, plecând de aici, să vedem şi să ducem cu noi acasă măcar ceva, măcar un pic de omenie.