Sfântul Teofan Zăvorâtu – PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ
“Adu-ţi aminte de unde ai căzut!” Aşa îi spune Domnul îngerului Bisericii din Efes în Apocalipsă lui Ioan Teologul. Adu-ţi aminte, însă nu cu uşurătate şi cu nepăsare, ci în aşa chip încât să afli în aceasta imbold spre pocăinţă şi întoarcere la faptele bune de mai înainte. Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă faptele cele dintâi (Apoc. 2,5). Iată, această poruncă ar trebui insuflată neîncetat fiecărui om şi întregii omeniri căzute. Adu-ţi aminte de fericirea dintru început a celor intai-ziditi, fericire mare şi cu neputinţă de povestit, care a fost pierdută prin cădere şi prin aceasta să stârneşti în tine râvnă şi grijă de a te ridica şi a redobândi ceea ce ai pierdut. Bolnavul, de pildă, aducându-şi aminte de plăcută stare a sănătăţii, doreşte mai cu osârdie însănătoşirea; cel robit, amintindu-şi bucuria libertăţii, caută eliberarea; cel sărăcit, amintindu-şi de tihna îndestulării, foloseşte toate mijloacele pentru a se îmbogăţi din nou. Cred că nimeni n-ar fi nepăsător şi lenevos de mântuirea sa dacă nu i s-ar împuţina aducerea aminte de acest fapt;ce bine era înainte de cădere şi ce rău am ajuns după cădere!
Bineînţeles, această aducere aminte ne-ar putea arunca în deznădejde dacă nu am avea la îndemână mijloacele de a ne îndrepta starea: dar iată, bunătatea cea grijulie a lui Dumnezeu a rânduit pe pământ chip de ridicare şi l-a apropiat de noi – chip de ridicare pe care ne putem bizui, pe care mulţi l-au încercat deja şi care şi-a arătat în privinţa lor puterea sa cea minunată. În starea în care ne aflăm, aducerea aminte de starea din care am căzut este acelaşi lucru cu stârnirea setei când înaintea ochilor se află un izvor de apă curată ori stârnirea foamei când înaintea ochilor se află un ospăţ îmbelşugat. Şi iată scopul cu care ni se înfăţişează în fiecare an, înainte de începutul Marelui Post, istoria căderii protopărinţilor. Prin aceasta ni se spune :
“Amintiţi-vă cum eraţi înainte, cum v-aţi făcut acum şi umpleţi-vă de râvnă pentru ridicarea din această stare! Iată, acum este vremea bineprimita; iată, acum este ziua mântuirii!”
Dar iată, parcă în ciuda purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, din toate adevărurile mântuitoare, de care puţin ne amintim, cel mai puţin ne amintim de căderea cu care am căzut în persoana protopărinţilor noştri – de parcă totul ar fi fost aşa cum trebuie să fie. Uitare vrednică de plâns – la fel de plâns ca şi atunci când o fiică de împărat, fiind atrasă către lucruri josnice, pierzând din această pricină mila tatălui său şi căzând într-o stare înjosită, ar ajunge la o asemenea nesimţire încât ar uita că nu se află la locul său: cu atât mai mult cu cât are şi casa împărătească înaintea ochilor şi se ştie că împăratul este gata să îşi primească înapoi fiica şi să-i dea iarăşi tot ce avea. În aceeaşi stare se află şi sufletul nostru, care este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci când el nu păstrează în gândul său felul în care era la început şi felul în care a ajuns acum, şi nu vrea să se folosească de mijloacele dăruite lui pentru întoarcerea la vrednicia dintâi.
El a fost pus întru lumina cunoştinţei, iar acum este împresurat de întunericul necunoştinţei, îndoielii şi rătăcirii. A fost plin de pace a gândurilor, a dorinţelor şi a conştiinţei, iar acum în el se dă o luptă a gândurilor cu dorinţele, a gândurilor şi dorinţele cu conştiinţa – lupta din care el primeşte rană după rană. A fost în el dulce tihnă şi deplină multuimire, iar acum o patimă după alta lovesc inima, chiar în timp ce acestea se aşteaptă ca prin îndestularea patimii să capete plăcere. De la această neorânduială dinăuntrul sufletului vin şi amărăciunile, nevoile, suferinţele, nereuşitele, neorânduielile din afară. Oare acesta este raiul desfătării, în care ţi se cuvenea să fii, suflete, după naşterea şi menirea ta? Deci aminteşte-ţi de unde ai căzut şi pocăieşte-te! Cât de nefirească e starea noastră de acum ar trebui să simtă, pare-se, fiecare, necăjindu-se toată viaţa şi încercând greutăţi şi lipsuri de tot felul: şi totuşi, nu se întâmplă aşa. Unii se obişnuiesc atât de mult cu starea lor de cădere, încât nici prin gând nu le trece că n-ar fi trebuit să fie aşa, chiar încearcă să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fii altfel. Ce jalnic!
Jalnici sunt toţi cei care nu-şi simt căderea şi nu caută să se ridice. Cu atât mai jalnici sunt creştinii şi cei care trăiesc având în faţă creştinismul.În faţa noastră este casa mântuirii şi în ea ne-am împărtăşit deja de puterile tămăduitoare ce lucrează în ea; este un lucru jalnic dacă am ieşit din ea, gustând mâncarea ce ne-a adus pierzarea. Dar e un lucru şi mai jalnic dacă, stând afară, privim cu nepăsare pierderea şi în lenevia noastră nu năzuim să intrăm înăuntru iarăşi şi să ne desfătam de bunătăţile aflate acolo. Aşadar treziţi, fraţilor, sufletele voastre, dacă nu au adormit! Treziţi-le zicând :
“Scoală-te, suflete adormit şi istovit în păcate – scoală-te, şi te va sfinţi Hristos! Ai fost deja sfinţit şi ştii ce mare este fericirtea celor sfinţiţi! Umple-te iar de râvnă pentru acelaşi lucru şi scoală-te! Iată, acum este vremea bine primită, iată, acum este ziua mântuirii!”
Am căzut prin mâncare, să ne străduim a ne ridca prin post; am căzut prin părerea de sine, şi ne ridicăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocainta, să ne ridicăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie şi uitare de Dumnezeu, să ne ridicăm prin grija de mântuire şi frica de Dumnezeu; am căzut dedându-ne plăcerilor, să ne ridicăm prin vieţuire aspră şi îndurare de bună voie a lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de Biserică, să ne ridicăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut ascultând cântece ruşinoase şi îngăduindu-ne să dansăm, să ne ridicăm prin ascultarea cântecelor bisericeşti şi prin metanii dese; am căzut prin multă vorbire, să ne ridicăm prin tăcere; am căzut prin împrăştiere, să ne ridicăm prin însingurare şi păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deşarte şi citirea de cărţi deşarte, să ne ridicăm prin ascultare Cuvântului lui Dumnezeu şi citirea de cărţi mântuitoare.
Iată, încă puţine ceasuri şi va veni vremea mântuitoare a postului, ce cheamă la trezire. Să ne folosim de ea aşa cum ne arată mama noastră cea înţeleaptă şi grijulie, Sfânta Biserică. Să ne folosim de ea, fiindcă nu ştim de ni se va mai da o vreme ca aceasta – şi cine vrea să rămână în cădere şi să se înfăţişeze în cealaltă viaţă căzut? Acesta, poate, este cel din urmă an când mai suntem lăsaţi între cei vii, poate-poate vom aduce roadele pocăinţei, poate-poate ne vom îndrepta. Şi dacă nici acum nu ne vom îndrepta, vom fi tăiaţi şi aruncaţi în foc. Având acest lucru în gând, să luăm hotărârea ca de acum, intrând în post, să intrăm şi în nevoinţele ridicării din cădere. Asta cere de la noi Domnul; asta aşteaptă Sfânta Biserică, asta doresc toţi sfinţii lui Dumnezeu, ce se gândesc la noi cu grijă şi privesc cu impreuna-patimire la abaterile vieţii noastre! Amin!
(„Predici”, Editura Sophia, Bucureşti, 2009)