Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

… „Pe când era pe drum cu ucenicii Săi, Iisus a intrat într-un sat. Şi o femeie numită Marta… L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire şi a venit repede la Iisus şi i-a zis: «Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, dar, să-mi ajute!».
Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua»”.

Iisus-Maria-si-Marta-4Despre două lucruri foarte însemnate se vorbeşte aici. Şi aceste două lucruri foarte însemnate am vrea să le reţinem noi din tot ce-am văzut şi din tot ce-am auzit.
Trăim o mare minune, dar aceasta nu este o noutate. Acest fel de a ne petrece sărbătorile noastre, evenimentele vieţii noastre, îndeosebi căsătoria, dar şi celelalte evenimente familiale, felul ăsta în care le petrecem noi astăzi nu-i nou.
Aşa le-au petrecut înaintaşii noştri, părinţii noştri care au venit aici cândva, demult, demult. De-atunci a trecut o noapte de o mie de ani peste istoria noastră, când primii creştini [au fost] aduşi aici de stăpânirea romană; ei, care erau cei mai zeloşi creştini, au fost exilaţi aici în îndepărtata Dacie. Ei au venit cu credinţa minunată şi sfântă pe care o moşteniseră de la cei dintâi urmaşi ai Mântuitorului. Aşa au fost acei părinţi care au întemeiat aici familiile creştine şi începutul neamului nostru. Aşa au petrecut ei nunţile lor.
A trebuit însă, o dată cu plecarea romanilor şi cu venirea popoarelor barbare, să treacă o mie de ani peste istoria noastră, o mie de ani, despre care nu se ştie nimic. Abia acum începem să ne-o refacem, din cioburi, din ruine şi din morminte. De la anul 250, până la 1300 (sau ceva mai înainte sau ceva mai în urmă), nu ştim nimic cum au trăit şi au luptat, şi au suferit înaintaşii noştri aici.
Ştim însă că poporul nostru s-a născut creştin. De la naşterea lui, el a avut încrederea, nădejdea, lumina, părtăşia, ocrotirea şi ajutorul lui Dumnezeu. De-a lungul zbuciumatei istorii a părinţilor noştri, Dumnezeul părinţilor noştri a fost Singurul nostru Aliat, Care ne-a izbăvit şi ne-a ajutat nu numai prin zbuciumul cunoscut, ci şi prin noaptea istoriei noastre necunoscute. El a fost ajutorul nostru. De aceea, în adâncul fiinţei noastre e pusă dragostea lui Dumnezeu, credinţa în El. Şi virtuţile recunoscute de către toţi: omenia, blândeţea, bunătatea sufletului poporului nostru şi a strămoşilor noştri erau numai nişte virtuţi care izvorau din credinţa, din Evanghelia trăită, din cunoaşterea şi ascultarea puternică de Dumnezeu pe care au avut-o de la început părinţii noştri.
Chiar dacă o mie de ani după aceea a trebuit să trecem printr-un întuneric, lumina lui Dumnezeu şi binecuvântările Lui ne-au ocrotit, pentru că este scris: Dumnezeu binecuvântează pe cel credincios până în al miilea neam şi până în al miilea an, până la a mia generaţie.
De aceea am fost izbăviţi noi, pentru că am avut nişte părinţi credincioşi. Şi Dumnezeu să fie slăvit că S-a îndurat să ne dea astfel de părinţi. Acum marea noastră datorie este să legăm firul istoriei noastre de acolo de unde întunericul ne-a rupt de ei.
Nu-i de mirare că-n poporul nostru s-au încetăţenit la suprafaţă nişte obiceiuri păgâneşti. Astea au fost aduse de stăpânirile păgâne care ne-au asuprit atâtea secole. Sărbătorile noastre, naşterile noastre, nunţile noastre, înmormântările noastre n-au fost aşa cum au devenit, n-au fost pline de alcool, de beţii, de înjurături, de cântece porcoase, cum au devenit după aceea.
Popoarele păgâne care ne-au stăpânit au căutat să strice sufletul curat şi frumos pe care ni l-au lăsat nouă părinţii noştri.
Dar acum, vedeţi, când Dumnezeu a adus vremea de înviorare şi când a venit vremea să treacă întunericul şi noaptea şi au venit libertatea şi neatârnarea, şi slobozenia poporului nostru, ce minunat dar ne-a făcut nouă Dumnezeu prin Lucrarea aceasta minunată a Oastei Domnului!
Se pare că este o noutate o astfel de nuntă, dar nu; ea este numai legarea firului frumos şi sfânt al generaţiei de acum cu al strămoşilor noştri care au murit credincioşi, care au suferit pentru Dumnezeu şi care nu s-au lepădat în totalitatea lor niciodată de Dumnezeu şi de părinţii lor.
Atâtea amintiri binecuvântate, atâtea troiţe, atâtea locuri istorice frumoase, atâtea cruci şi mănăstiri semănate de-a lungul şi de-a latul pământului nostru sunt nu numai semnele care arată că acolo s-a dat o bătălie, că s-a sfârşit şi este înmormântat un sfânt, ci sunt semnele, dovezile dragostei de Dumnezeu şi ale credinţei care n-a murit niciodată de tot din sufletul nostru şi din sufletul părinţilor noştri. Numai acum, la vremea când Dumnezeu ne-a adus şi libertatea naţională, El ne-a adus această Lucrare care trebuia să întregească independenţa noastră sufletească. Şi, după cum atunci ne-a dezrobit de stăpânirile şi de urmele tuturor robiilor străine care au trecut peste poporul nostru, aşa trebuia să ne dezrobim şi de urmele tuturor păcatelor şi obiceiurilor urâte pe care stăpânirile acestea străine le-au aruncat peste sufletul nostru, peste viaţa noastră, peste obiceiurile noastre evanghelice, biblice, frumoase, care ne rămăseseră tot aşa de curate cum au rămas gândul şi dorinţa întregirii noastre într-o singură patrie liberă. Tot aşa a rămas şi gândul întregirii noastre într-o singură Biserică credincioasă, vie, evanghelică, trăită în harul lui Dumnezeu. Să fim nu nişte robi sufleteşti într-o ţară trupească liberă, ci, dacă am căpătat o independenţă trupească, să căpătăm şi una sufletească. Aşa ne-a vrut Dumnezeu şi sâmburele acestei independenţe sufleteşti l-a pus Dumnezeu în această Lucrare a Oastei Domnului; care nu este un sâmbure adus de cine ştie ce vânt străin din afară, ci este născut aici, din credinţa şi din sufletul poporului nostru.
Omul lui Dumnezeu, Părintele Iosif, despre care s-au spus aici aşa de frumoase şi meritate cuvinte de recunoştinţă, a fost profetul neamului nostru, a fost profetul dezrobirii noastre sufleteşti, pentru că este scris: „Fiecare popor îşi are profetul său. Fiecare generaţie îşi are profetul său”.
Şi el a fost profetul generaţiei noastre, al poporului nostru, care ne-a adus nouă lumina lui Dumnezeu, întregind lumina libertăţii noastre naţionale.

Am citit pasajul din Evanghelie, amintit ieri în Evanghelia citită şi explicată, cu Marta şi Maria, pentru că în el este conţinut un lucru foarte interesant. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu conţine adevăruri noi pentru noi. De câte ori vom fi citit noi acest pasaj, dar ne-a scăpat, cred, un adevăr: Marta muncea. Era o femeie harnică. După munca ei şi-a câştigat o casă, pentru că este scris: „o femeie numită Marta l-a primit pe Iisus în casa ei”.
Casa era a ei; ceilalţi erau fraţii ei, care locuiau cu ea. Marta deci muncea. Dumnezeu, în urma muncii ei, i-a dat o casă, să ne arate că niciodată Dumnezeu nu lasă o muncă cinstită fără răsplată. Şi un om care doreşte într-adevăr o casă, să poată primi în ea Cuvântul lui Dumnezeu, pe omul lui Dumnezeu, pe Fiul lui Dumnezeu, acela trebuie să muncească stăruitor, să muncească chibzuit, să muncească cinstit, să muncească frumos, să muncească vrednic.
Şi să mai ştie să şi păstreze rodul muncii sale, pentru ca să aibă o casă unde să poată primi un străin, unde să poată cineva asculta Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar se vorbeşte acolo şi despre o soră a ei, Maria. Maria şi-a ales o parte, partea cea bună, care nu se va lua niciodată de la ea. Ce frumos locuiau aceste două surori împreună! Maria avea partea duhovnicească, partea meditaţiei, partea rugăciunii, partea ascultării de Dumnezeu, partea lacrimilor, care întregea partea Martei, partea muncii.
E frumos când cineva munceşte, aleargă şi, cu chibzuinţă, caută să-şi chivernisească rodul muncii sale. Dar dacă lipseşte din toată această frământare… cum i-a spus Mântuitorul Martei: „Marta, Marta, pentru multe alergi şi te frămânţi tu, dar mai lipseşte ceva la frământarea aceasta. Maria şi-a ales partea cea bună. Partea cea bună mai lipseşte la munca ta”.
E bine că noi muncim şi alergăm, dar partea cea şi mai bună, care întregeşte munca noastră şi o binecuvântează, şi o face să fie plină de mulţumire şi de bucurie, este partea aia a Mariei, partea care vine cu lacrima, cu meditaţia, cu genunchii, cu rugăciunea, cu binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu prin această parte şi celeilalte. Un lucru frumos a făcut Marta atunci: ea s-a dus la Iisus şi a zis: „Doamne, să-mi ajute sora mea! Că eu muncesc şi mă zbat degeaba, dacă nu m-ajută ea!”. Ce mare lucru este aici! Multe ar trebui să învăţăm noi din această cerere a Martei:
– Doamne Iisuse, degeaba alerg eu şi mă zbucium, şi fac eforturi, şi-mi dau toate silinţele, şi fac economie, şi mă străduiesc, dacă nu m-ajută partea cealaltă, dacă nu vine şi Maria, să întregească munca mea cu parte ei sfântă. Fără Maria, eu nu pot să fac nimic. Fără Maria, degeaba mă zbucium, fără Maria partea mea rămâne neîntregită, incompletă, fără mulţumire, fără pace şi fără sfârşit folositor.
Marta L-a rugat pe Iisus şi pentru partea Mariei.
O, ne-am rugat noi mereu lui Dumnezeu, după toate alergările şi munca noastră, să nu uităm să completăm partea Martei? Partea muncii şi a ostenelilor noastre, cu partea Mariei, care este meditaţia, rugăciunea, partea cea mai importantă, care dă valoare şi le dă frumuseţe tuturor ostenelilor şi alergărilor noastre şi partea fără de care în zadar ostenim şi alergăm; pe toate le încheiem cu un deficit şi cu amărăciune.
Doamne, alerg şi degeaba alerg şi mă ostenesc, pentru că ceea ce sper şi doresc să realizez nu pot fără partea Mariei. Dă-mi Tu partea Mariei!
Ori de câte ori facem acest lucru, noi suntem binecuvântaţi.
Să-I cerem lui Dumnezeu partea cea care rămâne veşnic. Să ne dăruiască Domnul lucrul care trebuie. Acest lucru este important: lucrul care trebuie tuturor ostenelilor noaste, pentru ca să se completeze fericit amândouă părţile; căci atunci întregul este binecuvântat, când ambele părţi contribuie în modul cel mai frumos la completarea lui.
Şi am vrut să spun câteva cuvinte – în grabă mare trebuie să le spunem, pentru că timpul plecării noastre la sfânta biserică pentru actul cununiei deja s a apropiat, poate că s-a şi cam depăşit – am vrut să ţinem seama de ceea ce se vede acum clar aici: noutatea nunţilor noastre, noutate pe care a adus-o în mijlocul poporului nostru şi în Biserica noastră Lucrarea Oastei Domnului. Dar nu numai cu privire la acest fel de a ne petrece nunţile noastre e aceasta noutate, ci şi cu privire la cumetriile noastre, la botezuri, la înmormântări şi la toate celelalte acte importante care se petrec în viaţa noastră a fiecăruia sau a familiei, sau a societăţii noastre.
Lucrarea Oastei Domnului a adus această noutate binecuvântată care pare noutate, dar, aşa cum am spus, ea este numai forma cea binecuvântată de Dumnezeu în care noi legăm prezentul nostru minunat de trecutul minunat al înaintaşilor noştri.
Aşa au petrecut părinţii noştri de la început sărbătorile lor: cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Biblia, cu Evanghelia, cu cântarea religioasă.
Poporul nostru este un popor al cântării; folclorul nostru este plin de frumuseţea melodiilor şi a compunerilor minunate şi poetice. Nu se putea ca acest popor, înzestrat de Dumnezeu cu un dar aşa de minunat în ceea ce priveşte cântarea, să rămână fără cântarea religioasă, fără muzica religioasă. Şi această binecuvântare a venit tot din mijlocul poporului nostru, de acolo de la opincă, de la rădăcina poporului nostru, de unde au răsărit toate lucrurile frumoase şi nobile în viaţa acestui popor. De aici, de la pătura aceasta cu care înaintaşii noştri, marii noştri oameni sfinţi, s-au însoţit, cu care au pornit la luptă, cu care au pornit la muncă şi cu care au dus şi cântarea, şi bucuria, şi lacrimile împreună.
Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.
Noi, chiar dacă n-am avea Biblie, chiar dacă n-am avea istoria poporului evreu descrisă în Biblie, avem cronicarii noştri, scriitorii noştri, istoria noastră, care ne vorbeşte tot aşa de minunat despre Dumnezeu cum ne vorbesc paginile Sfintelor Evanghelii. Dacă veţi citi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, veţi vedea ce frumos scrie acest om, parcă citeşti Evanghelia. Dacă citeşti scrierile cronicarilor, vei citi parcă epistolele Sfinţilor Apostoli către fiii lor, îndemnurile către urmaşii lor, izvorâte din aceeaşi credinţă şi recunoştinţă faţă de acelaşi Dumnezeu Care ne-a dat şi nouă aceleaşi biruinţe cum a dat în vechime şi poporului Său.
Aşa de minunat se îmbină istoria noastră cu Biblia, încât ori de câte ori citim cu adevărat şi cu simţ adânc de pătrundere scrierile şi istoria noastră, ne pătrundem de scrierile Cuvântului lui Dumnezeu; şi asta arată felul minunat în care i-a izbăvit Dumnezeu pe ai Săi întotdeauna.
Noutatea aceasta, zic, este un dar al lui Dumnezeu trimis poporului nostru.
Celelalte lucrări evanghelice care se numesc într-un fel sau în altul, nu ştim de unde au venit şi nu ştim unde se duc. Pot fi şi aici, pot fi şi acolo, pot fi oriunde. Dar Lucrarea Oastei Domnului este profetul trimis de Dumnezeu poporului nostru şi credinţei noastre. Asta aici a venit, ştim de unde a venit, ştim cine ne-a adus-o, ştim cine ne-a învăţat, pentru că [aceştia] au trăit şi au murit ca nişte profeţi şi ca nişte sfinţi în mijlocul nostru.
Dacă îi respectăm şi îi preţuim, ne respectăm pe noi înşine.