Vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz la o adunare de Botez – Strângeţi firimiturile, vol 3

0004web(…) O veche înţelepciune românească spune: „Amintirile sunt banii noştri albi pentru zilele negre”. Din calea şi din umblarea noastră cu Hristos, amintirile scumpe pe care le-avem despre adunările fericite, despre fiinţele iubite pe care le-am cunoscut, despre cuvintele alese şi învăţăturile deosebite pe care le-am primit de fiecare dată şi cu fiecare prilej sunt, pentru noi, o zestre sufletească din care totdeauna ne îmbogăţim cu putere, cu bucurie, cu ajutor, pentru lupta şi munca mântuirii noastre pe care fiecare dintre noi o avem de dus în viaţa aceasta scurtă, lungă, uşoară, grea, cum a rânduit Dumnezeu s-o avem pe faţa acestui trecător pământ, spre pământul cel nou şi cerul cel nou, spre Ierusalimul cel nou şi care este mama noastră, cum spune Sfântul Apostol Pavel la Galateni. Căci noi suntem într-adevăr – nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte – călători prin lumea aceasta, prin viaţa aceasta, spre viaţa veşnică, spre Împărăţia cerească, spre locul nostru cel veşnic. Aici noi n-avem loc veşnic; aici avem loc trecător. Curând lăsăm casele noastre, curând lăsăm avuţiile noastre, curând lăsăm toate scaunele noastre şi comoditatea noastră, şi sărăcia noastră din lumea aceasta şi ne ducem spre un alt loc. Mulţi zic mormântului „locul veşnic”. Nu-i adevărat însă! Nici mormântul nu este locul veşnic. Şi de-acolo, va veni o zi când glasul lui Hristos ne va striga pe nume, pe fiecare. Şi vom ieşi, căci este scris: „…şi morţii vor învia”, ca să stea la judecata Lui Dumnezeu.
Locul al treilea în care vom merge din faţa Judecăţii lui Hristos, acela va fi locul nostru veşnic: în împărăţia întunericului sau în Împărăţia luminii; după cum am iubit şi-am căutat: calea luminii sau calea întunericului, faptele luminii sau faptele întunericului, să fim fii ai luminii sau fii ai întunericului, prin alegerea noastră liberă pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o fiecăruia dintre noi când ne a pus în faţă Sfântul Său Cuvânt şi-a zis: „Iată, pun înaintea ta calea vieţii şi calea morţii. Alege!”.
Şi, din cea dintâi zi a vieţii noastre şi până la cea din urmă, aceste două căi stau deschise în calea fiecăruia dintre noi; şi noi avem libera voinţă să o alegem ori pe una, ori pe cealaltă. Cei mai mulţi se înşală de ispita vrăjmaşului care, prin amăgirile lui şi prin înşelăciunile sale, ne promite fericirea în lucrurile de pe pământ, în lucrurile păcatului; să le iubim mai mult decât trebuie, să adunăm mai mult decât avem nevoie. Şi, prin înşelăciunea păcatului, ceea ce trebuie să avem noi faţă de Dumnezeu, să avem faţă de aceste lucruri. Şi să ne îngropăm astfel bunul cel mai sfânt, sufletul nostru, în căutarea şi în dobândirea acestor lucruri pieritoare, (…) [în loc să le căutăm pe cele] care sunt bunurile mântuirii sufleteşti, despre care spunem că învăţăm să le cunoaştem în întâlnirile noastre, din Cuvântul lui Dumnezeu, din experienţele înaintaşilor noştri şi din tot ceea ce Sfânta Evanghelie şi învăţătura noastră dreaptă, a credinţei lăsate de strămoşii noştri, ne-a luminat deplin în alegerea şi-n căutarea lor.

Suntem aici cu prilejul binecuvântat şi fericit al venirii pe lume, în mijlocul acestei scumpe familii, a unui nou copil. Naşterea fiecărui copil, venirea pe lume a fiecărui nou-născut este un eveniment aşa de însemnat, ca facerea lumii. Fiindcă din nimic vine la lumină cineva şi ceva care este o valoare mai mare decât lumea întreagă. Pentru că lumea întreagă va pieri, dar un suflet este de-un preţ nepreţuit şi de-o durată eternă. „Lumea şi chipul ei trece”, spune Cuvântul lui Dumnezeu, dar cine face voia lui Dumnezeu, acela rămâne în veac. Şi prin aceasta se arată că un singur suflet de om este mai de valoare ca lumea întreagă.
Sărbătorim deci un eveniment mare: venirea la lumină a ceea ce nu era; venirea la fiinţă a ceea ce era nefiinţă. Şi-n toată această lucrare, noi vedem lumina lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu.
Cel dintâi lucru pe care l-a făcut Dumnezeu pe pământ când a făcut creaţiunea Sa a fost lumina. Prin lumină a făcut apoi toate celelalte lucruri. Lumina vine de la Dumnezeu. Lumina nu vine nici de la soare, nici de la lună, nici de la stele. Nici de la o altă sursă de energie şi de lumină de pe pământ. Lumina vine de la Dumnezeu. Pentru că este scris că soarele, luna şi stelele au fost făcute în ziua a patra. Deci lumina nu vine de la ele. Lumina vine de la Dumnezeu. De la El vine lumina, care trece prin spaţiu şi numai se proiectează pe aceste făpturi alcătuite de Mâna lui Dumnezeu. Cum vine lumina soarelui şi se proiectează pe o oglindă şi de la oglindă sar străluciri în altă parte, tot aşa lumina ne vine de la Dumnezeu şi ea se aşază numai pe aceste corpuri prin care Dumnezeu ne-o împarte fiecăruia dintre noi.
Cel dintâi lucru pe care îl capătă o fiinţă când vine pe pământ este lumina. Ochişorii ei se deschid spre lumină şi cel dintâi lucru pe care-l vede este lumina.
Şi-n lumină, Dumnezeu a făcut apoi toate celelalte lucruri. Şi trupeşte, şi sufleteşte, cel dintâi lucru spre mântuire pe care îl face Dumnezeu în viaţa cuiva este lumina. Până când omul n-are lumină, nu poate să facă nimic. Un om care n-are lumină nu poate să facă nimic. Într-un loc unde nu există lumină nu poţi face nimic.
Tot aşa şi duhovniceşte: până când în viaţa unui om nu se face lumină, acest om trăieşte în întuneric. Şi oricine trăieşte în întuneric nu ştie încotro merge. Trăieşte în întuneric – n-are viaţa; trăieşte în întuneric – n-are roadele. Nimic nu rodeşte în întuneric. Tot ceea ce rodeşte, rodeşte în lumină. Deci şi în viaţa unui om, înainte de a se întoarce la Dumnezeu şi înainte de a se face lumina cerească în sufletul lui printr-o pocăinţă şi printr-o naştere din nou, şi printr-o convertire la Dumnezeu, tot ce se face înainte de a veni lumina este întuneric. Numai ceea ce se face după ce vine în el lumina lui Dumnezeu, după ce el ajunge la cunoaşterea lui Hristos, numai aceea aduce roadă şi biruinţă, şi nădejde, şi mântuire pentru el.
În capitolul 1 din Sfânta Evanghelie după Ioan scrie aşa: „La ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Născuţi nu din firea lor, nici din firea vreunui om, nici dintr-o voinţă omenească, ci din Dumnezeu”. Aceasta este minunea… minunea pe care o face Dumnezeu în viaţa noastră când vine lumina. Această naştere din nou este deschiderea ochilor noştri celor lăuntrici spre Dumnezeu. Această naştere din nou este, între Tainele sfintei noastre Biserici, Taina Pocăinţei. Aceea care este convertirea, care este ca un al doilea botez, care este renaşterea noastră sufletească. Este venirea luminii în viaţa noastră şi naşterea noastră din nou. Să fim foarte atenţi la ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu în versetul acesta în care zice: „dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”. În aceasta stă toată taina mântuirii şi naşterii din nou, pe care i-a spus-o Mântuitorul şi lui Nicodim, în Ioan, capitolul 3, versetul 3 şi versetul 5: „Dacă nu se naşte cineva din nou, cu nici un chip nu va vedea…”, şi în 5 spune: „nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Această naştere din nou este ceea ce spune versetul pe care l-am spus. Tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă. Le-a dat dreptul să se facă.
Prin Botez, prin Taina Botezului, noi am primit de la Dumnezeu dreptul. Pentru ca, prin taina credinţei şi a pocăinţei, să ne facem copii ai lui Dumnezeu. Dreptul de a se face copii ai lui Dumnezeu prin credinţă îl au toţi cei care s-au născut şi s-au botezat. Dar, de fapt, copii ai lui Dumnezeu prin credinţă sunt numai cei care se fac prin pocăinţă şi prin acea renaştere, naştere din nou, care este convertirea noastră; acea naştere din nou, naşterea din Dumnezeu, care ne face să devenim nu de drept, ci de fapt copii ai lui Dumnezeu.
Există două stări în creştinism: dreptul şi faptul. Toţi avem dreptul să ne facem copii ai lui Dumnezeu prin Taina Botezului. Dar, de fapt, sunt copii ai lui Dumnezeu numai cei care se fac prin credinţă şi prin renaşterea duhovnicească. Aici este taina. Aici este pasul cel mare şi sfânt pe care îl fac foarte puţini. Pe care îl înţeleg foarte puţini. Şi de aceea explică aşa de greşit – şi textul de la Ioan 1, 11, şi de la Ioan 3, 3 şi 5 – cei mai mulţi. Cei mai mulţi spun că botezul este naşterea din nou… botezul din apă. Este şi aceasta o naştere din nou; dar adevărata naştere din nou este Taina Pocăinţei, despre care, în cele şapte Taine ale Bisericii noastre, se aminteşte mereu. Asta este taina convertirii, taina renaşterii noastre duhovniceşti.
Aceasta este lucrarea pe care, în viaţa noastră şi în ţara noastră, a fost trimisă de Dumnezeu să o facă Oastea Domnului. În viaţa noastră, a fiecăruia, în familiile noastre, în Biserica noastră şi-n poporul nostru.
Prin Botez toţi am primit dreptul să ne facem copii ai lui Dumnezeu. Dar nu ne folosim de acest drept. Cei mai mulţi nu s-au folosit şi rămân pentru veci departe de a se folosi de acest drept: dreptul de a se face, prin credinţă. E ceea ce se întâmplă cu moştenirea dintr-o familie. Toţi copiii unor părinţi, prin naştere, au dreptul să devină moştenitori ai averii părinteşti. Dar, de fapt, devin moştenitori numai aceia care, prin ascultarea şi respectul, şi dragostea faţă de părinţii lor, ajung să capete acest drept prin testamentul lăsat de părinţi. Nu toţi se bucură de faptul moştenirii, câţi se bucură de dreptul ei. Mulţi se nasc, dar puţini moştenesc. Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. Mulţi pornesc pe drumul mântuirii, pe drumul vieţii, dar puţini ajung. Aici este taina şi aici este harul lui Dumnezeu care s-au arătat faţă de cei care îşi deschid inima, care ascultă glasul Domnului, care Îl primesc pe El şi, prin această renaştere, naştere din nou, prin Taina Pocăinţei, prin taina convertirii, ajung şi devin de fapt copii ai lui Dumnezeu, care, intrând în moştenirea lui Dumnezeu, trăiesc apoi ca nişte copii ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în lumina lui Dumnezeu, părtaşi la moştenirea lui Dumnezeu, cetăţeni din casa sfinţilor, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu.
În secolele dintâi ale creştinismului, după cum scrie şi în Sfintele Scripturi şi Epistole ale Sfinţilor Apostoli, cuvântul „frate” sau „creştin”, sau „sfânt” aveau aceeaşi însemnătate. „Fraţi sfinţi” spune Sfântul Pavel. Aşa erau, pentru că ei toţi, prin credinţă, deveniseră nişte oameni din Casa lui Dumnezeu, după cum este scris: „Fiţi sfinţi, că Eu sunt sfânt”, zice Domnul. Şi pentru că acest lucru este nu numai un sfat şi-un îndemn, ci este o condiţie fără de care nimeni nu va putea nici vedea Împărăţia lui Dumnezeu, nici intra în ea, noi trebuie să ţinem seamă de aceste lucruri, dacă nu vrem să ne pierdem mântuirea noastră, sufletul nostru, bunul nostru cel mai scump. Căci dacă l-am pierdut pe acesta, cu ce mai rămânem, ce ne mai rămâne, ce mai avem?

Am spus despre naşterea unui copil că este un eveniment aşa de important ca facerea lumii. Şi, dacă în Cuvântul lui Dumnezeu se spune că un suflet de om preţuieşte mai mult ca lumea întreagă, atunci trebuie să ţinem seama de marea valoare a acestui bun pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat fiecăruia dintre noi. Nu să-l pierdem, nu să-l cufundăm în nenorocire şi-n osândă, şi-n păcat, şi-n pierzare din pricina neascultării, ci să ni-l mântuim şi să aducem prin el slavă lui Dumnezeu, căci pentru aceasta am fost alcătuiţi.
Moartea nu-i un sfârşit de drum. Moartea este numai un prag peste care trecem în altă existenţă. Nu există moarte, în înţelesul de nimicire! „Nimic nu se pierde”, spune şi învăţătura, şi ştiinţa omenească, „totul numai se transformă.” Nici noi nu ne pierdem. Ne transformăm numai. Din existenţa asta, prin moarte, trecem în cealaltă existenţă, în care ne continuăm felul de viaţă pe care l-am început şi pe care l-am iubit şi l-am dorit de-aici. Dorim după Dumnezeu, intrăm în condiţiile mântuirii prin naşterea din nou – vom continua viaţa veşnică dincolo, spre slava şi-n mărirea făgăduite de Dumnezeu.
Toate pildele Sfintelor Evanghelii vorbesc… Nu numai în pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (în care se arată soarta de pe pământ a bogatului nemilostiv, [care trăia] în desfătare şi-n tot felul de păcate, sau soarta plină de amărăciune şi de suferinţă a lui Lazăr, care, plin de bube şi flămând, dorea să se sature din fărâmiturile care cădeau de pe masa bogatului; sau trecerea lor: a bogatului în focul veşnic şi a săracului în sânul lui Avraam), dar şi-n pilda celor cu talanţii, pe care o cunoaştem cu toţii, ce frumos ne vorbesc despre aceste lucruri cuvintele Mântuitorului când spun că celui care avea zece talanţi nu numai că i s-a dat şi talantul celui ce avea un singur talant, dar care nu lucrase cu el, ci şi cârmuirea a zece cetăţi, care era nespus mai mult decât zece talanţi.
Ce ne spune aici Cuvântul lui Dumnezeu? Că fiecare, venind în lume, am primit un dar, asta o ştim. Că va veni odată Stăpânul şi că ne va cere socoteală fiecăruia dintre noi ce am făcut cu darul şi cu talantul primit, şi asta o ştim. Dar ce înseamnă oare: „celui ce are i se va mai da şi va avea de prisos, şi de la cel ce nu are se va lua chiar şi ceea ce i se pare că are”? Căci Cuvântul lui Dumnezeu are însemnătate şi înţeles. Ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă: „luaţi talantul acestuia şi daţi-l celui ce are zece. Pentru că vă spun! Celui ce are i se va mai da şi va avea de prisos.”? Există Ziua Judecăţii despre care ştim. Că vom merge în faţa Lui, ştim fiecare. Şi că vom primi fiecare din Mâna Lui, pentru tot ce am făcut, o răsplată dreaptă. Dar în lumea aceasta, şi cei care nu se vor mântui, şi cei care n-au naşterea din nou, şi cei care n-au dreptul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, şi cei care nu vor intra şi nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, au şi ei fapte bune. Şi oamenii care nu se mântuiesc fac fapte bune pe pământ. Scrie Cuvântul lui Dumnezeu că în ziua aceea va fi răsplătit şi cine-a dat un pahar cu apă în Numele Lui. Ce se va întâmpla cu răsplata faptelor bune ale celor care vor fi nemântuiţi şi se vor pierde? Iată ce se va întâmpla: de la cel ce nu are mântuirea, şi ceea ce i se pare că are, adică plata pentru faptele bune pe care le-a făcut el pe pământ, şi aia i se va lua şi se va da celui care a avut mai multă râvnă, mai multă dragoste şi osteneală pentru Stăpânul Său.
Cârmuirea celor zece cetăţi ce înseamnă? Că în existenţa cealaltă, în care vor trece toţi cei credincioşi, Dumnezeu are pentru ai Săi nespus mai mult decât putem crede sau gândi noi. Că este scris: „ceea ce nici ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-a suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care Îl ascultă şi Îl iubesc”. Acestea sunt cele zece cetăţi pe care le va da Domnul celui care a lucrat cu hărnicie în slujba Lui.
Ce a făcut sluga credincioasă? El tot timpul vieţii lui a spus: „Lucrez pentru Stăpânul, fac pentru Domnul, sufăr pentru Domnul, ostenesc pentru Domnul”. Şi a ostenit pentru Domnul… a ostenit. Ce bucurie a fost pentru Domnul când l-a văzut aducând lângă cei cinci talanţi daţi alţi cinci, rodul ostenelilor, al jertfei şi al lacrimilor lui! Dar ce i-a spus Stăpânul? „Nu, dragul meu! Eu n-am nevoie de talanţii tăi! Nici nu am trebuinţă de roadele ostenelilor tale. Ce ai făcut tu zicând că faci pentru Mine, pentru tine ai făcut. Primeşte-i pe toţi: şi ce ţi-am dat eu, şi ce-ai câştigat tu, şi, pe deasupra, încă şi încă nespus mai mult”. Aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care s-au folosit de dreptul de a se face şi s-au făcut copii ai lui Dumnezeu.
Cei credincioşi sunt în lumea aceasta cum a spus Mântuitorul: se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu cu un aluat pe care o femeie l-a pus în trei măsuri de făină. Fie că veghează, fie că doarme, aluatul dospeşte toată frământătura. Iată rostul Oastei Domnului! Iată rostul nostru, fraţi şi surori care ne-am întors la Domnul, care, prin credinţă, ne-am folosit de dreptul de a ne face copii ai lui Dumnezeu şi am ascultat de îndemnul Cuvântului; şi, dintr-o clipă, când am auzit chemarea: „Hotărăşte-te pentru Domnul! Predă-te Domnului! Începe o viaţă nouă, converteşte-te!”, pocăinţa noastră n-a mai fost de formă numai, cum fusese înainte de predarea noastră. Când în fiecare post al Paştilor sau post al Crăciunului veneam să ne spovedim la biserică cu aceleaşi păcate pe care în câteva cuvinte le spuneam şi pentru care, de formă, ne ceream un fel de iertare. Iar după aceea începeam din nou să le facem, aceleaşi păcate. Şi peste un an, la altă mărturisire, veneam şi spuneam mereu aceleaşi lucruri, poate încă altele şi mai mari, de care n-aveam niciodată dorinţa să ne pară rău din inimă şi să le părăsim. Până când a venit momentul cel binecuvântat când puterea lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu au făcut în inima noastră marea schimbare. Ne-am folosit de dreptul de a ne face şi ne-am făcut copii ai lui Dumnezeu. Am spus: „Dumnezeule, ca fiul cel pierdut, păcătuit-am la Cer şi înaintea Ta. Nu sunt vrednic să mă primeşti fiul Tău. Primeşte-mă însă ca pe un slujitor al Tău”. Şi spunând acest lucru din toată inima, ne-am şi întors la Dumnezeu. N-am spus numai de formă. Ci am spus din inimă acest lucru. Şi spunând din inimă, ne-am hotărât. Şi hotărându-ne, ne-am întors. Şi întorcându-ne, nu am mai făcut o altă întoarcere, ci am mers înainte.
Cineva l-a întrebat pe Părintele Iosif: „Spune-ne în trei cuvinte, ce înseamnă a intra cineva în Oastea Domnului, ce înseamnă a se întoarce cineva la Dumnezeu, ce înseamnă a se naşte cineva din nou?”. Şi atunci Părintele Iosif a spus: „Acest lucru e ceea ce se petrece la armată când unui soldat care merge înainte i se spune: «Stai! Stânga-mprejur! Înainte marş!». Aceasta este întoarcerea la Dumnezeu”.
Noi cu toţii mergeam spre păcate, spre iad, spre neascultarea de Dumnezeu. Am auzit glasul lui Hristos care a spus: „Stai! Stânga-mprejur! Întoarce-te total!” Cu faţa unde erai înainte cu spatele. Erai cu spatele spre Dumnezeu şi cu faţa spre păcat. Întoarce-te acum cu faţa spre Dumnezeu şi cu spatele spre păcat! Mergeai înainte spre iad. Mergi acuma spre Dumnezeu, spre Împărăţia cerească.
Ei, cei care au făcut această cotitură, această întoarcere de la păcat spre Dumnezeu, de la întuneric spre lumină, de la lume spre Hristos [formează] unitatea, părtăşia, familia, Oastea acelora care s-au predat Domnului şi s-au hotărât să meargă pe calea Lui.
În această Lucrare ne-a chemat Dumnezeu pe noi. Şi în această Lucrare sfântă mai cheamă şi mai cheamă mereu alte şi alte suflete, pentru ca să crească tot mai mult ceata celor care părăsesc calea păcatului şi se întorc spre Dumnezeu, ca să se împuţineze până la sfârşit ceata celor care merg spre păcat şi care se duc la osândă. Să se întoarcă toată lumea la Dumnezeu, pentru că aceasta este voia Lui. În Cuvântul Său scrie că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi nimeni să nu piară. Şi din pricina aceasta doreşte El şi cheamă şi din pricina aceasta îi roagă şi-i aşteaptă pe toţi cei care vor să asculte îndemnul Lui şi să-şi mântuiască sufletul lor să se întoarcă şi să-L urmeze. Cei care s-au întors – în cazul acesta, noi –, prin harul lui Dumnezeu, trebuie să devenim ceea ce spune Mântuitorul: un aluat nou în toată frământătura societăţii, a Bisericii noastre şi a poporului nostru în care am fost puşi. Ceea ce se întâmplă cu un aluat, care este o mână, în raport, în comparaţie cu (…) [toată frământătura, trebuie să se întâmple şi cu noi, până când] toată frământătura aceasta, din moartă cum era, din rece cum era, devine vie, devine mare, devine caldă, devine frumoasă, devine dulce şi, până la urmă, este o pâine plăcută, gustoasă, frumoasă dorită pe masa stăpânului.
Acesta este scopul Oastei, acesta este rostul Oastei, după pilda Mântuitorului şi după porunca Lui, în mijlocul poporului nostru. Dumnezeu ne-a pus în mijlocul Bisericii noastre, în mijlocul neamului nostru iubindu-l, lucrând pentru el. Prin harul cel mare pe care ni l-a făcut nouă Dumnezeu, de a fi şi de a ne face nişte fermenţi vii şi sănătoşi, şi curaţi, ai unui aluat nou, amestecat cu toată frământătura poporului nostru şi în mijlocul credinţei şi Bisericii părinţilor noştri printr-o viaţă nouă, printr-o luptă sfântă, printr-o rugăciune fierbinte, printr-o trăire vrednică şi sfântă, îi putem ajuta pe toţi ai noştri să ajungă, până la sfârşit, o Biserică vie, trăitoare, evanghelică, un neam viu, evanghelic, biruitor în mijlocul celorlalte popoare, prin Hristos şi pentru Hristos.
Ce se întâmplă cu un aluat? Toţi fermenţii lui mor luptând, pentru ca me-diul în care au fost puşi, frământătura în care au fost amestecaţi să devină până la urmă o pâine hrănitoare şi gustoasă. Asta trebuie să fie şi ţinta noastră, câtă vreme vom trăi pe pământ. Nu mântuirea noastră personală, a fiecăruia numai pentru sine însuşi! Ci scopul mântuirii tuturor să fie rostul şi ţinta vieţii noastre.
Într-o veche carte evreiască am citit nişte lucruri care m-au cutremurat. Zice: „Blestemată este rugăciunea aceluia care se roagă numai pentru el. Pierdută să fie mântuirea aceluia care caută să se mântuiască numai el singur! Fericit şi binecuvântat să fie acela care luptă să-i mântuiască pe toţi ai lui, care se roagă pentru toţi ai lui”. Că asta este voia lui Dumnezeu: să se mântuiască toţi oamenii. Şi datoria fiecărui om care a aflat mântuirea este să-i cheme pe toţi cei care nu au aflat-o încă, să o afle şi ei. „Mai am multe oi, care nu sunt din acest staul”, spune Mântuitorul. Şi pe acestea trebuie să le aduc, ca să fie o singură turmă şi un singur Păstor. Ăsta este idealul, scopul, ţinta, dorinţa, voia lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Iar pentru aceasta, El nu Se foloseşte de îngeri, ci Se foloseşte de cei chemaţi din mijlocul oamenilor care au gustat cât de bun este Domnul şi care sunt trimişi: „Du-te la ai tăi şi spune-le… (cum le-a spus celor din latura gadarenilor), duceţi-vă la ai voştri şi spuneţi-le ce v-a făcut vouă Dumnezeu şi cum a avut milă de voi. Pentru ca şi ai voştri să vadă, şi ai voştri să dorească un astfel de Dumnezeu bun, şi ei să se întoarcă şi să fie mântuiţi”.

Dorim din toată inima, deşi aceste lucruri ne sunt cunoscute tuturor, să ni le reamintim mereu unii altora. Pentru că avem nevoie să ne cuprindem toţi în această dorinţă şi în această ţintă a lui Dumnezeu: mântuirea lumii. Dacă noi credem că Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Şi-a dat viaţa Lui pe Cruce pentru ca, prin Sângele Lui, să răscumpere şi să spele păcatul lumii întregi, atunci asta înseamnă că El lumea întreagă a vrut s-o mântuiască. Şi, pentru acest scop, Dumnezeu ne-a poruncit şi nouă, celor care L-am aflat şi care am gustat cât de bun este Domnul, să n-avem nici noi tihnă şi odihnă până când nu vom vedea că tot mai mulţi şi tot mai mulţi din poporul nostru, din familia noastră, vecinii noştri, rudeniile noastre, copiii noştri, cunoscuţii noştri, prietenii noştri, toţi cei între care suntem vor auzi şi vor vedea, şi vor cunoaşte şi ei deplin pe Dumnezeu. Dacă noi suntem fericiţi şi nu ne-am da starea aceasta pentru nimic în lume, starea de părtăşie cu Dumnezeu, de moştenitori în Împărăţia Sa, de părtaşi la făgăduinţele Sale, dacă nu am da acest drept şi acest bun pentru nimic pe lume, atunci trebuie să ne gândim cât de nefericiţi sunt cei care nu au cunoaşterea lui Dumnezeu şi nu au mântuirea sufletelor lor. Şi, dacă ne dăm seama cât de nefericiţi sunt toţi, atunci cum mai putem noi sta nepăsători faţă de aceştia, care sunt vecinii noştri, prietenii noştri, rudeniile noastre, copiii noştri, părinţii noştri care nu-L cunosc pe Dumnezeu?
Ce trist este că, de multe ori, ani de zile, putem merge la vecina noastră să ne împrumutăm cu o sită, cu o sapă, cu un ban, cu o bucată de pâine, dar nu ne ducem niciodată la ei numai pentru a le spune şi lor despre marea fericire pe care o are cel care-i întors la Dumnezeu şi marea nenorocire care-l aşteaptă pe cel care-i neîntors la Dumnezeu. Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu aleargă după bogăţiile lumii acesteia şi sunt nefericiţi şi când le caută, şi când le află. Dar cel care-L caută pe Dumnezeu e fericit şi când Îl caută, şi când Îl află. Şi totuşi, noi suntem de multe ori liniştiţi în starea şi în convingerea că… bine că L-am aflat noi pe Domnul! Ce ne mai pasă nouă şi de alţii?… Şi stăm lângă ei, şi petrecem cu ei, şi de multe ori vorbim cu ei, povestim cu ei, râdem cu ei, cântăm cu ei, glumim cu ei. Şi totuşi ei sunt pierduţi, şi nouă prea puţin ne pasă. Ce vom zice în Ziua Judecăţii – gândiţi-vă! – când cu aceşti oameni lângă care am fost, cu care am lucrat împreună, cu care ne-am împrumutat, cu care ne-am ajutat, ne vom întâlni în faţa lui Hristos, faţă în faţă; ei la stânga şi noi – să zicem, prin harul lui Dumnezeu – la dreapta. Ei se vor uita la noi şi vor spune: „Voi L-aţi cunoscut pe Dumnezeu. Cum aţi putut sta lângă noi să nu ne spuneţi? Cum aţi putut dormi cu noi, lucra cu noi, povesti cu noi, glumi cu noi? Că ştiaţi că noi suntem pierduţi, iar voi, prin cunoaşterea Domnului, aveaţi nădejdea mântuirii. Cum aţi putut să staţi lângă noi şi să nu ne spuneţi, şi să nu stăruiţi de noi până când şi noi ne vom întoarce? Că v-am batjocorit, că v-am prigonit, că v-am vândut, că v-am… Trebuia, pentru că voi ştiaţi, cunoşteaţi aceste lucruri, să le suferiţi pe toate pentru bucuria care vă era pusă înainte. Dacă noi ne întorceam la Dumnezeu, ce bucurie ar fi fost aceasta pentru voi!”. Despre Mântuitorul s-a spus: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a dispreţuit ruşinea, a biruit moartea, a purtat crucea şi a ajuns la dreapta lui Dumnezeu”. Şi noi, pentru bucuria aceea care ne va fi pusă înainte când ne gândim că ei se vor întoarce la Dumnezeu, că Îl vor slăvi şi ei cu noi pe Dumnezeu, ar trebui să fim în stare să facem totul pentru cei din jurul nostru, cum face un ferment din aluat care se sacrifică, se jertfeşte şi moare. Dar materia din jurul lui, frământătura în care a fost pus ajunge, prin moartea lui, să devină o frământătură vie, aptă pentru o pâine frumoasă şi bună cândva.
Şi noi suntem un aluat. Dacă Domnul ar face ca fiecare dintre noi să fim un ferment viu, sănătos, harnic, ostenitor şi gata de moarte, lucrând şi răbdând, şi rugându-ne, şi arzând pentru ai noştri, atunci Dumnezeu mai curând ne-ar da şi nouă bucuria să-i vedem şi pe ei venind la Dumnezeu.
Ce minunat este că noi acum suntem aici o aşa de mare mulţime, fericiţi şi bucuroşi când ne privim feţele unii altora şi când ne vedem printre lacrimi bucuria inimii că noi Îl cunoaştem pe Domnul şi că avem, prin harul Său, nădejdea mântuirii la capătul ostenelilor noastre! Ce mare este bucuria noastră! Dar gândiţi-vă cât de mare ar fi această bucurie dacă ne-am gândi că acest bun, această comoară sfântă, această nădejde veşnică o au şi părinţii noştri bătrâni, şi copiii noştri tineri. Că atunci când noi ne pregătim să mergem la adunare, şi copiii noştri vin cu noi; că ei nu se duc la păcat şi la stricăciune.
Ar trebui să ardem noi, în fiecare dintre noi să ardă inima că noi stăm aici, iar cei ai noştri stau în păcat, şi noi nu facem tot ce putem pentru ca şi ei să scape din robia păcatului, cum au făcut alţii pentru noi până am scăpat noi.
Gândiţi-vă unde eram şi noi cândva, nu de mult, când nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, când nu-L iubeam pe Dumnezeu, când nici nu ştiam nimic despre Împărăţia cerească. Când mergeam spre iad şi nici nu ştiam că mergem spre iad. Când trăiam în păcat şi-n osândă, şi-n blestemul lui Dumnezeu şi nici nu ştiam în ce blestem trăim. Dar ce mare lumină şi mântuire şi ce fericită zi a fost în viaţa noastră când cineva a venit şi ne-a spus Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu a venit peste acest Cuvânt şi ne-a făcut pe noi să îngenunchem şi să ne predăm Domnului, şi să ne ridicăm de pe genunchi o făptură nouă, ceva care nu fusesem înainte. Când în viaţa noastră s-a născut un om care nu era înainte.
Mi-aduc aminte când m-am hotărât eu pentru Dumnezeu. Era în 8 iunie 1930. Aveam abia cincisprezece ani. Terminasem şapte clase şi primisem premiu o carte de religie. Am citit cartea aceasta (era Corabia lui Noe) scrisă de Părintele Iosif. Cu ochii mei de copil, cu inima de copil, am citit această carte. Şi, la capătul ei, spunea: „Dragă cititorule, noi trăim acum ca oamenii din vremea potopului. Există o corabie. Cuvântul lui Dumnezeu strigă pe oameni: «Intraţi în corabie, că va veni potopul!». Oamenii râd şi astăzi cum râdeau şi-n vremea lui Noe. A fost un număr mic de oameni care au ascultat Cuvântul, au crezut şi au intrat în corabie. Şi, după ce-au intrat, uşa s-a închis. O sută douăzeci de ani a stat uşa deschisă şi cuvântul de îndemn a zis: «Intraţi în corabie, că va veni potopul». Şi Noe a spus, şi ai lui au chemat; şi oamenii au râs şi au dispreţuit, până în ziua când a spus: «Gata! Intră în corabie tu, care ai crezut, şi cei care au crezut». Şi Mâna lui Dumnezeu a închis uşa. Şi s-au deschis zăgazurile cerului şi a început să plouă.
O vreme, oamenii s-au liniştit: «Apoi şi altădată a plouat… Apoi, şi dacă e inundaţie, şi altădată a inundat, iar peste câteva ore sau peste câteva zile vor înceta ploile şi iar vor fi toate cum au fost». Dar când au văzut că nu se întâmplă chiar aşa cum au zis ei, atunci au început să se alarmeze. Şi când au crescut apele peste locurile joase, au căutat să fugă la cele mai înalte. Şi când le-au acoperit şi pe cele mai înalte, au căutat să fugă la munţi. Şi când au acoperit şi munţii, n-a mai fost nici o salvare. Mulţi au alergat la corabie şi au bătut cu pumnii: «Noe, acuma credem! Deschide-ne, să intrăm şi noi!…». El le-a spus: «Acuma-i prea târziu. Dumnezeu a închis uşa. A fost vreme. Aţi fost chemaţi, înştiinţaţi, şi n-aţi ascultat. Acuma vremea aia s-a terminat. Acuma a venit vremea să vă ispăşiţi fiecare pedeapsa neascultării. Şi chiar dacă aş vrea să deschid, nu mai pot. Dumnezeu a închis uşa. Nimeni nu mai poate s-o deschidă. A fost o vreme – aţi dispreţuit”.
Şi cuvântul încheia aşa: „Dragă cititorule, eu te îndemn şi pe tine: dacă încă n-ai intrat în corabia mântuirii, intră acum. Hotărăşte-te pentru Domnul! Predă te Domnului! Începe o viaţă nouă cu El şi-n clipa aceasta numele tău va fi scris în Cartea Vieţii. Şi-n clipa aceasta se va deschide şi pentru tine uşa Corabiei cereşti. Şi-n clipa aceasta şi tu vei face parte dintre cei mântuiţi. Atunci fie că vine moartea astăzi, fie că vine mâine, tu fii liniştit. Fie că vine potopul astăzi, fie că vine mâine, fii liniştit. Eşti în corabie, poţi fi liniştit. Tu eşti în mâna şi sub ocrotirea lui Dumnezeu. Dar dacă n-ai intrat, intră acuma, nu mai aştepta. Că chiar dacă nu vine sfârşitul lumii, poate să vină în fiecare clipă sfârşitul vieţii tale. Şi-atunci pentru tine este sfârşitul. Ce vei face dacă vei fi nemântuit?”.
În clipa aceea am luat cartea… În podul grajdului m-am dus, să fiu singur. Era în ziua de Rusalii 1930. La ceasul al treilea după-masă. …S-a udat fânul de sub genunchi de lacrimi. Nu ştiu cât am stat şi-am plâns, şi m-am hotărât pentru Domnul. Dar ştiu că atunci m-am sculat de pe genunchi un alt om. O făptură nouă. Am simţit în clipa aceea că s-a făcut naşterea din nou în viaţa mea. Am simţit în clipa aceea că undeva în cer, într-o carte de lumină, s-a scris încă un nume. Şi-am slăvit pe Dumnezeu de-atunci.
E-adevărat că a trebuit să treacă de-atunci atât de mulţi ani, zeci de ani. Şi, din copilul tânăr de-atunci, acum am ajuns la pragul morţii. La o vârstă la care n-am crezut, atâtea zeci de ani, că voi ajunge. Dar harul lui Dumnezeu şi voia Lui au fost aşa. Slăvesc pe Domnul şi astăzi. Şi, încă o sută de ani dacă ar fi să trăiesc sau dacă ar fi să mor în noaptea aceasta, Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru clipa aceea când am îngenuncheat la picioarele Crucii Lui şi când, din lacrimi, s-a născut un om nou în viaţa mea. Şi când am simţit că, din aceste lacrimi, o Mână cerească a scris în Cartea Vieţii numele meu. Nu doresc şi nu mă rog alt¬ceva, decât, prin credinţă şi prin ascultare, să mă fac vrednic ca niciodată numele acesta să nu se şteargă de-acolo. Şi, în ziua când şi eu voi merge la uşa veşniciei şi când voi citi [ce este] scris acolo – cum spune la Apocalipsa că este scris pe poarta cerului, că: „Nimic întinat nu va intra acolo. Nimeni care a trăit în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea Mielului” – să aud şi eu: „Vino, slugă bună! Numele tău a fost scris şi nu s-a mai şters…”.
Nu doresc altceva nimănui în viaţa aceasta, decât acest mare şi veşnic bun: să facă Domnul ca, în viaţa fiecăruia dintre noi în care nu s-a petrecut această clipă de naştere din nou şi de scriere în Cartea Vieţii, să se petreacă acum, astăzi. Să nu mai amânăm! Şi, după ce s-a scris o dată, să nu se mai şteargă niciodată. (…)