Traian Dorz, din «Păşunile dulci», cap. 2

…A ţine seama de trecut este o mare înţelepciune. Nimeni nu se va putea îndrepta niciodată în viitor, dacă nu‑şi va aduce aminte, ca să tragă învăţătură din cele petrecute mai demult.
Toată istoria trecutului este o carte plină de învă­ţăminte, de care orice om care vrea să ajungă bine trebuie să ţină seama cu grijă.

Nimeni dintre noi n‑a crescut învăţat. Până la noi, câţi înaintaşi ai noştri au muncit din greu, au luptat şi s‑au jertfit pentru ca noi astăzi să ne putem bucura de o stare pe care ei, sute şi mii de ani, n‑au avut‑o, dar au muncit pentru ca s‑o avem noi.
Câte mijloace care ne uşurează şi ne înfrumuse­ţează astăzi viaţa noastră, părinţii noştri nu le‑au avut!
Câtă experienţă ne‑a rămas de la ei! Câte învăţăminte din munca şi din lupta lor! Câte binefaceri în urma jertfelor lor! Cât de îndatoraţi le suntem! Cât de recunoscători trebuie să le fim!

Să ia bine seama orice tânăr la aceste adevăruri.
Căci, dacă nu se va simţi adânc legat de rădăcina sănătoasă a credinţei înaintaşilor săi, nici nu va putea creşte drept. Nici nu va putea avea urmaşi buni şi roade vrednice. Pomul rupt de rădăcina sa se usucă şi piere.
Ce rău este uneori că îi merge omului bine! Şi cât de atent şi veghetor trebuie să fie un credincios al Domnului când începe să‑i meargă lucrurile din plin! Şi când începe să nu mai aibă nici o cruce apăsătoare pe umerii săi. Şi nici o sarcină sub care să sufere.
Adeseori moartea credinţei vine din comoditate. Din liniştea lumească vine slăbirea râvnei.

Şi îngheţarea rugăciunii, şi pierderea curăţiei, şi părăsirea adunării, şi adormirea vegherii, şi întinarea neprihănirii… şi uitarea ţintei, şi lepădarea legământului, şi dezbinarea frăţiei, şi, după toate acestea, părăsirea lui Dumnezeu.

Într‑o astfel de stare, dacă mila Domnului nu trimite după cel ajuns în această prăpastie câinele cel dureros, dar salvator, al suferinţei, omul căzut acolo, acolo şi piere pe veci.
Singura salvare dintr‑o astfel de moarte este numai suferinţa.

Dacă vom mai scăpa vreodată de aici, aş vrea să strig cu glas de tunet tuturor fraţilor, ca să fie treji de o mie de ori mai mult atunci când toate le merg bine lumeşte…

Căci acolo inima se îngraşă…  mintea se îngroaşă… duhul se lăţeşte, iar sufletul se leapădă de Dumnezeu, Ziditorul lui. Şi nesocoteşte stânca mântuirii sale…

Aceasta este cea mai cumplită sinucidere.
Cuvintele înştiinţărilor sfinte trebuie să ne umple inimile de teamă şi mintea totdeauna de o atentă veghere. Pentru că ele ne aduc aminte că Dumnezeu nu este numai dragoste, ci este şi dreptate şi gelozie.

Că mâinile Lui nu se întind numai să mântuiască, ci să şi pedepsească. Şi că focul Lui nu numai luminează şi încălzeşte, ci şi arde. Dumnezeul nostru, nu ne lăsa să le uităm niciodată. Amin.