Preot Iosif TRIFA

tomaCu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!“

Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.

Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.

Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.

Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul“; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa.

Răutăţile şi stricăciunile sufleteşti din vremurile noastre sunt o mărturie că s-a stins şi se stinge credinţa. Mergem şi cu credinţa spre vremurile de apoi; mergem spre întrebarea Mântuitorului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?“. (Luca 18, 8).

Lumea e plină de necredinţă şi de necredincioşi. Lumea de azi e mai păgână decât păgânii de azi şi cei de demult. De ce? Apoi de aceea pentru că păgânii credeau şi cred în mai mulţi dumnezei, dar cei mai mulţi „creştini“ de azi nu mai cred în nici unul. Păgânii cred în zeii lor şi umblă să le facă voia lor, dar „creştinii“ cei păgâni de azi nu cred în nimic.

Credinţa este temeiul şi temelia mântuirii noastre sufleteşti. Ea este darul cel mare şi sfânt ce ni se dă de Sus şi din care, pe urmă, se revarsă toate darurile şi binecuvântările vieţii şi mântuirii sufleteşti. Ceea ce este rădăcina pentru un pom aceea este credinţa pentru viaţa noastră cea sufletească. Din rădăcinile şi prin rădăcinile credinţei îşi soarbe pomul vieţii noastre puterea şi hrana cea sufletească, pentru ca, pe urmă, să facă frunze, flori şi roade de fapte bune. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

miel-in-spiniFiica unui păstor se căsători cu un tânăr preot de ţară într-un sătuc de munte şi se instalară într-o căsuţă cu o odaie şi o bucătărie mică. Deşi munteni săraci, harnica nevastă făcea ca totul să fie curat şi frumos în casa ei. Şi era o bucătăreasă minunată. Făcea ce făcea şi din sărăcia lor gătea bucate foarte bune. Mai ales la Paşti, când tatăl ei, ciobanul, le dăruia un miel. Ciorba de Paşti era nemaipomenit de bună.

Avură doi copii. Un băiat, şi după mai mulţi ani, o fetiţă. Dar, după ce venise pe lume fetiţa, femeia se îmbolnăvi şi într-un timp foarte scurt trecu la cele veşnice.

Se chinuia bietul preot cu copiii, învăţându-i carte, gătind, spălând şi dereticând prin casă când şi cum putea, pe lângă treburile micii şi sărăcăcioasei lui parohii.

Într-o iarnă grea, rămăseseră fără lemne. Împrumută singurul car cu boi din sat şi porni cu un vecin sus pe munte să taie lemne. La întoarcere însă, carul se răsturnă pe o costişă abruptă şi bietul preot muri sub încărcătura carului.

Copiii rămaseră singuri. Băiatul înţelese că toată grija era acum pe umerii lui. Semăna cu viteaza lui mamă. Harnic şi cuminte. Bucuros făcea tot ce era necesar pentru sora lui. Apucase să înveţe literele şi socotitul de la tatăl lui şi cunoştea tainele muntelui şi ale pădurii, ştia tot rostul casei şi se străduia s-o înveţe şi pe cea mică. Ştia şi să gătească câte ceva, dar nu ieşea nicicum ca bucatele mamei lui.

Au trăit ei aşa câţiva ani, dar sărăcia începuse să le dea tot mai mult de furcă.

Era Săptămâna Mare. Toţi se pregăteau de sărbătoare. Scuturară şi ei, dereticară prin căsuţă, dar bucate sărbătoreşti… de unde?
| Continuare »

în Vinerea Patimilor (1959), pe la ora când şi Domnul Iisus Îşi da duhul pe cruce în mâna Tatălui, fratele Ioan îşi încredinţa şi el duhul său în mâna Domnului Iisus, pentru Care suferise. (Traian Dorz, din «Hristos – mărturia mea»)

fr-Moroz
În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a fost găsit la adunarea din Româneşti, unde fusese chemat de către nişte fraţi care îşi serbau aniversarea. Aproape de miezul nopţii a fost luat de către un ofiţer de securitate şi un civil.
În drum era o sanie cu un cal, iar în sanie, două femei. L-au dus pe fratele până afară din sat, iar acolo cei doi s-au năpustit asupra lui, bătându-l. După aceea l-au legat alături de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bice la cal, lovind când în animal, când în om. În fuga mare au ajuns la şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi.
Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit jos şi l-au călcat cu cizmele până l-au umplut de sânge şi au obosit. Apoi din nou l-au legat alături de cal şi aşa, lovind când în cal, când în om, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi, care trece peste râul Suceava.
Acolo s-au oprit, l-au dezlegat de cal şi i-au spus să plece. Dar fratele Moruz de-abia a mai putut trece podul, târându-se sângerând zăpada şi zdrobit, până la casa fratelui Gheorghe, care era aproape. Acesta l-a dus de-abia viu până acasă, cu sania…

De pe urma acestei bătăi, fratele Ioan nu s-a mai refăcut până la moartea care i s-a petrecut curând.
| Continuare »

Pr. Iosif Trifa, din «Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an»

Florii2
…„Osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!“

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile – cea dintâi şi cea din urmă – în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăra¬tul lui Israel“.

Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire.

Florile sunt semnul curăţiei şi al frumosului şi, dacă pământul îşi are în tot anul o primăvară – care îl curăţă şi îl îmbracă numai cu flori curate şi frumoase – şi sufletul nostru trebuie să-şi aibă în tot anul o primăvară care să-l cureţe de păcate şi să-l îmbrace cu flori curate şi frumoase. Această primăvară a sufletului este postul de curăţire şi înnoire sufletească al Învierii Domnului.

Oare ai şi tu, cititorule, această primăvară cu flori în suflet? Oare răsărit-au flori şi stâlpări de curăţenie şi în sufletul tău? Altcum, cu ce vei întâmpina şi primi pe Împăratul Hristos?
| Continuare »

Traian DorzFlorii

    Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
    tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!
    – Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
    curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.

    Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
    cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.
    Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
    parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.

    Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
    dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.
    Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
    că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu…

    Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
    că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.
    Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
    de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.

    Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
    stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.
    Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
    parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.

Traian Dorz, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

TDorzStarea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete…

În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte:

Se făcea că era ziua de Paşti. Eram într-o mare catedrală, la slujba Învierii. Dar nu eram jos, unde vedeam strâns tot poporul, ci undeva foarte sus, deasupra iconostasului şi altarului, de unde mă uitam în jos la marea mulţime a închinătorilor care ascultau predica unui episcop îmbrăcat în strălucitoare odăjdii şi stând pe un amvon înalt. Ascultam şi eu la predica lui, cu toţi cei pe care îi simţeam acolo, sus, în jurul meu, dar care nu ştiam cine sunt. Am reţinut din predica episcopului doar câteva cuvinte: „Hristos a Înviat, zicea el… Hristos a Înviat prin Sine Însuşi, fiind Dumnezeu, după cum spusese: Eu Îmi dau Viaţa şi tot Eu Mi-o iau iarăşi…“

O lumină şi o sărbătoare înaltă şi cerească era peste tot unde priveam, foarte de sus…
Acum îmi explicam că sigur voi muri. Peste trei zile vor fi Paştile şi atunci când se va rosti în biserică predica de Paşti eu nu voi mai fi printre cei de pe pământ – ci undeva mult mai sus… Visul era atât de neobişnuit, iar starea mea trupească era atât de apropiată de o astfel de explicaţie, încât acum aşteptam liniştit acest eveniment. Poate va fi astăzi, poate mâine, în Vinerea Patimilor. Ce potrivit ar fi totul în felul acesta şi ce fericit aş fi să scap chiar acum din tot acest chin de moarte! M-am născut trupeşte la Crăciun, m-am născut duhovniceşte la Rusalii, ce bine ar fi să mor la Paşti…
| Continuare »