Martie


Aud zvonind întâia-nmiresmare
şi-ntâia-nmugurire gângurind
cu rândunele-n cuiburi revenind
dinspre albastra mea însingurare.

Şi simt întâiul foşnet al naturii
fiori de neauă albă şiroind,
a verde crud abia amirosind
şi-a nimb suav străluminând azurii.

Deşi sfioşi, simt paşii primăverii
cum sparg a vremii coajă-nmugurind,
pământul reavăn parcă-l simt mustind
de rod bogat, ca-n clipa învierii.

Şi ştiu c-aş vrea, din dorul meu ce cântă,
ca dintr-un martie, atunci trezit,
şi rodul meu, ca zarzăru-nflorit
să mi-l găsesc în cer ofrandă sfântă.

Vlad Gheorghiu


Traian Dorz, din volumul «Cântarile Dintâi»

Odată L-am văzut trecând
cu turma pe Păstorul Blând,
mergea cu dânsa la izvor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos
a ridicat-o El duios
şi-a dus-o-n braţe iubitor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Pe alta, care la pământ
zăcea cu picioruşul frânt,
El o lega mângâietor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

El le-a iubit cu dor nespus
şi viaţa pentru oi Şi-a pus
şi pentru mântuirea lor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor…

Dar mai târziu L-am întâlnit,
cu spini era împodobit,
într-o mulţime de popor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor. | Continuare »

Sursa: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Palama

S-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie). | Continuare »

«Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.»

O, cât de bun este Domnul Iisus, Dulcele nostru Mântui-tor, într-adevăr!…
Cât de bun este Dumnezeu faţă de lumea întreagă, care prin El a fost făcută şi prin El se ţine!
Prin El se revarsă zilnic peste ea, din bunătatea Lui, izvoarele nesfârşite ale îndurărilor lui Dumnezeu.
Prin El are omenirea lumina, şi cea văzută, şi cea nevă-zută, prin El are viaţa, şi cea de Sus, şi cea de jos, prin El are mişcarea, tuturora şi pretutindeni, prin El are cunoaşterea şi, prin El, pâinea şi apa, şi aerul… şi toate-toate sunt şi vin din El, prin El şi pentru El!

Şi cu toate că lumea batjocoreşte zilnic Numele Său cel Sfânt şi varsă spre Faţa cea Sfântă a lui Dumnezeu valuri de spurcăciuni şi nelegiuiri, Mâna Lui, totuşi, nu Se retrage de la noi şi bunătatea Lui totuşi nu încetează să Se îndure… O, cât de bun este El!

Cât de bun este Domnul cu Biserica Sa, în care s-au strecurat atâtea lucruri potrivnice voii Sale, atâţia prefăcuţi, lacomi, răufăcători şi stricaţi, în care s-au aşezat atâţia nelegiuiţi afacerişti şi atâţia slu-jitori netrebnici, în care se petrec atâtea slăbiciuni, erezii şi păcate…
– şi totuşi harul Său se mai revarsă neîncetat prin ea şi peste ea, iar Prezenţa Lui este deplină în ea! | Continuare »

Iubirea nu-ncetează, o inimă când moare
vin alte şi-alte inimi s-o crească mai înalt,
tot astfel când un suflet şi-ncheie-a sa lucrare
Hristos, aceeaşi slujbă o trece celuilalt.

Lumina nu sfârşeşte când soarele apune,
ci trece mai departe de ape şi de munţi,
tot astfel nu sfârşeşte divina-nţelepciune
Hristos, când cade-o frunte, o trece altei frunţi.

Nici calea nu sfârşeşte când urmele-ncetează,
vin alte urme-n urmă s-o calce mai frumos,
tot astfel când o viaţă sfârşeşte dintr-o dată
Hristos ridică alta, cu rod mai luminos.

Cântarea nu-ncetează când cântăreţul cade,
ea trece-n altă harfă, mai strălucită chiar,
când un erou sfârşeşte luptând pe baricade
Hristos ridică-n locu-i alt tânăr voluntar.

…Trudeşte deci ’nainte şi luptă-te şi cântă,
tu, slujitor şi preot şi-ostaş al lui Hristos,
eroică şi ’naltă va fi izbânda sfântă
a luptei pentru care tu mori victorios. (Traian Dorz)

Protoprezbiterul Theodoros Zisis:
ARHIEREI DIN MAKEDONIA (ELADA) II TERORIZEAZA PE PREOTI
SI II CALOMNIAZA PE LUPTATORII PENTRU ORTODOXIE

…Multă lume necatehizată şi neinformată în temele credinţei a fost narcotizată de agapologhia [“iubirismul”, teologia fatarnica a “iubirii”, n.n.] ipocrită şi mincinoasă, care se potriveşte spiritului globalizării şi ştergerii diferenţelor şi particularităţilor. În biserici, predicile te sufocă prin analize sociale şi exaltări patriotice sau cu pietisme superficiale şi ipocrite. Rar se dezvoltă temele credinţei cu referire la erezii şi la eretici, în mod deosebit la erezia papismului şi la panerezia ecumenismului…

Părintele Iosif  TRIFA

În marţea cea mare, Iisus Mântuitorul S-a retras împreună cu apostolii Petru, Iacov, Ioan şi Andrei pe Muntele Măslinilor de unde a profeţit dărâmarea Ierusalimului şi sfârşitul veacurilor.
„Şi, stând El (Iisus) jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui I-au zis: «Spune-ne nouă care va fi semnul venirii Tale şi sfârşitul veacului acestuia?»
Iisus a răspuns şi a zis: «Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în numele Meu şi vor zice: Eu sunt Hristosul! Şi pe mulţi vor înşela.
Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie; vedeţi să nu vă spăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple, dar sfârşitul tot nu va fi atunci.
Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate acestea nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî pe voi şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulţi vor cădea şi se vor vinde unul pe altul şi se vor urî unul pe altul. Se vor scula prooroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi.
Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui.“ (Matei cap. 24) | Continuare »

Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur, Talcuire la Tatal nostru

“Deci aşa vă rugaţi: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri»”(Matei 6, 9)  .

Vezi ca îndată a deşteptat luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu.

Cel care numeşte Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea, înfierea, moştenirea, însuşirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putinţă să numeşti Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăţi.

Hristos, deci, deşteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: şi prin vrednicia Celui pe Care Il numesc Tată, şi prin măreţia bunătăţilor de care se bucură. Când spune: “Care eşti în ceruri”, nu o spune ca să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce roagă şi să-l ridice la locurile cele înalte şi la locaşurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învaţă să facem rugăciune de obşte pentru toţi fraţii.

Că n-a spus: “Tatăl meu care eşti în ceruri”, ci: “Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeşte duşmania, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor, izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste şi împăratul şi săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari şi la cele mai necesare bunuri. Ce pagubă avem de pe urma obârşiei noastre de jos, când, de pe urma obârşiei noastre de sus, toţi suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înţeleptul mai mult decât prostul? | Continuare »

O altă amintire neuitată a fragedei mele copilării îmi este aceea despre viţelul Iambor, care a crescut şi s-a făcut bou la casa părinţilor mei. Tovarăşul cel mai apropiat al bucuriilor mele copilăreşti şi mai de nădejde în munca de mai târziu a tatălui meu.
Primele mele amintiri despre Iambor mă fac să-l văd parcă şi acum ce mic era la început şi ce neştiutor. Nici măcar nu ştia să se ducă să sugă la mamă-sa.
Dar ce frumos era, cu tot părul lui galben, bălţat cu un alb curat, de pe frunte până pe gură!

Ce repede i-au crescut corniţele şi a căpătat putere să fugă şi să sară. Se învăţase cu mine şi nu erau prieteni mai nedespărţiţi ca noi prin toată grădina cu iarbă verde. I-am pus numele Iambor. Tot ce aveam mai bun de mâncare îi dădeam şi lui.

Curând devenise mare, iar tata se gândea ce bou puternic de tras o să aibă din el.
I-a cumpărat un soţ de jug şi a început să-i înveţe să tragă carul, plugul şi grapa.
Soţul lui Iambor însă nu a putut fi niciodată asemenea lui. Era şi mai slab, şi mai mic ca el.

La toate muncile lui grele, tata nu s-a bizuit niciodată pe nici un bou al lui cum se bizuia atunci pe Iambor. Niciodată nu l-am auzit pe tata lăudând pe cineva aşa cum îl lăuda pe boul lui crescut de mic la casa noastră.
Eu niciodată nu am putut ţine la soţul lui ca la boul cumpărat, deşi şi acela era tot al nostru. | Continuare »

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XVI

Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, să audă că, dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit în cele dumnezeieşti, „cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”. Dar originalul ei este cel înfăţişat în icoană, cel după care se face icoana. Pentru care pricină poporul mozaic se închina de jur împrejurul cortului, care purta în el icoana şi tipul celor cereşti, dar mai degrabă al întregii creaţii? Dumnezeu spune lui Moise: „Vezi vei face pe toate după chipul care ţi-a fost arătat în munte” (Ieşirea XXV, 40). Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul Ieşirea XXV, 20; XXXVI, 9, nu erau lucrurile mâinilor omeneşti? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu făcut de mâini şi construit prin meşteşugul oamenilor? (III Regi VI, 1-37; II Paralipomena III, 1-16. 154).
Dumnezeiasca Scriptură, însă, acuză pe cei care se închină celor cioplite, dar şi pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau păgânii, dar jertfeau şi iudeii. Pagânii jertfeau demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa pagânilor era de dispreţuit şi de condamnat; jertfa drepţilor, însă, bine primită de Dumnezeu. Noe a jertfit şi „Dumnezeu a mirosit mireasma cea cu bun miros” (Facerea VIII, 21. Facerea XVIII, 1; XIX, 27) a bunei lui voinţe primind mireasma cea bine plăcută a bunei voinţei sale către El. | Continuare »

Leonid Uspensky

Cuvântul „icoană” este de origine greacă: eikôn înseamnă „imagine” sau „portret”. Pe vremea când imaginile creştine erau în formare, Bizanţul desemna prin acest cuvânt orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată. Astăzi, termenul se aplică mai ales lucrărilor de şevalet, fie ele pictate, sculptate sau lucrate în mozaic. Acesta este sensul pe care arheologia şi istoria artei îl conferă icoanei. Şi în Biserică, se face o anumită distincţie între pictura murală şi icoană: o pictură murală – frescă sau mozaic – nu este un obiect în sine (întrucât face corp comun cu arhitectura), în vreme ce icoana pictată pe un suport este un obiect independent. Cu toate acestea, sensul şi semnificaţia de principiu ale celor două sunt identice. Le putem deosebi nu atât ca sens, cât la nivelul utilizării şi al destinaţiei primite.

Astfel, atunci când vom vorbi despre icoane, vom avea în vedere imaginile sacre în general, fie că avem de-a face cu picturi pe lemn, fresce, mozaicuri sau sculpturi. De altfel, cuvântul românesc „imagine”, ca şi cuvântul rusesc obraz primesc împreună această accepţiune globală.

Pentru a accesa materialul complet, clik aici

Traian Dorz, «Dreptarul învăţăturii sănătoase», cap. 2

Oastea Domnului, fiind o frăţietate de luptă duhovnicească născută în Biserica noastră drept-credincioasă şi având ca scop o mai puternică şi vie trăire pentru dobândirea mântuirii sufleteşti, n-a avut şi nu are o altă învăţătură decât cea a Bisericii noastre strămoşeşti. Dreptarul sfânt al dreptei învăţături după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre a fost de la început şi trebuie să fie până la sfârşit îndrumătorul şi călăuzitorul Oastei Domnului.

Părintele Iosif Trifa, acest mare om al lui Dumnezeu şi al Bisericii, a mărturisit atât cu graiul, cât şi cu scrisul său, de nenumărate ori, ca iniţiator şi îndrumător al Oastei Domnului, că aceasta nu are şi nici nu va avea vreodată o altă învăţătură, deosebită de a Bisericii;
că Oastea Domnului va păstra neschimbată, pe totdeauna, învăţătura lăsată nouă de Hristos şi de marii noştri înaintaşi în Biserica noastră strămoşească;
că el a primit întru totul de la Duhul Sfânt toată lumina şi călăuzirea după care să îndrume această uriaşă Lucrare evanghelică a lui Hristos, Mântuitorul nostru. | Continuare »

(Ctitorul Bisericii «Sfânta Treime» din cartierul Ghencea, Bucureşti)

Părintele Vasile s-a stins la vârsta de abia 33 de ani.

A căzut pe front prima dată în anul 1930, când a zăcut la sanatoriul din Geo­agiu, împreună cu Părintele Iosif.
După ce s-a întremat puţin, s-a reîntors la front şi a intrat din nou în lupta Dom­nului. În lupta aceasta a stăruit neîncetat, cu zi şi noapte, cu vreme şi fără vreme, până când, cu prilejul unei adunări, a stropit masa cu sângele pieptului său. A luptat „până la sânge“.
Recules puţin, s-a aruncat iarăşi în lup­tă. Şi a luptat mereu, cu pieptul zdrobit, pâ­nă când a căzut din nou la front. Boala îi stinsese graiul, dar grăiau credinţa şi dragostea lui pentru fraţi. Cu acest grai a luat ultimul legământ al fraţilor care se strânseseră la Bucureşti.
De aici a plecat apoi, cu o violentă eru­pere a bolii, la Geoagiu. Iar de la Geoagiu, la Cluj. Pe tot timpul acesta, boala a lucrat cu o violenţă grozavă (călduri neîncetate, de câte 390). Boala i-a topit cu totul trupuşorul  (în timpul din urmă avea doar o greutate de treizeci şi două de kilograme). Întors la Bucureşti, era numai o umbră. A chinuit mult, dar credinţa l-a ţinut până la sfârşit în braţele Domnului.
S-a stins în seara zilei de 19 februarie 1937
.
Pe urma lui au rămas trei copilaşi (un băiat şi două fetiţe) şi o îndurerată soţie.
În urma scurtei, dar rodnicei sale vieţi, au rămas însă şi o monumentală biserică în cartierul Ghencea (una dintre cele mai mari biserici din Bucureşti), o oaste puternică şi alte multe înfăptuiri, pe care le vom aminti într-o carte viitoare, completată şi cu întreg scrisu-i duios despre Cruce şi Domnul Iisus.
Jertfa părintelui Vasile să fie pentru noi toţi o pildă măreaţă de luptă şi jertfelnicie „până la moarte“ pentru cauza Domnului şi Evanghelia Lui.

† Preot Vasile Ouatu

„Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. Iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ (II Cor. 5, 17).

Prea iubiţii mei fraţi şi surori în Domnul Iisus!
Mântuirea, darul cel mai preţios, ne este mult primejduită de vrăjmaşul diavol, care se războieşte cu noi la fiecare pas. Noi însă trebuie să fim înţelepţi şi să luptăm cu eroism, până la zdrobirea totală a lui Satan.
Viaţa toată este o luptă şi încă o luptă grea, dar trebuie să luptaţi, alipiţi tot mai mult de Domnul Iisus.

A lupta singuri, cu puterile voastre, este în zadar. A lupta împreună cu Iisus, alipiţi puternic de El, înseamnă putere şi biruinţă.

Oastea Domnului a chemat şi cheamă sufletele la Iisus şi numai la Iisus. Ea pune toată stăruinţa, ca orice suflet să se oprească din drumul pe care a mers până acum şi să se întoarcă la Iisus. Oastea Domnului roagă stăruitor şi îmbie pe orice suflet ca să se desprindă din lume şi să se apropie, cu iubire şi credinţă, de Domnul Iisus. Oastea Domnului este un mănunchi de suflete care au găsit în Iisus comoara preţioasă, mărgăritarul ceresc. Oastea Domnului a găsit că Iisus este „adevărul“. Toţi cei hotărâţi pentru Domnul au găsit în acest „adevăr“, care este Iisus, mângâiere sufletelor lor, pace şi alinare. O! Cât n-ar da un suflet rătăcit pe‑ale vieţii căi să afle adevărul vieţii, dar nu-l cunoaşte!…

O! Dar iată! Oastea Domnului cu atâta iubire ţi-l arată şi ţie, iubite frate şi scumpă soră, şi-l arată la toţi cei însetaţi după „adevăr“. El este Iisus!… Ai venit tu, dragul meu, la Iisus?… Ai aflat tu în Iisus „ade­vărul“? Dacă, în adevăr, ai aflat pe Iisus ca supremul „adevăr“, atunci tu vei fi fericit şi adevărul lui Dumnezeu este cu tine. | Continuare »

Pr. Prof. Alexander Schmemann (Postul cel Mare, Ed. Univers encyclopedic)

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.
La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!“ întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare“ pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.
| Continuare »

(Pr. Arsenie Boca, Cuvinte vii, omilii, îndrumări, predici duhovniceşti)

[…] Astăzi, la începutul marelui post al învierii, Iisus ne învaţă despre aceste trei lucruri: despre iertare, despre post şi despre comorile din Cer, sau comorile eterne.

1. Despre iertare.
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-1 iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.
Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.
Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fară aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa:
| Continuare »

„Iar când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii trişti, că îşi smolesc feţele lor ca să arate oamenilor că postesc.“

Bine ar fi ca, la auzul acestor cuvinte, să suspinăm şi să plângem cu amar! Că nu numai că îi imităm pe făţarnici, dar îi şi întrecem. Cunosc, cunosc mulţi oameni care nu postesc şi arată lumii că postesc; îşi pun masca de postitori, deşi nu postesc; iar apărarea lor este mai rea chiar decât păcatul, că spun: „Fac asta ca să nu smintesc mulţimea!“
Ce spui, omule? Dumnezeiască e legea care ţi-a poruncit să posteşti şi tu vorbeşti de sminteală? Păzind-o, socoteşti că sminteşti, iar călcând-o, nu sminteşti? Poate fi, oare, o prostie mai mare decât aceasta? Nu încetezi odată să fii mai rău ca făţarnicii şi de două ori făţarnic? Nu te ruşinezi de tăria cuvintelor Domnului la gândul cât de mare e păcatul ce-l săvârşesti? Domnul nu S-a mărginit să spună numai atât că aceia care arată lumii că postesc sunt nişte făţarnici, ci, voind să-i mustre mai mult, le spune „că-şi smolesc feţele lor“, adică şi le strică şi le pocesc. Dacă este pocire a chipului că de dragul slavei deşarte să arăţi lumii un chip gălbejit, ce putem spune de femeile care-şi strică chipurile lor cu farduri şi cu încondeierile ochilor, spre vătămarea tinerilor desfrânaţi? Cei ce-şi smolesc feţele lor se vatămă numai pe ei înşişi; femeile acestea, însă, şi pe ele şi pe cei ce le privesc. | Continuare »

12 februarie 2010

Din câte-un colţ de ţară azi, părinte, vin ostaşii…
Ascultă ce fiori de drag şi dor le poartă paşii.
Sunt cei puţini care mai ţin a Oastei strâmtă cale
Din marile mulţimi ce vin să-ţi cânte osanale.

Tot mai străine-s azi pe culmi stindardele oştirii
Şi flancuri, rând pe rând, se duc pe căile pieirii,
Şi gheare tot mai tari se-nfig armura grea s-o spargă,
Al Oastei nume drag şi sfânt să-l strâmbe sau să-l şteargă.

Cu cât mai mulţi la cruce-ţi vin, cu cât mai tare cântă,
Cu-atâta mai puţin păzesc învăţătura sfântă.
Dar fiii tăi n-or înceta nicicând să se adune,
Ca să-ţi aducă-n taina lor prinos de rugăciune.

Vezi cum le tremură tăcut privirile sub pleoape
În şoapta cântecului mut plâns năbuşit pe-aproape.
Îmbărbătarea ta le-o dă în lupta asta cruntă
Când iureşul mai iute e şi mai puţini l-înfruntă.

Vezi cum ţi-aduc în dar un cânt, o lacrimă şi-o floare
Trecând tăcuţi printre cei mulţi spre locul de-nchinare.
Şi vezi cum, aprig dor purtând, vin plânsul să-şi aline…
O, trâmbiţează-le curând pe Mirele ce vine!…

Vlad GHEORGHIU