de Vasile Voiculescu

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul …
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mână nendurată, ţinând grozava cupă,
Se cobora-mbiindu-L şi i-o ducea la gură…
Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…
Dar fălcile-ncleştându-Şi, cu ultima putere,
Bătându-Se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să-l mai vadă…
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate după pradă.

Traian Dorz

Când atuncea-n seara Cinei,
Doamne, Tu, Învăţătorul,
chiar şi Iudei-vânzătorul
i-ai spălat supus piciorul,
şi-ai şezut cu el alături, şi-ai mâncat cu el o pâne,
ne-ai dat pilda umilinţei ce pe veci de veci rămâne.
Ca oricine-ar vrea pe lume
printre-ai Tăi să fie mare
să slujească tuturora mai smerit ca orişicare!

…O, dar, azi, câţi ucenici sunt înălţaţi şi-n bogăţie,
cum pot ei sluji la alţii,
dacă nu-Ţi slujesc nici Ţie?!

*

Cu treizeci de-arginţi, pe Iuda,
când l-a amăgit Soborul,
pentru dânşii s-a făcut el, din apostol,
vânzătorul!
Dar, apoi, mustrat de gândul care nu-i voia să tacă,
sub povara deznădejdii, el s-a spânzurat de-o cracă.
În acele zile, Doamne, pofta de arginţi flămândă
doar pe unul din Apostoli l-a învins ca să Te vândă.
Astăzi însă, câţi dintr-înşii, având punga-n veac săracă,
gata sunt, în orice vreme, şi pe-un preţ mai mic s-o facă!
Şi-o fac liniştiţi aceasta, făr’ să simtă barem truda
şi mustrarea conştiinţei ce-a avut-o pân’ şi Iuda!… | Continuare »

Joi…
şi plânge vântu-n frunza de măslin cu umbra deasă,
e aşa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!
O povară făr’ de margini parcă-apasă toate cele,
trist suspină râul Chedron
plâns înlăcrimat de stele…
În grădină, sub cupole de măslin şi palmier,
în genunchi, cu ochii-n lacrimi, stă Iisus privind la cer:
– Tată, dacă-i cu putinţă, depărtează-Mi suferinţa,
totuşi nu cum vreau Eu fie, ci precum ai Tu voinţa…

Şi-n sudoarea cea de sânge, rugăciunea I se curmă,
ah, e greu păcatul lumii, cu de mii de ani în urmă
şi cu mii de ani ’nainte, mare-a vină-a omenirii
cere-ntreagă-acuma Preţul mare-al Jertfei ispăşirii.

Lacrimi şi sudori de sânge
multe se preling la vale,
câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinţei Sale!
Ucenicii dorm, sărmanii, L-au uitat pe-Nvăţătorul,
iar prin noapte,
cu tâlharii,
vine Iuda, vânzătorul.

*

Vineri…
zori de zi… şi-aceia ce-I strigaseră „Osana“
Îl loveau acum cu pumnii, la Caiafa şi la Ana.
Farisei, soldaţii, gloata şi din faţă, şi din spate
Îi cer moarte-n gura mare: „Răstigneşte-ni-L, Pilate!“ | Continuare »

Fragment din Pastorala de Paşti (2005) a IPS BARTOLOMEU ANANIA

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Iuda Iscarioteanul apare pe scena biblică în vremea ultimelor zile ale Domnului. Ştim că Iisus şi cei doisprezece ucenici ai Săi trăiau viaţă de obşte, că se mulţumeau cu puţin şi că acest puţin provenea în special din anumite danii. Aşa stând lucrurile, Iuda era casierul comunităţii. La el veneau daniile în bani, tot prin el se făcea plata cumpărăturilor şi din aceeaşi pungă se făceau daniile către săraci. Desigur, totul se petrecea pe încredere, nimeni nu-i cerea socoteală, deşi unii îl bănuiau de oarecare necinste, în sensul că el „vămuia” punga comună, reţinând pentru sine câte ceva. Se pare însă că faptul acesta nu era de natură să tulbure. Neavând simţul proprietăţii, apostolii nu-l aveau nici pe acela al pagubei.
Năravul lui Iuda devine semnificativ într’o împrejurare puţin obişnuită. Iisus Se află în Betania, împreună cu ucenicii Săi, ca oaspete al prietenului Său Lazăr, pe care tocmai îl înviase din morţi. În timpul mesei I se apropie Maria, sora lui Lazăr, purtând un vas de alabastru cu mir de nard (adică un ulei foarte scump, preparat cu esenţă extrasă din rădăcină de nard, o plantă aromatică din India) şi revarsă mirul pe picioarele lui Iisus. Toţi cei de faţă sunt surprinşi, nedumeriţi, dar Iuda are o reacţie de împotrivire: „De ce nu s’a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” Reacţia lui Iisus e cu totul alta: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea”.

Gestul Mariei, prin gingăşia şi semnificaţia lui, e unul din cele mai emoţionante din câte pot fi întâlnite în istoria omenirii. Prin nu ştim ce revelaţie sau intuiţie, această splendidă femeie a presimţit că Iisus nu va avea parte de ritualul obişnuit al înmormântării şi, asumându-si rânduială de mironosiţă, a uns picioarele ce aveau să poarte semnul cuielor. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

Cu fior în inimă ascultăm înfricoşătoarea istorisire despre felul în care L-a vândut Iuda pe dumnezeiescul Său învăţător. Fireşte, este pe de-a-ntregul de înţeles şi legiuită adâncanemulţumire împotriva celui despre care însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilorSăi: Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol (In. 6, 70).
Pesemne că nu o dată v-aţi pus întrebarea: pentru ce Domnul, Dumnezeu Atoateştiutor fiind,l-a ales pe Iuda în numărul celor doisprezece apostoli? Doar El ştia ce fel de om e Iuda, ştia căîl va vinde!

Lucrul pe care l-a făcut Iuda a fost prezis prin prorocul David cu mai bine de o mie deani înaintea Naşterii lui Hristos. El spune din partea Domnului Iisus Hristos: Cel care amâncat pâinea Mea a ridicat împotriva Mea călcâiul (Ps. 40, 9) – iar în psalmul 68 scrie:Facă-se curtea lui pustie şi în locaşurile lui să nu fie locuitor, şi vrednicia lui s-o ia altul (Ps.68, 29).
Tot ce s-a întâmplat în viaţa pământească a Domnului a fost rânduit în SfatulDumnezeiesc încă dinainte de întemeierea lumii: prevăzută a fost căderea lui Adam şi a Evei,prevăzută a fost adânca stricare a neamului omenesc. A fost luată hotărârea ca Cea de-a DouaPersoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul, să Se pogoare pe pământ, să se întrupeze şiprin propovăduirea Sa, prin moartea Sa pe cruce să mântuiască neamul omenesc care pierea.Şi pe noi ne uimeşte adâncul dragostei faţă de omenirea pierdută, adânc ce a născut aceastăhotărâre. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Starea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete… Lângă mine era, cu patul, un medic veterinar, un om destul de uşuratic, care făcuse şi el cândva – ca toţi cei care erau asemenea lui – o politică aventuristă, iar acum nu voia să recunoască, deşi faptele lui erau evidente. Din cauza asta venea mereu de la anchetă cu picioarele bătucite de răngi şi umflate de vânătăi. I se aducea totdeauna o găleată de apă rece pentru a şi le dezumfla.
– Iarăşi m-au încălţat cu bocancul de plumb, spunea el gemând.
– Cum este acest bocanc? îl întrebau cei neştiutori.
– Un bocanc cu talpa de plumb. Te leagă şi te întoarce în sus, apoi îţi trage cu ranga la tălpi. Până în fundul creierului te străpunge – şi nu poţi să nu urli.

În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte: | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – ÎMPĂRATUL NOSTRU (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan)

„Iisus a găsit un asin tânăr şi a încălecat pe el, după cum este scris.“ (Ioan 12, 14)
Cel de care Dumnezeu se foloseşte pentru cele mai mari lucruri ale Sale este adeseori o biată fiinţă dintre cele mai puţin însemnate. Aceasta o face Dumnezeu şi pentru a se vedea limpede că nu omul, ci că Dumnezeu este Acela Care împlineşte lucrul minunat ce se face, spre a se vedea că omul este numai o neînsemnată unealtă de care Dumnezeul cel Atotputernic Se foloseşte pentru împlinirea planului Său şi pentru ca nu cumva privirile să se oprească asupra uneltei văzute şi nu asupra Stăpânului Nevăzut.

Pentru intrarea în Ierusalim, Domnul Iisus a găsit un asin tânăr pe care nu încălecase încă nici un om (Mc 11, 2).

Ce minunat înţeles are tot ce face şi tot ce ne cere Hristos!În slujba Lui dumnezeiască, Hristos a căutat mereu suflete tinere, fiindcă El are mereu nevoie numai de suflete predate Lui, neîncălecate încă de robii omeneşti, de suflete neîntinate de stricăciunea omenească… de suflete tinere, care să nu fi fost înhămate la nici una din ideile şi sistemele vinovate sau nebune ale păcatului… de tineri hotărâţi, care să nu se fi făcut robi oamenilor şi nici purtători ai întinăciunii lor. | Continuare »

„Preoţii cei mai de seamă au hotărât să-l omoare şi pe Lazăr.“ (Ioan 12, 10)

Soarta credinciosului lui Hristos pe pământ este aceeaşi cu a Mântuitorului său şi cu a sfintei Sale Evanghelii. Unde Iisus este iubit şi respectat, acolo slujitorul Lui este şi el privit cu bunăvoinţă.
Unde Numele lui Dumnezeu este batjocorit, unde Hristos este tăgăduit şi prigonit, acolo şi adevăratul Lui slujitor nu poate avea o altă soartă decât batjocura şi prigoana, la fel ca şi Dumnezeul şi Domnul său.

Vai de acei slujitori care se bucură de cinste acolo şi atunci când Stăpânul lor este dispreţuit.
Şi vai de acele lucrări numite „evanghelice“ care se bucură de libertate acolo unde – şi atunci când – Numele şi Evanghelia lui Hristos sunt lepădate.

Atunci când Iisus este căutat şi urmărit spre a fi ucis, prietenii Lui cei mai apropiaţi, oamenii din pricina cărora El este şi mai mult cinstit, vor fi şi ei neapărat scrişi şi proscrişi pe aceeaşi listă „neagră“ cu Hristos, Domnul lor, şi vor fi ţinta aceloraşi batjocuri şi planuri ucigaşe ale vrăjmaşilor Lui ca şi El.

Ferice atunci de Lazăr care suferă împreună cu Iisus.
Ferice de Moise care alege mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului (Evr 11, 25).Ferice de Pavel şi Timotei care rabdă împreună cu Hristos, ca să şi împărăţească împreună cu El (II Tim 2, 12).
Ferice de Iacov care rabdă ispita, căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit‑o Dumnezeu celor ce-L iubesc (Iac 1, 12). | Continuare »

Sadhou Sundar Singh, «La picioarele Stăpânului meu»

Dumnezeu are grijă de om, dacă omul are şi el grijă de Dumnezeu, de sine şi de semenii săi. Dumnezeu nu vine în ajuto­rul oamenilor decât dacă şi ei îşi pun în slujba Lui şi a seme­nilor lor toate puterile şi toate destoiniciile pe care le au de la El.
De pildă, ridicarea pietrei care acoperea mormântul lui Lazăr era o treabă omenească; Dum­nezeu n-avea lipsă să-Şi arate puterea Lui, ridicând lespedea de piatră de pe mormânt. Lu­crul acesta rămase în seama oamenilor care erau de faţă, şi, după ce oamenii îşi făcură slujba lor ridi­când piatra, Dumnezeu, adică Eu Însumi, ­făcui ceea ce oamenilor le era cu neputinţă.
Dădui viaţă unui mort. Dar oamenii nu-şi făcu­seră încă toată slujba lor. Mâinile şi picioarele lui Lazăr erau legate cu fâşii. Oamenii trebuiră acum să-l dezlege din înfăşurăturile mor­ţii, pentru ca cel înviat să poată merge (Ioan 11, 39-44).
Iată, aceasta este slujba pe care sunt chemaţi să o facă uce­nicii Mei: ei trebuie să ridice pietrele şi să înlăture piedicile şi greutăţile care închid mormântul celor morţi în păcat.
După ce îşi vor fi făcut ei­ slujba lor, Eu Îmi voi face-o pe a Mea: voi da morţilor viaţă!
Mulţi dintre morţii aceştia în­viaţi sunt înlănţuiţi încă de de­prinderile firii lor celei vechi. ­Datoria ucenicilor Mei este să-i scape de aceste legături ce nu le îngăduie să se mişte slobozi. ­Dar, pentru asta, ucenicii trebuie să fie gata, în orice clipă, cu su­fletul şi cu inima lor.

Divină-i curăţia şi-i unic de frumoasă
a celei ce din toate a fost cea mai aleasă,
a Tatălui plăcere, a Fiului comoară
a Duhului Mireasă: şi Mamă, şi Fecioară…

Profeţii, ca pe-o Taină, o-nvăluie-n lumină,
mijlocitoarea Celui Promis din veci să vină,
imaginea văzută a căii nevăzute
prin care Tatăl Veşnic venea să ne sărute…

… Aşa a fost fiinţa cea binecuvântată
cum n-a mai fost o alta cu-aşa cuvânt chemată;
au ocrotit-o îngeri, cinstindu-i curăţia
de-o unică frumseţe şi-un unic har: – Maria!

Arhanghelu-ţi va spune: – Aplecăciune ţie!
iar sabia-ţi va trece prin inimă, Marie,
de neamuri şi milenii numită fericită,
de gurile-apostate scuipată şi hulită.

Smerenia ta sfântă Hristos ţi-a înălţat-o,
lumina a slăvit-o şi îngerii-au cântat-o,
şi vecii o vor duce mereu încununată –
căci ce-a nălţat sfinţirea nu cade niciodată.

O, voi, Marii de astăzi şi de întotdeauna,
doriţi-i curăţia şi-i împletiţi cununa!
Împărtăşiţi-i plânsul şi-i însoţiţi ocara,
ea a sfinţit pe Mamă şi-a-nfrumseţat Fecioara…  (Traian Dorz, Scumplele noastre surori)

Evrei, 9, 13: O răscumpărare veşnică

Iertarea pe care o dă Sângele lui Hristos este pentru sufletul meu ori totală, ori nu mai este deloc.Răscumpărarea pe care o aduce Hristos şi sufletului tău este ori veşnică, ori nu mai este nici pentru o clipă.
Pentru că preţul acestora ori îl primim fiecare dintre noi întreg, ori nu primim din el nimic.
În cer se ajunge dintr-un salt şi dintr-o clipă prin actul divin şi fulgerător al naşterii din nou, ori nu se ajunge în vecii vecilor prin nici un alt act.
Toată Taina Naşterii Mântuitorului şi a venirii Lui în lume era numai în vederea Marii Mântuiri care a fost profeţită încă de la căderea omului în păcat, că se va face numai prin Jertfa Lui. Toate legămintele Vechiului Testament prin sânge şi jertfe preînchipuiau numai marele şi cutremurătorul Legământ prin Jertfă, care se va face o dată pentru totdeauna pe Cruce prin Sângele şi Jertfa Lui.

De-a lungul întregii istorii a Vechiului Testament, mii de ani, toţi profeţii, dar absolut toţi, fiecare într-un fel, şi de fiecare dată mai tainic ori mai descoperit, fiecare dintre aceşti trimişi ai lui Dumnezeu aducea prin solia lui preînştiinţarea despre această copleşitoare minune şi jertfă a lui Dumnezeu pentru lume. Prin atât de îndelungata ei pregătire şi prin atât de repetata ei înştiinţare, se putea uşor vedea cât de mare va fi însemnătatea acestei Jertfe şi cât de scump va fi preţul ei.
| Continuare »

O mărturie-îndemn a fratelui Traian Dorz (din timpul arestului de la Securitatea din Beiuş, 1950), îmbărbătare pentru abruptul suiş ce ne-a mai rămas spre Înviere.

Într-o zi n-au mai avut nimic să ne dea de mâncare. Şi n-au avut nici a doua zi nimic. Era vremea muncilor de primăvară şi nu veniseră nici unii de acasă cu mâncare…
A treia zi au făcut un fel de mămăligă într-o găleată şi ne-au dat câte o porţie din asta cu o lopăţică de scândură în palme. Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem prima porţie de fasole acum doi ani, de la Zoli-baci, la Oradea…
În ziua următoare nu ne-au mai dat nici de asta.
Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete.
De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii…
Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit:
– Luaţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!
– Slavă Ţie, Doamne, am şoptit lăcrimând, cât de bun eşti Tu şi cum îngrijeşti ca, aici unde nu pot veni fraţii şi prietenii mei, să vină să mă hrănească tocmai vrăjmaşii care sunt puşi să ne chinuie. O, ce mare este puterea Ta care ştie să ne facă binele tocmai prin cei care sunt puşi ca să ne facă răul.
Dumnezeule bun, răsplăteşte odată şi omului acestuia, căci găleata aceasta de lături valorează acum pentru noi mai mult decât o găleată de aur.
A fost a doua mâncare primită ca din cer. | Continuare »


Va fi-n curând, Iisuse, o noapte sau o zi
în care toate-acestea de-acum se vor sfârşi,
se vor sfârşi păcatul şi răul de acum,
un trăsnet le va face o flacără şi-un fum.

Atunci, din spăimântarea cumplitului ecou,
ieşi-vor alte ceruri şi alt pământul, nou,
şi-apoi, din irizarea luminii altui rai,
ieşi-va altă viaţă, cum nu-i acuma grai…

În mijlocul minunii eterne – tuturor,
va străluci Golgota, ca Soare şi Izvor,
căci Jertfei Ei datoare sunt toate câte sunt,
din Ea vor fi aceste noi ceruri şi pământ.
| Continuare »

Tăchiţă Gheorghiţă

„Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în curăţie, în credinţă“ (1 Tim. 4, 12).

Ca să nu-i fie dispreţuită tinereţea unui tânăr ostaş credincios nici de îngeri, nici de fraţi şi nici de oameni, acesta trebuie să împlinească trei mari condiţii şi anume, să fie: serios în mulţime, smerit între fraţi şi sfânt în singurătate.
Serios în mulţime – adică demn şi hotărât, nu posomorât sau supărat, ci cu faţa senină şi zâmbitoare, răspândind o justă autoritate în ceea ce priveşte dreapta învăţătură şi trăirea acesteia şi dovedind o creştere frumoasă. Seriozitatea se dovedeşte tăcând la timp, vorbind la timp, respectând pe ceilalţi, cinstind tot ce-i vrednic şi lepădând tot ce-i josnic, nedându-se în lături şi luând poziţie pentru apărarea unei cauze drepte. Având totdeauna o conştiinţă a datoriei şi a responsabilităţii, el nu se va grăbi să dea repede şi pripit un răspuns, ci va gândi atent şi adânc la toate aspectele posibile.

| Continuare »

Traian Dorz, din «Cântarea Biruinţei»

Deschide-te-nspre Domnul ca mugurul spre soare
cât este primăvară şi vis, şi sărbătoare,
că dacă Domnul pleacă şi visul tău va trece,
vai, în zadar în lacrimi amare-ţi vei petrece!

Primeşte mântuirea cât Harul ţi-e aproape,
adapă-ţi fericirea din limpezile-i ape
şi-ţi odihneşte fruntea pe umărul Lui dulce,
căci în zadar vei plânge când Domnul Se va duce.

Ascultă de Cuvântul Vieţii cât se spune
şi cât mai poţi genunchii ţi-i pleacă-n rugăciune,
şi plângi cât mai ai vreme păcatele făcute,
căci în zadar când toate acestea sunt trecute.

Deschide-te-nspre Domnul cât încă-i lângă tine,
ascultă cu iubire cât încă ai de cine
şi dragoste întoarce cui dragoste-ţi arată,
căci în zadar când toate s-au dus în niciodată.

Nimic nu ţine veşnic, ci toate-ţi trec prea iute
şi toate-şi au o vreme a lor a fi făcute,
dacă s-au dus, zadarnic tot plângi după aceea,
zadarnic sufli-n spuză dacă s-a stins scânteia!

(a Sf. Ioan Scărarul)
– Evrei 6, 13-20 –

19. […] pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntru Templului…

O ANCORĂ A SUFLETULUI

Pentru cei care n-au călătorit încă pe mare cu o corabie sau cu un vapor, trebuie să le spunem ce este o ancoră. Sunt mulţi care nu ştiu că ancora este una din cele mai însemnate lucruri pe o corabie. Ancora este acea unealtă în formă de undiţă, cu un trunchi lung şi greu, agăţat de un lanţ ori de o frânghie groasă şi puternică, iar la capăt având două braţe întoarse şi ascuţite ca o săgeată.

Când corabia are nevoie să se oprească undeva, atunci oamenii ei aruncă această ancoră în ape, iar ea se fixează de fundul apei, ori de stânci, şi ţine pe loc corabia atâta vreme cât este nevoie. Când vrea să plece mai departe, atunci ei ridică ancora şi-o aşază la îndemână în corabie până când va fi iarăşi nevoie de ea.
În vremea marilor furtuni ce se stârnesc adeseori pe mări, ancora este de cea mai mare nevoie pentru viaţa corabiei, fiindcă ea o fixează şi o ţine la loc de adăpost, până ce trece furtuna, şi corabia poate să plece iarăşi mai departe spre ţinta ei. Fără ancoră, valurile ar nimici-o de stânci ori ar îneca-o în adâncuri…

În simbolistica creştină, încă de la început, cele trei virtuţi mai mari decât toate, credinţa, nădejdea şi dragostea, despre care spune Sfânta Scriptură, la I Corinteni 13, 13, că sunt cele mai necesare pentru noi, sunt închipuite prin trei simboluri: crucea, ancora şi inima.
| Continuare »


sursa: calendar-ortodox.ro

Dreptul Finees, nepotul Marelui Preot Aaron (prăznuit şi el în această zi) şi fiul Marelui Preot Eleazar, a fost el însuşi preot, foarte râvnitor în funcţia sa.

Când poporul evreu era aproape de pământul făgăduit, după ce Sfântul Prooroc Moise (prăznuit în 4 septembrie) i-a condus afară din Egipt, vecinii lor, moabii şi madianiţii au fost cuprinşi de frică şi invidie. Nevrând să se bazeze pe propria lor forţă, aceştia l-au invocat pe Balaam să blesteme poporul evreu. Însă Domnul i-a făcut cunoscută voia Sa lui Balaam astfel încât acesta a renunţat la blestem, văzând că Domnul vrea să-i binecuvânteze (Numeri 24, 1).

Apoi moabii i-au făcut pe evrei să se închine lui Baal-Peor. Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei pentru apostazia lor şi a trimis o boală asupra lor, murind mii dintre ei. Ceilalţi, văzând mânia lui Dumnezeu s-au căit şi s-au întors la El.
Pe atunci, un anumit om cu numele Zimri din tribul lui Simeon a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării. (Numeri 25, 6). Finees, plin de mânie, a intrat în cortul lui Zimri şi l-a ucis pe acesta dar şi pe femeie cu o lance. | Continuare »