de Traian DORZ, din Eternele poeme

Eu nu mă las de Tine, Iisuse-al meu, în veci,
o iarbă dulce creşte pe-a noastre dragi poteci
şi calc mereu mai moale pe urma Ta în Sus
– eu nu mă las de Tine în veci, Preascump Iisus.

Ce munţi erau odată, Iisuse, între noi,
şi cum se prefăcură în şesuri dulci şi moi!
Prin ele-Ţi merg alături prin stări ce-n lume nu-s
şi numai flori şi lacrimi cresc după noi – Iisus.

Toate-au crescut cu Tine, Iisuse, pas cu pas,
numai Iubirea, pare, tot mică mi-a rămas
şi ea mi-aş vrea să crească din toate mai presus,
pân’ ar rămâne numai ea singură – Iisus.

Creşti, dragostea mea, ’naltă şi albă ca de nea
şi-mi creşti apoi fiinţa cu tot ce-i sfânt în ea,
că doar fiorul tainic ce-n lacrimi ni l-am pus
e tot ce mai aducem Preadulcelui Iisus.

Noi nu ne vom desparte, Iisus, de Tine-n veci,
cu Tine vom petrece oriunde Tu petreci,
prin noapte sau lumină, – toţi munţii dintre noi
pe veci se vor preface în şesuri dulci şi moi.

Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru

„Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; şi cine îşi urăş­te viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.“

Viaţa lui şi-o iubeşte oricine. Nu este vietate care să nu-şi iubească viaţa sa.
Deosebirea este numai în înţelesul pe care fiecare om îl dă acestui cuvânt: viaţă!
Unii spun: „Asta-i viaţa!“ – unui fel de trai dezmăţat, risipitor, uşuratic, desfrânat, violent şi leneş. Aceasta-i „viaţa“ celor mulţi, mulţi, care intră pe uşa cea largă şi merg pe calea cea lată, care duc la pierzare (Mt 7, 13). Această „viaţă“ este cea mai netrebnică şi mai nefolositoare existenţă, cea mai primejdioasă şi mai nefastă, mergând la cea mai jalnică şi mai josnică pierzare pentru ea şi pentru altele. Vai de cine iubeşte o astfel de „viaţă“ şi de cine spune că în acest fel merită să fie trăite zilele scurte ale omului pe pământ.
Vai de cine îşi petrece puţinul timp al trecerii lui prin lume în acest decăzut fel de „viaţă“. Şi vai de acele vieţi şi fiinţe care mai trăiesc lângă el şi cu el. Un astfel de om mai fericit ar fi fost de o mie de ori să nu se fi născut (Eccl 4, 3; Mt 26, 24) şi mai fericit ar fi fost dacă era un orb sau o râmă.
De obicei însă, cei care trăiesc o astfel de viaţă ţin atât de mult la ea, încât nu cred nimic altceva mai de preţ decât un astfel de trai, nimic mai însemnat decât existenţa lor. De aceea, pentru ca să poată trăi ei cât mai din plin astfel, oamenii aceştia sunt în stare să dea orice şi oricât. Pentru plăcerile lor pierzătoare de suflet, sunt în stare să calce orice lege şi orice dreptate, să nimicească orice frumuseţe şi nevinovăţie, să întineze orice loc, şi suflet, şi trup, neţinând seama de nimeni şi de nimic, ca o fiară.
O, ce pierdută este o astfel de „viaţă“ şi ce nenorocit este sufletul care o caută şi o iubeşte! Ce blestem este o astfel de existenţă pentru toate fiinţele şi lucrurile care cad sub stăpânirea unui astfel de monstru! Nimic nu este mai înşelător, mai blestemat şi mai satanic ca o astfel de „viaţă“.

Dar slăvit să fie Domnul că mai este şi un alt fel de viaţă: e viaţa acelora care spun ca Sfântul Pavel: „Pentru mine, a trăi este Hristos“ (Flp 1, 21).
Este viaţa binecuvântată şi binefăcătoare a acelora care şi-au răstignit firea lor pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal 5, 24), iar acum trăiesc spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor lor. | Continuare »

„Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» din Sibiu, a găzduit, la sfârşitul săptămânii trecute (13 mai 2010) un dialog între studenţii anului al III-lea şi Frere James din partea Comunităţii Taizé – Franţa. Din partea Facultăţii de Teologie din Sibiu a participat pr. conf. univ. dr. Constantin Necula. Invitatul le-a prezentat studenţilor Comunitatea Taizé, a vorbit despre pedagogia micilor grupuri de studiu biblic din comunitate şi de vocaţia surorilor şi a fraţilor implicaţi. Pr. Constantin Necula a prezentat personalitatea lui Frere Rogers, fondatorul Comunităţii Taizé. Evenimentul a fost organizat de Centrul Arhidiecezan de Diagnoză şi Cercetare Catehumenală, Omiletică şi în Pedagogia şi Metodologia Religiei «Mitropolit Andrei Şaguna», Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» şi Asociatia Ortodoxă pentru o Lume Nouă.“
(sursa: http://apologeticum.wordpress.com)

Dureros şi de neconceput lucru este faptul că unele persoane care, după 1989, în vreme de libertate, se erijează în îndrumători ai Oastei Domnului, sunt implicate în tot felul de asociaţii dubioase – World Vision, Crucea Albastră, «Schimbarea la faţă» din Rusia, cea a evreilor mesianici – şi de întâlniri şi rugăciuni ecumenice (ca şi aceea de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi nu numai) şi acum în dialogul cu Comunitatea din Taizé (a se vedea in imagine simbolurile binecunoscute: echerul, compasul…). Asociaţii care mai de care mai lipsite de orice legătură cu specificul curat, sincer, deschis şi fără ascunzişuri al Oastei Domnului, intenţionat urmărind să întineze numele şi steagul, şi solia acestei Lucrări întemeiată pe atâta jertfă a înaintaşilor ei.
S-ar putea spune că preotul Constantin Necula din Sibiu nu a amestecat nicicum Oastea Domnului în dialogul dintre Facultatea de Teologie «Andrei Şaguna» din Sibiu şi această Asociaţie Ortodoxă pentru o Lume Nouă din Taizé.
Dar categoric, lupta Oastei Domnului, misiunea ei, pe care ni le-au transmis-o nouă surghiuniţii şi batjocoriţii Hristosului ei, n-au nici o legătură nici cu aceşti oameni care, de la amvonul promovării acestui fel de relaţii şi dialoguri, urcă direct la tribuna Oastei, spre a-şi strecura aici tot veninul pro-ecumenist adunat acolo şi scuipând pe simplitatea şi sinceritatea Lucrării lui Dumnezeu cu părut-interesantele lor jargoane de cartier, colorate şi bombastice.
Iată încă o dată dovada că fratele Traian Dorz nu s-a înşelat şi nu ne-a înşelat când ne-a înştiinţat:
„…şi-au să vină-aicea oameni care poate niciodată
n-au simţit cu lupta Oastei şi cu cauza ei curată,
nici n-au pus un strop de jertfă ori de lacrimă pe lume,
urmărind numai câştiguri pământeşti sub al tău nume.
… Ei cu pumnii-n piept s-or bate, pe cei slabi să-i amăgească,
folosind tot ce se poate spune-n forma omenească,
cu grăbire, pe-ntrecute, merite să-ţi recunoască.“ (Mereu prin lupte)

O cauză a apariţiei atâtor dizidenţe în sânul Oastei sunt, în mare măsură, tocmai acesti erijaţi şi promovaţi în frunte, care caută să târască Oastea Domnului ca pe-o căruţă în urma lor şi s-o manevreze după interese străine, ca şi cum ea nu şi-ar avea deja Conducătorul ei şi drumul ei trasat şi cunoscut.
Preotul Constantin Necula este doar unul dintre aceştia. El şi-a manifestat nu numai o dată dispreţul faţă de fratele Traian, negându-i făţiş valoarea: „Eu n-am nimic cu Traian Dorz şi cu scrierile sale“. Sau: | Continuare »

Traian Dorz

O, Duhule Preasfinte, Ceresc Mângâietor,
revarsă vieţii noastre Tu harul sfinţitor.

Preschimbă viaţa noastră în Chipul lui Iisus
şi fă-ne să ne-ncredem în tot ce El a spus.

Sfinţeşte râvna noastră pe drumul Tău cel sfânt
să creştem în iubirea curatului Cuvânt.

Sfinţeşte simţământul ce-n inimă-l purtăm,
să poţi din partea noastră primi oricând ce-Ţi dăm.

Sfinţeşte rugăciunea şi jertfa de cântări,
dă roade înmiite iubitei adunări.

Traian Dorz, din Hristos – Învăţătorul nostru

Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit. (Ioan 7, 39)

Aţi auzit că s-a spus: Fiecare lucru are un duh şi fiecare trimis are un duh.
Dincolo de scris sau de cuvânt, dincolo de lucrare sau de om, există un duh.
Duhul care îl trimite pe om, duhul care lucrează prin el, care scrie şi vorbeşte prin el, duhul care-l însufleţeşte. Tot ce se vede şi se aude trupeşte este numai vasul văzut de care se foloseşte duhul nevăzut. Este numai litera, numai forma din afară, numai paravanul şi masca duhului ascuns, bun sau rău, care lucrează prin acestea şi care este totul.

Există oştiri de duhuri rele. Şi oştiri de duhuri bune.
Duhuri în slujba lui Dumnezeu şi duhuri în slujba diavolului.
Lucrând pentru mântuirea oamenilor sau pentru pierzarea lor.
Pentru adevăr sau pentru minciună.
Pentru bine sau pentru rău.
Fiecare dintre noi ajunge un rob al unui duh, în slujba căruia se lasă. Şi în măsura în care se lasă prin voinţa sa proprie stăpânit de el.
Nimeni nu poate spune: Hristos este Domnul, decât dacă este stăpânit de Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3).
Şi, cu cât se predă mai deplin în stăpânirea Sfântului Duh, cu atât spune mai mult şi mai frumos, mai convins şi mai puternic că Iisus Hristos este Domnul. | Continuare »

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Cea dintîi comunicare a Sfîntului Duh s-a făcut întregii Biserici, Bisericii în calitate de trup sau, mai degrabă, Duhul a fost dat soborului Apostolilor, cărora Hristos le-a dăruit în acelaşi timp puterea preoţească de a lega şi dezlega. Aceasta este o prezenţă a Sfîntului Duh nu personală, ci mai degrabă funcţională în raport cu Hristos care îi dă legătura unităţii Bisericii, după interpretarea Sfîntului Grigorie de Nyssa. Aici Duhul Sfînt este dat tuturor împreună, ca legătură şi ca putere preoţească; El va rămîne străin persoanelor şi nu le va împărtăşi nici o sfinţenie personală. Aceasta este ultima desăvîrşire pe care Hristos o dă Bisericii înainte de a părăsi pămîntul. Nicolae Cabasila stabileşte o analogie între creaţia omului şi reconstituirea firii noastre de către Hristos care Îşi creează Biserica: „El ne recreează – spune el – din aceeaşi materie din care ne-a creat întru început: atunci El S-a folosit de ţărîna pămîntului, acum se slujeşte de propriul Său trup. El înnoieşte în noi viaţa nu reformînd un principiu vital pe care l-ar menţine în ordinea firească, ci răspîndindu-şi sîngele în inima celor ce se împărtăşesc pentru a face să încolţească acolo însăşi viaţa Lui. Odinioară, El a dat suflare de viaţă, acum ne împărtăşeşte Însuşi Duhul Lui“. Aceasta este lucrarea lui Hristos care se adresează firii, Bisericii, întrucît ea este trupul Lui.
Cu totul alta este comunicarea Sfîntului Duh în venirea Sa personală, în care El apare ca o persoană a Treimii, neatîrnată de Fiul în ceea ce priveşte originea Sa ipostatică, deşi trimisă în lume „în numele Fiului“. El a apărut sub formă de „limbi de foc“ despărţite unele de altele, care se aşază pe fiecare dintre cei de faţă, pe fiecare mădular al trupului lui Hristos. Aceasta nu mai este o comunicare a Duhului către Biserică în calitate de trup. Această comunicare este departe de a fi o funcţie a unităţii. Sfîntul Duh Se împărtăşeşte persoanelor, însemnînd pe fiecare membru al Bisericii cu o pecete a raportului personal şi unic cu Treimea, devenind prezent în fiecare persoană. | Continuare »

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Cuvîntul trebuie să aibă şi Duh, căci şi cuvântul nostru nu este lipsit de duh. La noi, însă, duhul este străin fiinţei noastre. El este tragerea şi darea afară a aerului, care intră şi iese pentru menţinerea corpului, în timpul vorbirii, duhul ajunge glasul cuvântului, dând la iveal ă în el însuşi puterea cuvântului. Dar cu privire la firea dumnezeiască cea simplă şi necompusă, trebuie să mărturisim cu cucernicie existenţa Duhului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că Duhul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus din afară în Dumnezeu, după cum este la noi, care suntem firi compuse. Ci, după cum atunci când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu am socotit că este neipostatic, nici că rezultă prin învăţătură, nici că se exteriorizează prin voce, nici că se răpândeşte în aer şi se pierde, ci că are o existenţă proprie, că are voinţă liberă şi că este activ şi atotputernic, tot astfel şi când am fost învăţaţi despre Duhul lui Dumnezeu, care însoţeşte Cuvântul şi face cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că este o suflare neipostatică. Căci dacă s-ar înţelege Duhul, care este în Dumnezeu, după asemănarea duhului nostru, s-ar înjosi măreţia firii dumnezeieşti. Din contră, noi gândim că Duhul lui Dumnezeu este o putere substanţială, care există într-o ipostasă proprie ei însăşi, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul şi îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe care îl însoţeşte, şi nici nu se pierde în neexisten]ă, ci există în chip substanţial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna binele, şi în orice intenţie a Lui puterea coincide cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvîntului. | Continuare »

de Traian Dorz, din Cântarea Biruinţei

Duhule Preasfinte, calda mea iubire,
inima mea simte fericita-Ţi Fire,
focul Sfânt şi tainic pogorât din Tine
curăţă şi ’nalţă inima din mine;
gândurile mele toate-s bucurie,
Duhule Preasfinte, slavă, slavă Ţie!…

Cu-o iubire sfântă gura mea Îţi cântă,
inima se roagă cu-o simţire sfântă,
mâinile se ’nalţă Ţie cu credinţă,
ca o sfântă pară este-a mea fiinţă;
ca o sfântă jertfă viaţa mea să-Ţi fie,
Duhule Preasfinte, slavă, slavă Ţie!…

Umple-mă cu toate darurile Tale,
sfântă şi curată fă-mi a vieţii cale,
roadele iubirii fă-mi-le frumoase,
urmele trăirii, raze luminoase
şi-acum şi ’nainte, până-n Veşnicie,
Duhule Preasfinte, slavă, slavă Ţie!…

Evanghelia lui Hristos nu este divertisment. Ea însăşi spune că „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi“ (II Tim. 3, 12).
Aceasta înseamnă că viaţa trăită în Hristos nu poate fi distracţie, confort, comoditate – într-un cuvânt satisfacţie a pornirilor firii. „Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble“  (I Ioan, 2, 6).
Oastea Domnului are specificul ei născut din dragostea şi lacrimile urmării lui Iisus cel Răstignit.
Ea „pune apăsul pe adâncirea vieţii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o viaţă nouă cu Domnul“.
Adunarea, rugăciunea, cântarea, vorbirea – cele patru valori ale Oastei Domnului – şi orice lucrare de creaţie în cadrul ei – se înspiră, îşi au izvorul în acest specific născut din asumarea cu drag a prigonirilor, a batjocurilor, a nedreptăţirilor, a discriminărilor şi a tuturor suferinţelor pe care le implică umblarea şi trăirea împreună cu Hristos. Specific imprimat acestei Lucrări încă de la început de către înaintaşii ei.
Cine caută să schimbe acest specific, desfiinţează motivaţia care a născut valorile Oastei Domnului.
De la început, Oastea Domnului a fost râvnită de mulţi, dar nu pentru a se identifica ei cu ea, ci vrând-o schimbată după chipul intereselor lor. Şi astăzi, duce ea aceleaşi lupte cu diferitele moduri de înţelegere, de interpretare a ei, care se pretind a fi autentice, dar care fac din ea altceva, decât a fost rânduită să fie.
Etalonul specificului Oastei Domnului însă il dă fratele Traian Dorz. Şi cine se vrea a fi ostaş se identifică cu el:
„Am cunoscut pe hristosul cel pus în cinste… Şi o mare mulţime dintre noi şi l-au ales pe acesta ca domn al lor.
Am cunoscut pe hristosul cel oficial şi o altă mulţime dintre noi s-au desprins şi s-au ataşat de acesta.
Am cunoscut pe hristosul cel comod, parfumat, ceremonios şi elegant – pe hristoşii bogaţi, satisfăcuţi, ori indiferenţi, ori orizontali – şi ce mulţi s-au alipit şi s-au dus cu aceşti falşi hristoşi…
Dar astfel de hristoşi fug totdeauna de cuptorul de foc şi fac totul ca niciodată să n-aibă de-a face cu el. Fiindcă ei nu pot trece prin el, nici lucrarea lor. Rămân acolo cenuşă şi nimic.
Dacă şi noi am fi avut parte de aceştia şi de lucrarea lor, n-am fi ajuns niciodată în cuptoarele aprinse.
Dar Dumnezeul nostru S-a îndurat de noi şi ne-a făcut parte de Hristosul Său cel Unic şi Adevărat. Şi ne-a înscris în Oastea Lui cea vie şi jertfitoare – şi ne-a învrednicit astfel de Harul de a suferi împreună cu El.
Acest Har este unicul care ne îndreptăţeşte să nădăjduim că vom fi cu El şi în slavă“ (Dorim să fim).

În sensul acesta, Radio Comori Nemuritoare îşi propune, prin ceea ce transmite, păstrarea specificului curat, moştenit de la înaintaşi, singurii care merită să fie crezuţi, pentru că au dovedit autenticitatea crezului lor prin faptul că au fost gata să moară pentru el.
Îl rugăm pe Domnul să ne ajute ca tot ceea ce va transmite acest radio să poată fi ascultat cu drag “chiar şi de dincolo de mormânt” de către înaintaşii noştri, dar şi de către ostaşii de astăzi şi de mâine, pe care transmisiile acestea îi vor forma şi creşte în acest nemuritor specific, spre mântuirea noastră, a tuturor, şi spre slava veşnică a lui Dumnezeu.

Traian Dorz, din Hristos – Mijlocitorul nostru

Ce slăvit răsună Adevărul în glasul rugăciunii lui Iisus Hristos, Domnul nostru, mişcând şi fericind sufletele ucenicilor care se rugau împreună cu El!
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis Tu…Iată singurul loc din Sfintele Scripturi în care Domnul Dumnezeul nostru Îşi spune, cu gura Lui sfântă, întreg Numele Lui Sfânt, descoperindu-ne că viaţa veşnică este chiar cunoaşterea Lui. Nu numai că viaţa veşnică stă în ea. Ci că este chiar ea. După cum Pâinea şi Vinul Sfintei Împărtăşiri nu sunt numai închipuirea Trupului şi a Sângelui Său, ci sunt chiar ele (Mat. 26, 26-28; I Cor. 10, 16).

Viaţa veşnică este!
Iată trei cuvinte care întregesc un mare şi cutremurător adevăr! Viaţa veşnică este! Pentru că există un Dumnezeu Veşnic, există şi viaţă veşnică. Pentru că există o dreptate veşnică, există şi răsplată veşnică. Pentru că există o iubire veşnică, există pentru ea şi un loc veşnic şi pentru că Adevărul este veşnic, există şi viaţă veşnică…Aici Mântuitorul vorbeşte nu de existenţa, ci de viaţa veşnică. Noi putem avea o existenţă veşnică, fără să avem via­ţa veşnică. Adevărul ştiinţific care spune că nimic nu piere, ci totul se transformă este chiar el o mărturie zdrobitoare împotriva tuturor acelora care susţin aceasta în privinţa lucrurilor materiale, dar o tăgăduiesc în privinţa celor duhovniceşti. Adică tocmai în privinţa acelora care, chiar prin natura lor nespus superioară celorlalte, fac să strălucească nespus mai puternic acest nemuritor adevăr. | Continuare »

Traian Dorz,
din vol. Cântări îndepărtate

Te rog nu pentru lume, Tată,
nici pentru fiii ei cei răi,
ci pentru turma Ta curată
şi pentru copilaşii Tăi.

Te rog nu să le-opreşti furtuna
şi nici să-i iei de pe pământ,
Mă rog să-i faci să fie una,
aşa cum Eu cu Tine sânt.

Le cer adânca părtăşie
cu darul Binelui Suprem,
uniţi din inimă să fie,
aşa cum Eu şi Tu suntem!

Mărturisirea mântuirii
la fel s-o poarte pe pământ,
părtaşi sfinţeniei iubirii
uniţi cum Eu cu Tine sânt,

Curaţi de orişice minciună,
de-a pururi, Tată, să-i păzeşti,
uniţi să fie împreună
aşa cum Tu cu Mine eşti!

Şi-ajută-i, Tată, să trăiască
cerinţa Sfântului Cuvânt,
Iubirea să-i nedespărţească
aşa cum Eu cu Tine sânt.

Pe înălţimea eternei clipe, Mântuitorul aşază, în faţa tuturor oamenilor şi vremilor, singura Stâncă neclintită din Univers: ADEVĂRUL. Singurul punct nemişcat din nestatornicia tuturora: Adevărul. Singura valoare eternă: Adevărul. Şi arată că acest Adevăr este Cuvântul lui Dumnezeu, care sfinţeşte totul, spunând Tatălui: Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău: Cuvântul Tău este Adevărul.
Dumnezeul Preasfânt, Care locuieşte în sfinţenie şi Care împărăţeşte în cerurile preasfinte, a voit ca toţi cei care vor locui lângă El să fie schimbaţi şi ei în acelaşi chip cu al Lui, prin Duhul Său Sfânt (I Cor. 3, 18). „Fiţi şi voi sfinţi, căci Tatăl vostru cel Ceresc Sfânt este“! – e o poruncă şi o condiţie pentru a ajunge să locuim lângă El (I Petru 1, 15-16; Ps. 15, 1-5).
La această stare de sfinţenie, la vrednicia de a ajunge şi a rămâne cineva lângă Dumnezeu, ne poate duce numai Adevărul, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Care este Iisus Hristos. Primirea lui Hristos prin cuvintele Sale, schimbarea vieţii şi a fiinţei noastre după aceste cuvinte, prin puterea Duhului, doar acestea ne pot aduce în starea aceea care nu poate fi numită altfel decât sfinţenie.

Adevărul este ceea ce este! Adică este realitatea unică, neschimbată, întreagă şi eternă. Adevărul este ceea ce are valoare veşnică. Şi în mărime, şi în durată, şi în preţ. Adevărul nu are un trecut şi un viitor. Are numai un veşnic prezent. Adevărul nu are un moment al lui în care este. Şi un altul în care nu e, ci el este dintotdeauna şi pe totdeauna. Adevărul nu are un loc unde el este de un fel şi un altul unde să fie de alt fel. Ci el este acelaşi oriunde. | Continuare »

Mărit fii Tu, Mijlocitorul,
Cel dintre Dumnezeu şi noi,
Mărit Iisus – aducătorul
şi miezul Legii-celei-noi.

Mărit fii Tu, Cel ce mereu
ne-aduci pe noi spre Dumnezeu
şi cu-ndurări de-a pururi noi
L-aduci pe Dumnezeu spre noi.

Mărit fii Tu, ce-n rugăciune
ai mijlocit să fim sfinţiţi,
prin Adevăr şi prin Minune
în veci să fim nedespărţiţi.

Mărit fii Tu, ce prin iubire
ne-ai învăţat să biruim,
a Ta nepământească fire,
născuţi din nou, s-o dobândim.

Mărit fii Tu, ce prin răbdare
ne-ai înfiat şi ne-ai slăvit.
– Eterna noastră închinare,
Mijlocitor Nemijlocit!  (Traian Dorz)

„«Cred, Doamne!», I-a zis el; şi I s-a închinat.“ (Ioan 9, 38)

Cugetele curate au credinţa în ele însele, pentru că, credinţa este o taină şi un har.
Credinţa este darul lui Dumnezeu, pus chiar de la început în inima fiecărui om!
Numai că taina credinţei se păstrează într-un cuget curat (1 Tim. 3, 9).
Iar cine pierde acest cuget curat îşi pierde cu el credinţa, după cum se pierde un mir scump, când s-a spart vasul în care fusese păstrat.

Câtă vreme omul are un cuget curat, priviţi ce frumoasă este credinţa lui şi în Dumnezeu, şi în oameni, şi în vorbe, şi în fapte! Ce credinţă sinceră şi curată au copiii cei care au un cuget curat şi o inimă neprefăcută şi toţi cei care sunt asemenea lor! Ei cred totul (1 Cor. 13, 7), cu grabă şi cu sinceritate. De aceea pot fi totdeauna binecuvântaţi de Dumnezeu, dar şi înşelaţi de oameni.
Numai atunci când cugetul s-a întinat cu păcatul, atunci omul rămâne fără credinţa cea vie şi bună. Când sufletul s-a otrăvit şi s-a întunecat cu fărădelegea, el cade iarăşi în starea de îngheţ duhovnicesc, atunci credinţa lui moare, se pierde, se strică (1 Tim. 1, 19), iar omul ajunge fără credinţă.
Sau cu o credinţă stricată, ceea ce este nespus mai rău chiar şi decât lipsa ei (2 Tes. 2, 11-12). | Continuare »

de TRAIAN DORZ, din Cântări Uitate

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
lucrul tău fără Iisus,
orişiunde, orişiunde
ai pleca sau ai fi dus!
Caută ajutorul Domnului Hristos,
cu El vei începe şi sfârşi frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
ziua ta fără Hristos,
drumul lumii, drumul lumii
este tot mai lunecos!
Caută apărarea Domnului Hristos,
cu El ai şi zorii, şi apus frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
casa fără Dumnezeu,
necredinţa, necredinţa
face totul rău şi greu!
Caută îndurarea Domnului Hristos,
cu El ai şi muncă, şi cules frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
calea ta fără Hristos,
numai singur, numai singur
totul e primejdios!
Caută însoţirea Domnului Hristos,
cu El ai şi mersul, şi ajuns frumos!

Nu-ţi începe, nu-ţi începe
veşnicia singurel,
mergi cu Domnul, mergi cu Domnul,
ca s-ajungi slăvit cu El!
Caută părtăşia Domnului Hristos,
cu El totul-totul îţi va fi frumos!…

Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuire la Filocalie

Şi pentru ca, nepurtând noi de grijă, să ne răpească fără de veste mintea şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul.

Aşadar, primul scop al demonilor este să se ascundă, ca să ne lipsească de folosul pe care l-am aduna din razboi.
Altă capcană a lor este ca, după ce noi am căzut în nepurtare de grijă, din din pricina lipsei războiului, sa ne răpească dintr-o dată mintea, să ne-o fure şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul. Adică, de îndată ce văd ca mintea noastra se îndeletniceşte cu lucruri trecătoare, că nu o ţinem sub observaţie, încât singură să se restrângă, ci o lăsăm liberă, ceea ce înseamnă că ne-am pierdut stăpânirea asupra noastră înşine, demonii vin şi ne abat cu totul atenţia de la cugetul nostru. Şi fiindcă vrăjmaşii nu ne deranjează şi nu avem război, credem că toate merg bine şi atunci cădem în nepurtare de grijă şi pierdem trezvia, neîncetata atenţie a inimii. | Continuare »

Tăchiţă GHEORGHIŢĂ

Trist şi frânt, cu ochii-n lacrimi, îmi întorc privirea
de la omul fărdelegii, ce-n mâini, cu securea,
stă să pregătească păcii răul şi pieirea.

Putregai e omenirea veacului de-acuma.
Soarta ei e nimicirea pentru totdeauna.
Şi-i pierdută-a ei salvare, deşi-o cheamă-ntruna.

Cataclismul îngrozirii gata e să-nceapă,
sus în cosmos se aude bolta cum se crapă,
şi pământul se îndreaptă mai grăbit spre groapă.

Numai strâmbătate-n lume. Zarvă-i şi-n Lucrare.
Rătăcirea-n fiii păcii intră tot mai tare.
Oare, nu-i acum al lumii ceas de încercare?

Vezi mamona cum îşi strânge fiii cu grăbire
să aducă omenirii cea mai grea orbire.
Vai, lucrarea mântuirii suie-n răstignire. | Continuare »

Traian Dorz, din «HRISTOS – VINDECÃTORUL NOSTRU»

Atâta vreme cât Hristos stă într-un suflet şi cât stă într-o biserică, şi cât stă într-o familie sau într-o adunare, Domnul Iisus ţine neapărat să fie acolo Singura Lumină, El, şi Singurul Stăpân ascultat şi iubit, numai El.
Îndată ce Hristos nu mai poate fi Singurul Luminător undeva, când inima, sau adunarea, sau lucrarea aceea mai caută şi mai primeşte şi o altă lumină, deosebită de cea a Lui, atunci Domnul Iisus Se retrage şi pleacă de acolo.

Dumnezeu nu poate să împartă şi să stăpânească o inimă sau o casă, cu alt stăpân. El nu mai vrea să aibă nici un fel de legătură cu un alt stăpân, afară de El (2 Cor. 6, 14-18; Isaia 42, 8).
Când o inimă vrea să rămână a lui Hristos este ca o mireasă, care ţine să rămână sfântă, numai a Preaiubitului ei, pentru totdeauna. Îndată ce Domnul vede că o inimă sau o lucrare, sau o familie nu este numai a Lui, Mirele Cel Sfânt, Lumina cea unică, pleacă. Nici nu mai are rost să rămână!
Dacă şi un om n-ar primi să mai rămână soţul unei iubiri împărţite, cum să poată rămâne Domnul?

O, dacă nu-I veţi fi soţi credincioşi numai lui Dumnezeu, ci dacă, pe lângă a Lui, veţi mai primi în suflet şi o altă iubire, care să vă stăpânească viaţa puternic şi aprins, – atunci voi v-aţi mai luat un dumnezeu, pe lângă Cel Unul Singur, Care trebuie să fie Soarele întregii voastre iubiri.
Când inima voastră şi-a mai primit o „lumină“, şi-a făcut un idol, pe lângă Hristos, Domnul ei, iar atunci Hristos ori pleacă, ori vă nimiceşte idolul de lângă El! | Continuare »

Ioan Marini

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.
Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credin­cios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „liniş­te“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. Nu „seamănă“ cu Stăpânul său, fiindcă, dacă ar semăna cu El, lumea l-ar prigoni, căci nu este robul mai mare decât Stăpânul său. | Continuare »