Sursa: Sinaxar 1 Octombrie

Trebuie să ştim că acest praznic a început a se prăznui pentru o pricină ca aceasta: în zilele împăratului Leon cel Înţelept în Constantinopol, spre o duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în sfânta biserică Vlaherna a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, şi mulţimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos şi-a ridicat ochii în sus împreună cu ucenicul său, Fericitul Epifanie, şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe ocrotitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se, strălucind cu lumină şi acoperind pe popor cu cinstitul său omofor, înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care stăteau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai aleşi, Sfântul Ioan înaintemergătorul şi Evanghelistul Ioan. Iar cele cu umilinţă graiuri ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: “Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine Maica Ta. Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile”. ştiind şi noi pe solitoarea şi pe acoperitoarea noastră, să năzuim către dânsa cu umilinţă strigând: “Acoperă-ne pe noi cu acoperământul tău, Preasfânta Fecioară, în ziua răutăţilor noastre; acoperă-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor, şi să ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer, şi în ziua înfricoşătoarei judecăţi, să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământului tău”.

Cu sufletul plin de adâncă recunoştinţă şi iubire, www.comorinemuritoare.ro aduce închinare smerită Prea Cuviosului Părinte Arsenie Boca, „Sfântul Ardealului”, cel de la a cărui naştere, în 29 septembrie 2010, se împlinesc 100 de ani. Şi îngenunchind înaintea sfinţeniei vieţii sale, din toată inima ne rugăm:
Sfinte Părinte Arsenie, care ai fost trimis neamului nostru românesc cu solia sfântă de a-l povăţui să-şi schimbe viaţa de păcate şi să-şi îndrepte privirea spre Mântuitorul Hristos, mijloceşte înaintea Tronului Ceresc să fim cu toţii împlinitori ai poruncilor Domnului şi a îndemnurilor tale, pentru ca, urmând până la capăt „cărarea Împărăţiei”, să ajungem la mântuirea sufletelor noastre în această fericită Împărăţie a Mielului Biruitor.

Scurtă biografie:

  • 1910 – Se naşte la 29 septembrie, la Vata de Sus, lângă Brad, judeţul Hunedoara. Părinţii săi, Iosif şi Cristina, îi pun la botez numele Zian.
  • 1929 – Zian face şcoală primară în satul natal (4 clase) şi apoi intră la Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din Brad, pe care-l absolvă în 1929.
  • 1929 – Se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu.
  • 1933 – Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite cu bursă la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Face studii cu profesorul Costin Petrescu. Urmează cursuri de medicină (în special cele de anatomie), participă cu interes la prelegerile de mistică ale lui Nichifor Crainic. Frecventează şi alte cursuri în domeniul culturii şi artei.
  • 1935 – În 29 septembrie este hirotonit diacon celib.
  • 1939 – După terminarea Academiei de Arte Frumoase, urmează o scurtă perioadă de ucenicie în monahism la Athos. La reîntoarcerea în ţară, aduce câteva manuscrise ale Filocaliei fostului său profesor de la Sibiu, Părintele Dumitru Stăniloae, cu care colaborează la realizarea în limba romană a acestei lucrări. Părintele Arsenie scrie după dictatul Părintelui Stăniloae, realizează copertă Filocaliei şi susţine lucrarea de tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. Pe bună dreptate, Părintele Dumitru Stăniloae îl numeşte „Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.
  • 1939 – În iunie intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbătă de Sus.
  • 1940 – În 3 mai este tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbătă de Sus, primind acum numele de Arsenie.
  • 1942 – În 10 aprilie este hirotonit preot. | Continuare »

Întru tine, Părinte, s-a mântuit cel după chip, căci, luând Crucea, ai urmat lui Hristos şi, lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Prea Cuvioase Părinte Arsenie, duhul tău.

CONDACUL 1
Prea Cuviosului Părintelui nostru şi al multora luminător şi îndreptător de suflete, veniţi, fraţilor, să-i aducem laude cu mulţumire şi să-i cântăm zicându-i: Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Arsenie.

ICOSUL 1
Din părinţi credincioşi ai răsărit, Părinte, şi ca un soare ai luminat şi multe suflete necăjite şi rătăcite le-ai îndreptat pe calea mântuirii. Pentru acestea toate, noi îţi aducem laude:
Bucură-te, că Iosif şi Cristina s-au uimit;
Bucură-te, că maica ta Cristina soare şi lună a visat că are în pântece, după ce te-a zămislit;
Bucură-te, căci cu adevărat soare pentru noi ai fost;
Bucură-te, căci ca soarele şi luna, în viaţă, ai luminat;
Bucură-te, al multora şi al nostru luminător;
Bucură-te, că pentru noi şi pentru mulţi ai fost scump şi sfânt odor;
Bucură-te, soare din Munţii Apuseni apărut;
Bucură-te, luceafăr apărut în Mănăstirea Brâncoveanu;
Bucură-te, că multe suflete ai dus la Domnul;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Arsenie! | Continuare »

„Iisus le-a zis: «Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi». Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor.“ (Ioan 21, 6)

Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este ca o mare plină. Oriunde ai arunca mreaja credinţei, cu foame duhovnicească, vei găsi din belşug adevăruri cu care să te hrăneşti. Sfânta Scriptură este hrană pentru orice vârstă şi pentru orice gust duhovnicesc.
Pentru cei mici are lapte duhovnicesc şi dulciuri gustoase, adevăruri începătoare (I Pt. 2, 2).
Pentru cei mari este nespus de mare şi cuprinde atâtea adevăruri desăvârşite, atât de înalte şi atât de adânci, încât nu este şi nu va fi niciodată pe pământ o minte omenească să poată spune că le-a cuprins pe toate. (Ev. 6, 1)
Pentru cei înfometaţi are hrană din belşug.
Pentru cei pretenţioşi are nespus de felurite bunătăţi în aşa fel, încât niciodată să nu li se piardă dorinţa şi foamea după ele.
Pentru cei vârstnici, pentru cei trecuţi prin greutăţile şi încercările vieţii are hrana înţelepciunii celei mai mari.
Pentru cei bolnavi are totdeauna balsamul vindecător şi hrană întăritoare.
Pentru inimile zdrobite are leacul înnoitor şi înviorător.
Pentru cei slăbiţi are întărire. | Continuare »

Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. (Galateni 2, 19)

Orice viaţă se naşte dintr-o moarte, şi fără o moarte nu există nici o viaţă. răuntele de grâu dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă.
Până nu moare noaptea, nu se poate naşte ziua. Până nu moare iarna, nu se naşte primăvara. Până nu moare firea veche, nu se naşte firea cea nouă. Până nu moare omul firesc din noi, nu se poate naşte omul duhovnicesc. Altoiul nobil nu creşte pe trunchiul unui pom care are lăstari sălbatici. El creşte numai atunci când orice lăstar vechi este stârpit, rupt şi îndepărtat.
Toată taina mântuirii noastre stă în puterea şi statornicia cu care noi luptăm neîncetat să omorâm firea noastră cea veche, pentru a trăi în noi firea noastră cea nouă. Dacă noi am murit cu Hristos prin Botez este ca să trăim acum cu El prin credinţă (Col 2, 12). Dacă am murit pentru lume, în clipa predării noastre în slujba lui Hristos, este ca acum, după predarea aceasta, să trăim zi de zi şi clipă de clipă, până la moarte, pentru El şi slava Lui. Dacă am luat hotărârea să intrăm în Oastea Domnului Iisus, am făcut acest lucru ieşind din gloata lui satan, spre a-L urma pe Hristos.

Cine, lăsând o hotărâre rea, nu se ţine tare de cea bună, şi, lăsând o cale rea, nu urmează statornic calea cea bună, şi, lepădându-se de satan, nu se uneşte strâns cu Hristos, şi, murind pentru lume, nu trăieşte cu toată evlavia faţă de Dumnezeu,   – acela în curând va ajunge din nou acolo de unde a plecat, ba încă şi mai rău. După cum este scris: Şi omul acela ajunge de şapte ori mai rău de cum fusese la început (Lc 11, 24-26). | Continuare »

Mai anii trecuţi, un învăţat a pus întrebarea: care-i lemnul cel mai roditor din lume? Cele mai multe voturi  le-a căpătat curmalul, un pom din ţările calde, care rodeşte neîncetat şi din roadele lui se fac: pâine, lapte, haine şi tot ce trebuie pentru traiul omului.

Eu însă spun că lemnul cel mai roditor din lume este lemnul Crucii, pentru că el este veşnic încărcat cu cele mai scumpe roade. O lume întreagă se hrăneşte, zi de zi, cu poamele acestui lemn frânt şi uscat. El dă tot ce trebuie vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti. Lemnul acesta este „lemnul vieţii“ şi „frunzele lui sunt spre tămăduirea neamurilor“ şi oamenilor (Apocalipsa 22, 2).
Ferice de cei ce se hrănesc cu roadele acestui lemn! (din 600 Istorioare, Pr. Iosif Trifa)

Preot IOSIF TRIFA, din Trăim vremuri biblice

În anii din urmă parcă s-a schimbat cu totul şi mersul vremii. Vremea trece brusc, pe neaşteptate, de la o stare la alta. Vara avem valuri de foc ce se perindă cu valuri de furtuni, grindină şi ape. Iar iarna avem valuri de ger ce se perindă cu moişte.
Astronomii spun că mersul neobişnuit al vremii ar fi în legătură cu soarele.
Tot din unsprezece în unsprezece ani, cică puterile de foc şi de magnetism ale soarelui lucrează cu putere mai mare şi atunci se ivesc pe suprafaţa lui nişte enorme pete solare. Unele dintre astfel de pete solare sunt de două-trei ori mai mari ca pământul. Din ele ţâşnesc flăcări uriaşe ce ating înălţimi de sute de mii de kilometri (în fotografia de alături se văd pe bolta soarelui două astfel de pete cu ţâşniri de flăcări uriaşe).

Astfel de ani cu „pete solare“ au fost anii 1907, 1918 şi 1929. Aceste „pete solare“, cică ar fi cauza valurilor de ger, secetă, furtuni, cutremure, revărsări de ape şi alte tempeste din zilele noastre.
„Soarele este marele vinovat“, zic astronomii. Soarele, cu petele lui, este cauza tulburărilor ce s-au ivit în timpul din urmă în umblarea vremii.
Şi iaca aşa, iubite cititorule, ştiinţa a aflat că marele vinovat al nenorocirilor din vremurile noastre ar fi soarele, soarele drăguţul, care ne dă lumină, căldură şi viaţă.

Ah! Ce ticălos mare este omul! El nu află niciodată vina nenorocirilor în el însuşi, ci numai în afară de el! Domnul Dumnezeu ne ceartă pentru fărădelegile noastre cu vremea nepotrivită şi noi punem vina… pe soare.
Nu soarele este de vină, ci noi şi purtările noastre. Umblarea vremii s-a schimbat din pricina grozavelor pete sufleteşti care s-au ivit în viaţa cea sufletească a oamenilor. E plină lumea de răutăţi.
Vremea este şi ea o strigare a Tatălui Ceresc să ne lăsăm de toate acestea şi să ne întoarcem de îndată la El.
„Şi se vor ivi semne în lună şi în soare“, zice Evanghelia (Matei 24, 29). Aceste semne, pe care astronomii le numesc pete, strigă şi ele după noi să ne lăsăm îndată de păcate şi să ne întoarcem la Tatăl Ceresc.

Traian Dorz, povestire din volumul CIREŞUL ÎNFLORIT

De la bătrânii poporului lui Dumnezeu, care au păstrat multe din învăţămintele aflate de la cei şi mai bătrâni decât ei, ni s-au păstrat multe lucruri înţelepte şi minunate ce nu se află scrise în cărţile noastre. Pentru că în viaţa omenirii s-au petrecut mult mai multe întâmplări, din care înţelepţii lui Dumnezeu au scos multe înţelesuri şi ne-au lăsat nouă frumoase îndrumări.
Se spune că înţeleptul are patru ochi deschişi.
– Cum patru ochi?
– Patru, fiindcă fiecare om are patru ochi. Doi, dedesubtul frunţii; aceştia sunt ochii trupului, care se văd şi care sunt deschişi. Iar ceilalţi doi sunt în mijlocul funţii, care nu se văd. Aceştia sunt ochii sufletului, care la cei mai mulţi oameni sunt închişi toată viaţa. Şi numai în clipa morţii se deschid. Aceştia sunt ochii înţelepciunii, cu care omul vede lucrurile veşnice şi realităţile duhovniceşti.
La înţelepţii lui Dumnezeu, aceşti ochi ai sufletului se deschid în clipa naşterii din nou. În clipa când sufletul ascultă chemarea lui Dumnezeu şi vine la Domnul Iisus, El îi deschide aceşti ochi şi-l face să vadă Împărăţia lui Dumnezeu cea tainică şi minunată, pe care oamenii cei lumeşti nu o văd şi nu o cunosc, fiindcă aceşti ochi le sunt orbiţi de întunericul păcatului lor.
Cu ochii înţelepciunii, aleşii lui Dumnezeu văd adevărul şi deosebesc voia lui Dumnezeu.
Cu ochii aceştia, luminaţi de Duhul Sfânt, ei cunosc căile cele frumoase şi pătrund tainele cele minunate ale lui Dumnezeu, care, pentru gloata cea mare ce are aceşti ochi acoperiţi, rămân necunoscute şi neînţelese pentru totdeauna.
Când Domnul Dumnezeu Îşi alege pe câte un slujitor, îl socoteşte vrednic de încredere şi îl pune în slujba Lui. După ce îi deschide şi îi luminează aceluia ochii înţelepciunii – care văd lucrurile nevăzute şi pricep tainele ascunse ale voii şi ale adevărului Său – îl trimite la poporul Lui, să-i deschidă şi aceluia ochii, să le facă cunoscute şi semenilor săi tainele de care l-a învrednicit Dumnezeu pe el. Acelora din mijlocul poporului – care îl primesc pe trimisul Domnului, îl ascultă şi îl urmează – acelora Dumnezeu le deschide şi lor, prin el, cei doi ochi ai minţii din mijlocul frunţii. Şi încep să vadă şi ei, fericiţi, adevărul lui Dumnezeu, care li se propovăduieşte, după cum este scris: | Continuare »

Ce loc frumos

de Traian Dorz, din vol. «Eternele poeme»

Ce loc frumos şi tu aveai
la masa nunţii sfinte
când te-aşteptau să intri-n rai
a cerului veşminte,
câţi îngeri stau atunci cântând
să-ţi iasă înainte!
Dar toate le-ai pierdut, căutând
al lumii blid de linte!…

Ce sân ceresc te-ar fi primit
dacă-ntorceai odată,
cu ce sărut te-ar fi sfinţit
Preafericitul Tată,
dar cât de-adânc te-ai despărţit
de Casa minunată
unde-ai fi fost sărbătorit
cu-o nuntă necurmată…

Mai poţi şi azi să-ţi aminteşti
plângând de-aceastea toate
şi-nfrânt, spre Cer să-ţi limpezeşti
priviri îndurerate.
O, de mai poţi să te căieşti
de-a tale mari păcate,
din iad spre soare să ţâşneşti
cu aripile toate…