Părintele Iosif Trifa

Un vestit predicator a ţinut odată, despre Judecata din Urmă, o predică atât de puternică, încât toţi ascultătorii au început a plânge. Dar, pe când era mai mare plângerea, predicatorul şi-a schimbat deodată predica şi a zis: „Ştergeţi-vă lacrimile, dragii mei, căci voiesc să vă spun ceva şi mai înfricoşător decât Judecata din Urmă. Nici un ceas nu va trece şi, după ce veţi ieşi de aici, veţi uita cu totul predica mea. Veţi rămâne numai cu plânsul, căci, mergând acasă, vă veţi înfunda iarăşi în păcate şi răutăţi… Şi asta-i ceva mai grozav decât Judecata din Urmă“.

Traian DORZ

Dumnezeu respectă-n lume dreptul fiecărui ins,
ştie orice rugăciune
şi-mplineşte ce-a promis,
tot ce-I ceri cu stăruinţă şi răbdare
vei primi,
numai să nu-ţi pară-n urmă rău
fiindcă l-ai cerut!

Dumnezeu e drept în toate ale Sale căi oricând
şi e Credincios în toate câte le-a făgăduit,
El îngăduie-mplinirea gândului dorit
oricui
şi îngăduie-mplinirea bucuriei tuturor,
şi a celor buni,
şi-a celor ce-şi găsesc plăcerea-n rău,
după drumul ce şi-l caută,
după cum şi-o vrea oricare.

Însă, mai întâi, El lasă celor răi
aici

plăcerea,
căci curând ei vor fi veşnic judecaţi şi osândiţi,
nu numai pentru urmarea răului
dorit de dânşii,
dar şi pentru că pe lume au dorit ce nu-i permis. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur Cuvânt la Sâmbăta morţilor

”Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29)

Despre Înviere
Ce este moartea altceva decât despărţirea sufletului de trup. Fiindcă sufletul, care trăieşte veşnic, nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu. Sufletul părăseşte trupul, de aceea moare numai acesta, căci o parte din noi este muritoare, iar alta nemuritoare. Sufletul, care se desparte de trup neobservat de ochii omeneşti, se ia de către îngeri şi se duce în sânul lui Avraam, dacă este drept, sau în temniţa iadului, dacă este păcătos, până ce va veni ziua cea hotărâtă a Judecăţii de apoi, când sufletul iarăşi se va uni cu trupul şi va trebui să dea socoteală înaintea scaunului Judecătorului Hristos.
Eu zic că sufletul iarăşi se va uni cu trupul pentru că viaţa viitoare nu înghite şi nu nimiceşte trupul. Putrezirea trupului şi moartea n-au fost legate de la început de trup, fiindcă trupul este lucru al lui Dumnezeu, iar putreziciunea şi moartea lui au venit în lume prin păcat. Totuşi, trupul iarăşi se va dezbrăca de această haină trecătoare şi se va îmbrăca în cea netrecătoare; el va lepăda ceea ce vine de la păcat şi va lua iarăşi în stăpânire ceea ce îi dăduse harul lui Dumnezeu, adică nestricăciunea.

Învăţătura despre învierea trupului este însă de cea mai mare însemnătate; ea ne dă o pătrundere mai deplină în adevărurile credinţei, orânduieşte viaţa noastră şi apără pronia dumnezeiască de orice învinovăţire. Necredinţa întru înviere răzvrăteşte toată viaţa noastră, o umple cu mii de răutăţi şi duce totul în neorânduială. Din contra, credinţa întru înviere întăreşte convingerea noastră despre o providenţă care cârmuieşte lumea, ne dă o mare râvnă pentru fapta bună, ne îndeamnă a fugi de rău cu toată îngrijirea, şi toate le umple cu linişte şi pace. | Continuare »

– la 51 de ani de la trecerea la Domnul –

Din «Fericiții noștri înaintași», de Traian Dorz

Fratele Diniş Ioan s-a născut în satul Chişcădaga de lângă Deva, prin anul 1880, unde şi-a petrecut copilăria. După terminarea şcolii din sat a mers mai departe, făcând cursurile pregătitoare de notari, după care a fost numit notar în Gurasada. Şi aici a rămas până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.

La căsătoria sa, Domnul a îngăduit să afle o soţie foarte rea, beţivă şi stricată – şi nu în ascuns, ci pe faţă, în văzul tuturor. Din cauza aceasta, fratele Ioan a avut o cruce nespus de grea tot timpul cât a trăit biata femeie. Dar această cruce l-a făcut să se apropie de Domnul şi să-I ceară putere şi ajutor, spre a o purta fără cârtire până la capăt. Când s-a umplut paharul amărăciunilor sale, Domnul i-a luat-o, rămânând văduv, cu altă cruce, ca să-şi crească singur pe cei doi copii pe care i-a avut.

Fratele Diniş Ioan a intrat în Oastea Domnului cam prin 1930. După ce s-a predat Domnului Iisus şi a pus frumosul legământ de ostaş al Lui, el a avut o purtare şi mai frumoasă decât înainte, deşi totdeauna a fost respectuos cu toţi oamenii. Îndeplinind funcţia de notar în Gurasada, el a avut ocazia să facă mult bine tuturor celor ce aveau nevoie de el, mai ales în anii de criză, când populaţia de la ţară avea cel mai mult de suferit. Pe atunci un notar comunal putea face mult bine sau mult rău. | Continuare »

Traian DORZ

Unică Lucrare care m-ai născut,
cât de minunată eu te-am cunoscut,
Dumnezeul Slavei te-a creat cu drag
ca să-I fii o harfă şi-un altar, şi-un steag.

Ţie-ţi luminează Soarele-Hristos
şi-ţi adie vântul Duhului Frumos,
şi te scaldă Apa Sfântului Cuvânt,
şi te-ngraşă sânge de martiriu sfânt.

Câmpul ţi-l arară sfinţi înaintaşi,
luptele-ţi purtară davizi uriaşi,
căile-ţi umblară paşi de mucenici,
o, minune rară, unică aici!

Umezită-n lacrimi, legănată-n cânt,
primenită-n flăcări, ai ceresc veşmânt,
mers înalt de îngeri ce se duc şi vin,
– unică Lucrare, ai ceresc destin.

Duhul tău e-n ceruri cel mai cu Hristos,
drumul tău e-n lume cel mai dureros,
Paza ta şi Ţinta-i numai Dumnezeu,
tainică minune, eşti destinul meu.

Fiul cel întors a fost primit cu toată dragostea şi ier­tarea tatălui său. A fost primit cu zgomot mare de ospăţ şi bucurie. Dar, după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot dreptul să se întrebe îngândurat: „Oare nu cumva această bucurie este numai un foc trecător?… Oare ce va zice tata după ce i se va potoli bucuria?… Poate mă va mustra… Ba, poate mă va şi pedepsi…”

– Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mine?… Ce va fi cu trecutul meu?… Ce va fi cu viitorul meu?…
– Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl, ce a fost cu tine, tata a uitat… Tata a tras dungă peste toate… Tu eşti iarăşi copilul meu cel scump, tu ai dragostea şi iertarea mea statornică… Tata te-a îmbrăcat cu haina uitării trecutului tău, ţi-a dat în picioare încălţăminte de fiu, iar în deget ţi-a dat inel ce întăreşte din nou legătura dintre mine şi tine.
Fiul cel întors avea, aşadar, o siguranţă deplină despre iertarea şi înfierea sa.

În Orient, slugile nu purtau nici în­căl­ţăminte, nici inel. Le purtau numai stăpânii şi fiii lor. Ine­lul şi încălţămintea erau o mărturie despre iertarea şi înfierea celui întors. Din partea tatălui, fiul primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbrăţişare, înfiere etc.

Urmează acum să vedem cum stă fiul faţă de dra­gostea şi iertarea tatălui său.
Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în braţele tatălui său; evanghelia îşi curmă istorisirea în sunetele ospăţului de bucurie pentru cel ce mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gată evanghelia se poate vedea că fiul cel întors a ră­mas până la sfârşitul vieţii sale în braţele tatălui său; în dragostea lui şi iertarea lui.
Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dragostea şi iertarea tatălui. S-a purtat mai departe cu adevărat ca unul ce mort fusese şi a înviat la o viaţă nouă. Nu mai era zburdalnicul şi uşuraticul care plecase în lume. El a înce­put o viaţă nouă… N-avea altă bucurie decât să petreacă în dragostea tatălui său şi în ascultare de el. | Continuare »

Tatăl te iubeşte dulce de nespus,
iată, pentru tine dete pe Iisus.
Vino cu grăbire, tu, care-ai greşit,
la El afli milă, vei fi mântuit.
Totul pentru tine Tatăl a făcut,
vino, ia iertare, fiule pierdut,
să primeşti Cuvântul pentru tine scris
şi să intri-n raiul ce ţi s-a deschis.

Să primeşti pe Fiul Care S-a jertfit,
El doar pentru tine Cruce-a suferit.
Tu,ascultă, vino azi când eşti che-mat;
Tatăl Sfânt îţi iartă negrul tău păcat.
Vino cu grăbire, vino, n-aştepta,
să primeşti tot harul de pe Golgota.
Soarele Nădejdii azi ţi-a răsărit,
fiu pierdut, o, vino să fii mântuit!

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu. (I Cor. 6, 20)

Când plăteşti pentru un lucru cel mai mare preţ cu putinţă, atunci desigur că şi aştepţi ca de la acel lucru să ai şi folosul şi bucuria pe care le merită şi la care ai dreptul, după mărimea preţului cu care l-ai cumpărat. Dar cât de mare trebuie să fie durerea celui care, după ce a cumpărat ceva cu un preţ nespus de mare, nu numai că nu are de la el nici o bucurie şi nici un folos, ci dimpotrivă, întristare şi pagubă!
O, ce preţ mare a plătit pentru noi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! El a părăsit pentru noi Cerul, Tronul veşnic de la Dreapta Tatălui, slava şi măreţia raiului, bucuria îngerilor, strălucirea adoraţiei puterilor cereşti, desfătările veşnice pe care le avea ca Împărat al Măririi. Şi a venit după noi, la noi şi pentru noi, aici, în lumea murdăriei, în dispreţul păcatului, în primejdia morţii, în grozăvia sărăciei şi în colţii fiarelor. Pentru a plăti diavolului, prin suferinţele Sale, prin Sângele Său şi prin moartea Sa, preţul nespus de mare cerut pentru răscumpărarea noastră din osânda veşnică a păcatului în care căzusem prin ispitirea noastră şi a părinţilor noştri.
Nimeni dintre noi, nici unul dintre oameni nu-şi poate şi nu-şi va putea da seama niciodată de mărimea preţului cu care ne-a răscumpărat pe noi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Ca să-ţi dai seama ce a părăsit El în Cer e cu neputinţă, fiindcă noi n-am fost încă acolo, ca să ştim ce valoare au cele de acolo.
Şi n-am fost niciodată într-o stare ca a Lui pe pământ ca să ştim ce a răbdat El.
Şi n-am fost nici în Ghetsimani, nici pe Golgota, nici pe Cruce în cuie, cu cunună de spini pe cap, scuipaţi şi bătuţi până la sânge, goi şi dispreţuiţi ca El, pentru ca să ne putem da cu adevărat seama ce a suferit El pentru noi. Chiar dacă şi noi am fi avut sau am avea totuşi să suferim astfel de chinuri, starea de la care le suferim şi starea pentru care le suferim va fi totdeauna atât de mult alta decât a Lui, încât nu va fi cu putinţă niciodată nici să suferim atât cât El, nici să răscumpărăm atât cât El a răscumpărat. | Continuare »

Iosif Gheorghiţă

Mai tot alerg, Iisuse, cărări cu umblet sfânt,
eroii Oastei Tale mă-ndeamnă spre Nainte.
Chiar dacă mulţi în juru-mi grăbesc „pacificarea“,
eu las în urma zarva mulţimii fără minte.

Şi mai tot strâng, Iisuse, puţinul har rămas
din crinii rari ai toamnei ursuze şi ceţoase,
n-aş vrea să uit frumseţea strânsurii de-altă dată
când culegeam în stoguri rodirile frumoase.

Şi mai tot cânt, Iisuse, cântarea Ta cu drag,
chiar dacă n-am cu cine, mi-o-ngân în orice seară,
n-aş vrea să uit fiorul şi lacrima din ea
Iisuse, pentru tine, eu nu mi-o las să moară.

Şi mai tot lupt, Iisuse, chiar dacă-i şi mai greu
Şi tot mai singur spada o-ntorc spre biruinţă,
n-aş vrea să uit scânteia supremă-a bucuriei;
când steag nălţai pe zarea-mi arzând în suferinţă

Şi mai tot singur astăzi eu sui poteci pustii,
Plângând, privesc cum „fratii“ grăbesc spre alte vise,
Te rog, Iisuse Dulce, fă să nu-mi pierd seninul,
Când voi sosi Acasă, fă-mi porţile deschise.

Petculescu Tudor

Te-ai stins, preabunule părinte,
Jertfindu-te pentru Iisus,
Te-ai dus la cer, la cele sfinte,
În sfânta Patrie de Sus.

Pe patul morţii, cu credinţă,
Ai pus să-ţi cânte de Iisus,
Şi te rugai cu umilinţă;
Noi toţi am plâns şi tu te-ai stins.

Ai murmurat o rugăciune
Şi parcă s-a mişcat pământul,
Mâna duceai spre-nchinăciune
Şi-apoi ţi s-a curmat cuvântul.

Te-ai dus, preabunule părinte,
Rămâne însă jertfa ta
Ce va grăi fără cuvinte,
Chemând pe toţi la Golgota.

Grăi-va-n lume cu putere
Locaşul sfânt ce-ai înălţat
Şi vor grăi cu grai şi fraţii
Pe cari la Domnul i-ai chemat.

Prin jertfa ta, iubit părinte,
Ne-ai ridicat mai sus, mai sus,
Să mergem toţi cu dor fierbinte
Să ne jertfim pentru Iisus.

…Şi iată scrisoarea testamentară a părintelui Vasile Ouatu, care îl dovedeşte şi în faţa morţii ca pe un suflet de statornică credincioşie…

…Scump şi iubite Părinte Iosif… Nu v-am scris până acum. Sunt istovit complet. M-am simţit de mai mult timp bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptat înainte cu credinţă în Dumnezeu. Acum sufăr din greu, pentru că lupta de zi şi noapte m-a istovit şi a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar tot nu disperez. Am conştiinţa pe deplin împăcată că mi-am făcut numai datoria. Pot muri liniştit în orice clipă. Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ. Un singur lucru mă mai reţine şi adesea mă tulbură: soţia şi copiii care, omeneşte vorbind, au nevoie de cele ale pământului. Dar iarăşi îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor, ploaie la vreme, podoabă flori­lor câmpului etc. va avea El grijă şi de scumpii mei… Sunt în aceste clipe soldatul care cade zdrobit de gloanţe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului…
Eu nu m-am predat
. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la ţintă nu m-am abătut. Acum, când nu mai am nici o putere, ştiu sigur că Domnul Însuşi va desăvârşi totul. În mâinile Lui le-am încredinţat pe toate şi stau aşteptând plinirea voii Lui.

În tot momentul mă rog pentru sf. voastră şi scumpă ostăşia Domnului. Domnul a voit ca să înţeleg toate frământările sf. voastre şi să mă identific deplin cu această lucrare divină. Poate şi de aceea am suferit mult, ca să înţeleg mult.

Acum am timp destul de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte, foarte greu. Aşa că, doar mă rog…
Nemaiputând scrie, vă salut şi vă îmbrăţişez trimiţând şi tuturor celorlalţi dragostea mea în Domnul Iisus…
22 nov. 1936, Preot Vasile Ouat.

Preluat din: Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 2

Moise Velescu, din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

Iar celor care încă mai continuă să-l acuze pe Părintele Iosif, le spunem că în lucrările, în miile de învăţături sfinte date de el acestui popor, nu vor găsi nici o abatere de la dreapta învăţătură, nici măcar cât un fir de păr.
El a pus mâna pe plugul cel Sfânt al Evangheliei, suferind împreună cu ea, şi arând adânc peste buruienile păcatelor şi ţinând sus Cuvântul cel Sfânt, fără de frică şi de ruşine. A fost curajos şi harnic, până în clipa plecării lui din lume.
Nu are nimeni nici o dovadă spre a justifica temerile, false de altfel, că părintele ar fi intenţionat să dea lucrării Oastei Domnului o direcţie extremistă sau contrară dogmelor şi canoanelor Bisericii.
Nu acesta a fost motivul lansării acestor temeri, ci a fost ura vrăjmaşului Satana, alarmat că Oastea Domnului va scoate sufletele oamenilor de sub stăpânirea păcatului. Oamenii neduhovniceşti, care ar fi fost în situaţia Părintelui Iosif, aşa ar fi făcut; ba unii au şi dorit ca el să facă aşa, împingându-l spre aceste extreme. Dar n-au putut să-l răpună. El nu s-a abătut nici spre sectarism şi nici spre literă, ci cu îndrăzneală şi curaj a mers spre Canaan.

Iată cum vorbea, peste zece ani, în casa fratelui Binescu din Bucureşti:
Iubiţii mei! Folosesc acest prilej să spun şi de aici, din capitala ţării, ceea ce am spus şi am scris de atâtea ori!
Oastea Domnului este legată cu toate firele ei de Sfânta Biserică. Ea s-a
înfiripat în cadrele Bisericii şi lucrează în cadrele Bisericii. Noi luptăm pentru ceea ce se cheamă Biserica cea Vie şi Luptătoare. Să facem din fiecare membru al Bisericii un membru viu şi luptător. Eu stau în faţa Lui Dumnezeu cu conştiinţa curată că am făcut Bisericii mele cel mai mare bine ce i-l puteam face. | Continuare »

Unui pustnic i s-a arătat diavolul într-o noapte în chip de înger luminat şi i-a zis:
– Eu sunt Arhanghelul Gavriil şi sunt trimis la tine să-ţi aduc cuvânt de laudă pentru râvna şi privegherile tale.
Dar pustnicul, simţind ispita, răspunse:
– „Sfinte arhanghele“, ia seama că ai greşit adresa! Vei fi trimis, poate, la un altul, căci eu sunt un biet păcătos; eu sunt cel mai păcătos şi ticălos om din lume.
Diavolul scrâşni din dinţi şi o rupse la fugă.

de Traian Dorz, din vol. «Cântări Uitate»

Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,
peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.

De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,
sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.

Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,
Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.

Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,
ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…

Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,
cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.

Zis-a Iisus: Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a zidit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. (Matei 7, 24-25)

Citeşte, dragă cititorule, cu luare-aminte această învăţătură şi te gândeşte bine asupra ei, căci în ea este vorba şi despre tine şi despre mântuirea sufletului tău.
Ştii tu care este temelia cea de piatră pe care trebuie să-ţi clădeşti casa vieţii tale? Această temelie este, dragă cititorule, stânca Golgotei, este Iisus, Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. „Că nimeni nu poate pune alta temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos“ (I Cor. 3, 11).
Temelia vieţii noastre sufleteşti şi creştineşti este Iisus Mântuitorul pe Care L-a trimis Tatăl ca „o Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, ca noi să trăim printr-Însul“ (I Ioan 4, 9-10). Prin Jertfa cea sfântă, Iisus Mântuitorul ne-a împăcat cu Dumnezeu şi „ne-a dat putere să ne facem iarăşi fiii Lui“ (Ioan 1, 12).
Viaţa ta cea sufletească e aşezată pe temelia cea de piatră când ai înţeles şi ai primit cu adevărat Jertfa Crucii Mântuitorului… Când ai înţeles că Iisus Hristos a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi pentru mântuirea ta… Când ai înţeles că viaţa ta e un dar al Jertfei de pe Cruce.
Viaţa ta cea sufletească e zidită pe temelia cea de piatră când ai aflat că Jertfa Crucii nu este numai o iertare a păcatelor tale şi o împăcare cu Dumnezeu, ci este o putere…
Este toată puterea vieţii tale sufleteşti. Prin Jertfa Crucii, Iisus Mântuitorul ne-a dat şi nouă putere să ne răstignim, să murim faţă de păcat şi să înviem cu El la o viaţă nouă (Rom. 6). Temelia şi tăria vieţii noastre sufleteşti este Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Fără de El noi nu putem face nimic. „Fără Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5). | Continuare »

Text preluat din «Istoria unei jertfe» vol. II, de Traian DORZ

O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jertfesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui care s-au revărsat şi au rămas peste această Lucrare cerească.

Era 2 februarie [1947] – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“.
L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacri­mi pe aceeaşi melodie:

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Vestei Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit.

Pildă de lumină, ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.

Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă Calea care-ai arătat,
limpede Cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.

Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.

– Sus, în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat.

Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,
lângă ei ne-aşază Sus, la dreapta Ta,
şi ne dă cununa lor de mucenici
tot aşa-mpreună, cum am fost aici.

– Martor credincios al harului Slăvit,
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute, drumul greu şi luminos,
să-l sfârşim cu bine, martor credincios. | Continuare »