Iosif Gheorghiţă

Demnitatea unui om este numai moştenită genetic, ci se şi formează prin educaţie.
Şi mai ales prin IUBIRE!
Ferice de acela care din copilărie a avut pe cineva care să-i sădească iubirea în sufletul său. Această uriaşă virtute, IUBIREA, cultivă:
Iubirea de părinţi,
Iubirea de familie,
Iubirea de natură,
Iubirea de frumos,
Iubirea de cultură, de artă,
Iubirea de patrie,
Iubirea de neam,
Iubirea de oameni.
Prin ele, omul Îl descoperă pe Dumnezeu şi se supune Voii Lui. Pentru că ele şi altele asemenea lor sunt Faţa văzută a lui Dumnezeu.
Cine îşi iubeşte patria şi neamul, dorind şi uneia, şi altuia pacea şi fericirea, din dragoste de dreptate şi de bine pentru ele, se înnobilează cu darul lui Dumnezeu, DRAGOSTEA. Apoi din acest dar al lui Dumnezeu se naşte şi dragostea de fraţi, şi iubire de oameni. Din această dragoste vin toate celelalte iubiri care, toate, sunt Faţa văzută a lui Dumnezeu şi descoperită omului împodobit cu ea. Numai aşa, nespus de fericit, omul jertfeşte totul cu plăcere, ca, în patria în care s-a născut, să fie pace şi neamul în care trăieşte să fie fericit. Aşa el devine un suflet cu un caracter nobil. | Continuare »

Pr. Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului

Să mergem şi noi pe urmele Domnului!
Lupta şi biruinţa Mântuitorului asupra Satanei este plină de învăţătură şi pentru noi. Să mergem pe urmele Biruitorului, ca să aflăm cu ce fel de mijloace l-a bătut Iisus pe Satana.

1. Întâi şi întâi, voi spune că Mântuitorul a făcut pregătiri, a aşteptat pregătit atacurile Ispititorului. Evanghelia ne spune că, înainte de ispitire, „Iisus a fost dus de Duhul în pustie“ şi acolo a postit şi S-a rugat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei 4, 1–2). Să luăm şi noi pildă din această pregătire. Pe noi ne biruie ispitele, tocmai fiindcă nu ne pregătim. Vrem să câştigăm un război fără pregătire, fără arme şi fără tranşee. Să n-aşteptăm până ce se apropie Ispititorul cu ispita şi atunci să căutăm îngrijoraţi ajutor, ci – ca Iisus – să o luăm înaintea Satanei, săpându-ne şi ocupându-ne tranşeele, înainte de a se apropia de noi. Când aşteptăm ispitele Satanei pregătiţi, atunci îl silim să intre în luptă, deschidem asupra lui focul şi îl punem la strâmtoare şi retragere ruşinoasă.

2. A doua oară, Iisus l-a biruit pe Satana prin ascultarea Lui de Dumnezeu. Prin toată viaţa Mântuitorului şi prin toate Evangheliile, trece ca un fir roşu ascultarea Lui de Tatăl Ceresc. Citiţi cu luare aminte Evanghelia de la Ioan şi veţi afla pe fiecare pagină această ascultare. „Pentru că M-am coborât din cer – zicea Mântuitorul – nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine“ (Ioan 6, 38). Satana a căutat să-L scoată pe Mântuitorul din această ascultare. Câte a făcut diavolul să rupă ascultarea Mântuitorului! Folosit-a vicleşuguri, ispite, amăgiri. Când cu acestea n-a putut face nimic, scos-a în calea ascultării Mântuitorului chinuri, batjocuri, bătăi etc. Însă Mântuitorul la toate răspundea: „Eu pentru aceasta M-am pogorât din cer ca să fac voia Tatălui Meu, «lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit» (Ioan 17, 4), să ascult numai de El. “ | Continuare »

Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,
căci eu numai prin Tine iertare pot afla.

Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ţi sărut,
să-mi plâng cu-amare lacrimi păcatul din trecut.

Apleacă-mă, Iisuse, la Sfântă Jertfa Ta,
ca Sângele Golgotei să spele vina mea.

Apleacă-mă, Iisuse, sub pocăinţă-acum,
să merg cu biruinţă pe-al mântuirii drum.

Apleacă-mă, Iisuse, ca treaz să fiu oricând,
să birui pe satana, în Jertfa Ta crezând.

Apleacă-mă, Iisuse – iar când vei judeca,
aşază-mă, Stăpâne, cu cei de-a dreapta Ta.

Sfântul Luca al Crimeei

„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu“ (Is. 40, 1). Aceste cuvinte ale străvechiului proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta dragoste şi grijă din adâncul inimii. Şi eu vă iubesc pe voi, turma dată mie de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.
Când vă învăţăm calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnăm să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor.
Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu varsă lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos ?”
Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu.
Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile. Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri – dar întrucât nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvântare.
| Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Obişnuit, crucea care ne este dată se pare a fi totdeauna cea mai grea. Toţi zic: Ştim că trebuie să avem mâhniri şi necazuri în lume, dar ceea ce sufăr eu nu mai suferă nimeni. Orice altă cruce e mai uşoară ca aceasta.
Dar Domnul a hotărât totul înainte. El a hotărât şi crucea noastră. Noi nu suntem stăpâni, ci trebuie să fim copii ascultători.
Fratele meu, gândeşte-te că ai fi primit dreptul să-ţi alegi tu crucea pe care trebuie să o porţi. O, numai atunci ai putea vedea cât de greu este să alegi!
Vrei să îţi alegi boală? Te rog nu răspunde îndată da. Eu ştiu ce este boala şi nu o voi lăuda.
Atunci, sărăcie? Grea cruce este şi aceasta. Căci nu este fericire a nu şti seara ce vei începe dimineaţa viitoare, pentru ca să-ţi poţi câştiga traiul vieţii. Să trăieşti din mila oamenilor nu este o fericire.
Sau îţi alegi ocară şi defăimare? Acestea zdrobesc inima chiar şi a unui om puternic. Ori vrei boala sau pierderea celor pe care îi iubeşti? „Doamne fereşte!“ – vei zice tu.
Dacă ai primi astfel dreptul să-ţi alegi tu crucea, ai păţi ca acei părinţi care au fost rugaţi să dea unul din cei zece copii pe care îi aveau.
| Continuare »

Ioan Opriș, fragment din vorbirea de la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

Fraţilor dragi şi surorilor scumpe! Gura Domnului ne grăieşte prin gura proorocului Solomon la 8, 17: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi pe cei ce Mă caută cu tot dinadinsul. Mă las să fiu găsit de ei”.
Pe cine iubeşte Domnul Iisus? Pe cei ce-L iubesc pe El şi Se lasă găsit de cei ce-L caută cu tot dinadinsul.

În Matei 11, 28 zice: „Veniţi la Mine voi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară. Şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima. Şi veţi avea odihnă pentru sufletele voastre”.
E un cuvânt din două sau trei versete, care se aude foarte mult prin adunările noastre. Dar aceste versete trebuie bine ascultate, bine judecate, bine pătrunse, bine pronunţate, bine rumegate… Ele trebuie neapărat înţelese. După ce-l cheamă pe fiecare la Sine, după aceea le spune imediat tuturor: „Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară!…”
Şi tu, frate şi soră care eşti bolnavă sau care ai un bolnav în casă, mereu te plângi, mereu te tânguieşti şi spui aşa: „Crucea mea e grea, crucea mea e foarte grea, crucea mea e mai grea decât toate crucile…” Totuşi Domnul Iisus nu aşa a spus, ci a spus: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Deci dacă sarcina ta o duci alături de Domnul Iisus, ea este bună şi uşoară de dus, şi binecuvântată. Dar pentru că tu-ţi duci crucea ta singur, de aceea gemi şi te văicăreşti. Cum făceam azi undeva o asemănare: | Continuare »

Text: Traian Dorz

De-ai lua pe umăr crucea, după Domnul de-ai porni,
fericire, fericire nici nu ştii câtă-ai găsi!

În a’ vieţii clipe grele, când din greu ai suspina,
mângâiere, mângâiere nici nu ştii câtă-ai afla!

De-ai zăcea zdrobit în chinuri, te-ar scula şi sprijini,
alinare, alinare ne-ncetat ţi-ar dărui.

Iar de-ai fi stăpân pe lume şi pe aurul din ea,
bucuria, bucuria ce-ţi dă crucea n-ai avea.

Vino, ia-ţi pe umăr crucea şi-L urmează pe Iisus,
veşnicia, veşnicia îţi va fi lumină Sus.

Părintele Iosif Trifa

Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are necazurile şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rânduri, eu nu te cunosc mai de-aproape cine eşti şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este nimeni care să nu-şi aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât vei fugi de ea, mai tare te va urmări!
Dar crucea aceasta nu e încă crucea din evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul te-a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul, trebuie să afli „jugul Lui cel uşor“, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieţii trebuie s-o purtăm spre folosul şi mântuirea sufletului nostru.
| Continuare »

Traian DORZ fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Se apropia data de 1 aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe care scria „Ordin de chemare“. Sosise vremea să mă prezint pentru a fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.
Era o lovitură la care nu mă gândisem. Când i l-am arătat părintelui, în ochii lui s-au ivit lacrimi şi a grăit cu amărăciune:
– Deci şi în privinţa asta ne-a înşelat Oprişan. Doar l-am rugat stăruitor încă din toamnă şi mi-a promis solemn că va aranja el la Marele Stat major din Bucureşti să te strămute ca să faci armata aici la Sibiu, unde te-aş fi avut aproape de mine. Dar iată că n-a făcut nimic.
Îmi pare foarte rău că m-am încrezut în el. Dacă aş fi ştiut că nu face nimic, m-aş fi dus eu personal la Bucureşti şi aş fi făcut totul ca să te avem aici. Acum este prea târziu. Domnul să aibă milă de noi, căci rămânem atât de slăbiţi…

(…) După câteva zile, la sfârşitul lui martie 1936, într-o adunare restrânsă, ţinută în sala din strada Turnului, 33, părintele Iosif şi fraţii au ţinut să-şi ia rămas bun în felul cel mai frumos de la noi, care plecam în armata ţării.
Voi plecaţi acum la oastea ţării – ne-a spus părintele în cuvântul său – dar nici acolo să nu uitaţi că voi sunteţi, mai întâi de toate, ostaşi ai Domnului Iisus. Să daţi şi acolo dovadă că Domnul v-a învăţat ca să fiţi disciplinaţi, harnici şi destoinici, în aşa fel ca toţi să vadă că voi sunteţi cu adevărat nişte oameni credincioşi, exemplu bun şi oameni de nădejde în toate privinţele. În felul acesta veţi face cinste Domnului şi Oastei Sale în care v-aţi înrolat ca să-I slujiţi. Şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare dintre noi.
Ce greu m-am despărţit atunci de părintele meu sufletesc şi de munca mea! Venisem aici un copil, cu un cerc de cunoştinţe atât de îngust, iar acum aveam totuşi un nespus mai mare orizont în toate privinţele. Nu voi merge prea departe, dar voi reveni cât mai curând iarăşi aici. Dar chiar şi numai pentru câteva zile de-ar fi fost depărtarea aceasta, mă îndurera nespus de mult.
De fapt, de toţi ceilalţi uşor mă puteam despărţi, fiindcă niciodată ei nu se lipiseră deplin şi deosebit de mine nici unul. Nici eu de ei. Singur Viorel fusese o excepţie. Dar după experienţele cu el – acum chiar doream să ne despărţim.
La plecare ne-am rugat singuri şi-am plâns mult, cu capul pe umărul părintelui Iosif. Iar el, cu mâinile împrejurul grumazului meu. Ne-am făgăduit încă o dată dragoste până la moarte. Şi eu lui şi el mie. Şi ne-am ţinut de cuvânt amândoi… Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea? (Evrei 1, 14)

Câtă vreme noi nu-L cunoaştem pe Domnul, fiind oameni lumeşti, suntem străini şi de cunoaşterea Sfintelor Scripturi, care sunt descoperirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Atâta vreme noi suntem ca nişte orbi. Umblăm cu ochii închişi. Nu ştim unde mergem şi nu vedem ce ne aşteaptă. Nici trupeşte, nici sufleteşte. Nici acum, nici mai târziu. Nici în viaţă, nici în moarte.
Ci numai când omul ascultă glasul Domnului şi vine la Hristos, atunci i se deschid ochii, i se desfundă urechile şi i se luminează mintea şi inima. Pentru că omul abia atunci primeşte naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt.
Acest om nou este omul duhovnicesc, de o fire duhovnicească, cu o pricepere şi o însuşire care îl fac în stare să înţeleagă şi să vadă lumea duhovnicească şi veşnică. Adică acele realităţi pe care omul firesc nu le vede, dar care sunt singurele realităţi cu adevărat însemnate şi eterne.
Pentru un om care nu s-a născut din nou, din Cuvântul şi din Duhul Sfânt, lumea duhovnicească este ca şi cum n-ar exista deloc. Toate realităţile strălucite şi cutremurătoare, care singurele sunt adevărate şi statornice, pentru un astfel de om sunt total necunoscute. Vai, ce orbie nefericită este a nu le vedea pe aceste fericite şi mântuitoare realităţi! Vai, ce nefericite sunt acele fiinţe omeneşti care trăiesc numai pentru satisfacţia simţurilor trupeşti pe care ei înşişi şi le pervertesc, spre a-şi prăbuşi fiinţa într-un noroi tot mai murdar şi etern! Ce îngroziţi se vor trezi aceştia în clipa morţii şi a judecăţii, când vor vedea nu numai în ce minciună au trăit, ci şi ce adevăr strălucit era lângă ei, dar din orbia lor voită l-au respins şi l-au pierdut!

Dar pentru noi, cei cărora prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos ni s-au deschis ochii cei duhovniceşti şi care dorim să înaintăm mereu în cercetarea şi cunoaşterea strălucitelor realităţi ale lumii duhovniceşti pentru care ne-am născut din nou, pe care le iubim şi în care vrem să ne trăim viaţa noastră aici şi în veşnicie, aceste realităţi au căpătat un preţ atât de mare, încât nici o altă realitate din lumea aceasta nu le poate acoperi. | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

Vindecarea_slabanogului_16_01l. Când am vorbit acum câtăva vreme despre slăbănogul care zăcea pe un pat lângă scăldătoare , am găsit multă şi mare comoară. N-am săpat în pământ, ci am săpat în sufletul lui şi am găsit comoara! Nu comoară cu aur şi argint şi pietre preţioase, ci plină de putere de a îndura, de înţelepciune, răbdare şi multă nădejde în Dumnezeu, care-i mai scumpă decât tot aurul şi toată bogăţia. Bogăţia cea materială este supusă vicleniei hoţilor, gurii calomniatorilor, mâinii spărgătorilor şi răutăţii slugilor. Iar când scapă de toate acestea, atunci atrage asupra stăpânilor ei prăpădul cel mai mare: deşteaptă ochii invidioşilor, şi de aici se nasc mii şi mii de furtuni. Dar bogăţia cea duhovnicească scapă de toate aceste primejdii: este mai presus de orice pericol; îşi râde de hoţi, de spărgători, de invidioşi şi calomniatori, îşi râde chiar de moarte. La moarte nu se desparte de cei ce o au, ci atunci mai cu seamă, după moarte, este mai sigură stăpânirea ei; călătoreşte o dată cu stăpânii ei, se mută cu ei în viaţa viitoare, ajunge minunat apărător al celor cu care a păşit pe celălalt tărâm şi-L pleacă pe Judecător spre îndurare.

Această bogăţie am găsit-o şi noi din belşug săpând în sufletul slăbănogului. Martori îmi sunteţi voi, care aţi luat cu multă râvnă din bogăţia lui duhovnicească, dar n-aţi secătuit-o. Aşa e natura bogăţiei duhovniceşti: se aseamănă cu izvoarele apelor; dar, mai bine spus, întrece chiar belşugul de ape al izvoarelor, căci atunci e mai îmbelşugată bogăţia aceasta, când sunt mulţi cei care iau din ea. Nu se împarte, nici nu se micşorează când intră în suflete, ci odată intrată, rămâne în fiecare suflet necontenit întreagă şi nefurată; căci bogăţia aceasta niciodată nu poate pieri. Lucrul acesta s-a întâmplat şi atunci. Atât de mulţi dintre voi s-au aplecat asupra acestei comori, şi toţi aţi luat din ea după putere. Dar pentru ce vorbesc de voi, când bogăţia lui duhovnicească a rămas întreagă, cu toate că de atunci şi până astăzi i-a îmbogăţit pe mii şi mii? Să nu ne simţim niciodată obosiţi în faţa acestei bogăţii duhovniceşti; ci, atât cât putem, să scoatem şi acum din ea şi să vedem pe Stăpânul Cel iubitor de oameni, să vedem pe sluga cea răbdătoare! Treizeci şi opt de ani a luptat cu o boală de nevindecat; a fost chinuit mereu, dar nu s-a necăjit, n-a scos cuvânt de hulă, n-a învinuit pe Făcător, ci a îndurat cu curaj şi cu multă blândeţe nenorocirea aceea.

– De unde se vede asta? Scriptura nu ne-a spus nimic lămurit din viaţa lui de mai înainte, ci ne-a făcut cunoscut atâta numai: că era bolnav de treizeci şi opt de ani. La fel, nu ne-a spus nici că nu s-a necăjit, nu s-a revoltat, nu s-a descurajat!
– Şi totuşi Scriptura ne-a spus asta, dacă iei seamă cu luare-aminte la cuvintele ei, nu în treacăt şi la întâmplare. | Continuare »

Ce dulce-i pacea Ta, Iisuse,
ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli
truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie
ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli
truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină
în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă
pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieţi din temelie,
cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii
deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricii,
cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută
şi umblet paşilor ologi! | Continuare »

Traian DORZ, din HRISTOS – PÃSTORUL NOSTRU

«Cel plătit fuge, pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi.» (Ioan 10, 13)

Cu ce durere citesc şi scriu aceste rânduri toţi acei care au iubit cu putere Biserica Domnului şi Lucrarea Lui!
Aceia care, pentru grija sufletelor, au suferit, s-au jertfit, au vegheat, au alergat, au plâns, ani de zile, cheltuindu-şi puterea şi viaţa, sănătatea, liniştea şi liber-tatea, pentru mântuirea, unitatea, mulţumirea şi fericirea oilor Domnului!
Cu ce durere văd ei şi aud despre acei cărora nu le pasă de oi!…
Când văd că oile Domnului, aceste suflete scumpe, dar neştiutoare, încap pe mâini netrebnice, cărora nu le pasă de ele, la păstori cărora nu le pasă că oile se împrăştie, că lupii, îmbrăcaţi în piei de oi, le fură (Mat. 7, 15-20; Fapte 20, 29-31), că hoţii le dezbină şi le nefericesc.

Ce poate fi mai dureros decât să vezi cum, după ce alţii le-au adunat cu atâtea jertfe şi lacrimi, turma oilor este jefuită! Cum atâtea biserici, atât de pline şi de luminoase cândva, ajung pustii şi goale. Ce poate fi mai dureros ca aceasta?
Dar ce-i pasă celui plătit, de preţul cel scump de sânge, de sudoare şi de lacrimi cu care au fost câştigate toate acestea? El n-a dat nimic pentru ele, dar primeşte un câştig că le vinde!
El n-are nimic din inima lui pentru ele, dar are tot intere-sul să fie rătăcite. Pentru că cei care au interesul ca turma aceasta să se risipească, ştiu cum să-l plătească cu ceea ce caută el!

Celui plătit nu-i pasă de oi; el chiar deschide uşa staulului, pentru ca hoţul să poată intra cu bună primire şi chiar el acoperă ochii bietelor oi, spre a nu-l vedea şi ocoli pe lup, ca să poată fi uşor amăgite şi rupte de către cumpărătorii „păstorului“ lor.
O sărmane oi, când veţi vedea voi oare că unora dintre cei care vă păstoresc nu le pasă unde vă duceţi şi cine vă fură? Deschideţi-vă ochii şi nu-i ascultaţi: căci sunt plătiţi! Căutaţi-L pe Bunul Păstor şi rămâneţi la El, chiar dacă, trupeşte, rămâneţi tot acolo! | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, TRĂIM VREMURI BIBLICE

În serile din luna martie 1929, s-a văzut pe cer o aşa‑numită conjuncţie de planete. Luceafărul de seară (Planeta Venus) a avut o strălucire mai mare ca altădată, iar nu departe de el a strălucit un alt luceafăr (Planeta Jupiter).
Acest „fenomen“ ceresc este numit de astronomi „conjuncţie“ de planete, adică întâlnire, apropiere de planete.
Astronomii spun că şi steaua din timpul naşterii Mântuitorului ar fi fost o astfel de conjuncţie de stele, ar fi fost conjuncţia celor două planete, Venus şi Jupiter, care s-au văzut strălucind în serile din martie. Aceste două stele s-ar fi apropiat atunci atât de mult una de alta, încât lumina lor s-a contopit, dând naştere la o stea extraordinar de luminoasă. Lumina ei se vedea şi ziua. Această stea ar fi călăuzit pe cei trei magi.
Unii astronomi spun că conjuncţia celor două planete e un „fenomen ceresc ce se iveşte tot la mai mulţi ani. Prostimea vede o anumită legătură între aceste conjuncţii şi întâmplările din lume“.
Noi însă zicem că şi această „conjuncţie“ este o înştiinţare că Tatăl Ceresc vrea ceva cu noi. Steaua din noaptea Naşterii a vestit o schimbare mare în viaţa lumii. Cine ştie ce ne vesteşte azi această stea!

Cei trei magi au fost şi ei nişte astronomi învăţaţi. Dar câtă deosebire, între ştiinţa lor şi ştiinţa de azi! Au văzut şi ei „conjuncţia“ celor două planete, dar au văzut-o cu alţi ochi; au văzut-o cu ochii credinţei. Ştiinţa de azi vede numai „lucruri naturale“. Ştiinţa magilor a văzut în con­juncţie o arătare cerească. Punând jos aparatele de astronomie, s-au rugat şi au cercetat Scripturile, să afle ce înseamnă această „conjuncţie“. „Conjuncţia“ i-a dus la peştera din Vifleem şi i-a îngenuncheat la picioarele Mântuitorului.

O, de ar face tot aşa şi ştiinţa şi oamenii de azi! Semnele şi arătările cereşti din zilele noastre ne cheamă – ca pe magi – la picioarele scumpului nostru Mântuitor. | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. Eternele poeme

În mersul către Mâine, ajută-ne, Iisus,
să ne sfinţim viaţa, să ne mărim puterea,
mai răbdători să trecem spre ultimul apus,
mai plini de vorbe sfinte să ne-ntâlnim tăcerea.

Prin cerurile nopţii, să nu cădem gunoi,
prin vânturarea zilei, să nu ne-alegem pleavă,
prin anii încercării, mergi pas la pas cu noi,
să ne găseşti, la capăt, învredniciţi de slavă.

Credinţa neschimbată ne-ajută s-o păstrăm,
nădejdea neclintită să ne-o-ntărim întruna
şi dragostea fierbinte cu lacrimi s-o-ncărcăm,
căznindu-ne genunchii să cucerim cununa.

Apleacă fruntea noastră mereu cu-atât mai jos
cu cât mai sus spre Tine ni-e inima ’nălţată;
nimic să nu ne-atragă din ce-am simţit frumos,
nimic să nu ne lege din ce-am lăsat odată.

Aşa, când o s-ajungem la Ţărmul Fericit,
în Zorii-Acelui Mâine ce-l tot dorim de-aseară,
Iisuse, să ne-ntâmpini cu prânzul pregătit,
uitând de noaptea asta
şi foamea ei amară…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii aţintiţi spre răsplătire. (Evrei 11, 26)

Ceea ce vă spun acum nu este o taină şi totuşi este una dintre cele mai adânci şi mai minunate taine ale lui Dumnezeu. Această taină, cu putinţă a fi văzută, cunoscută şi ştiută de toţi, este marea putere transformatoare a Jertfei lui Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Această taină este asemenea tainei naşterii din nou, dar este mai mare decât ea, fiindcă taina naşterii din nou tot prin taina puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se poate face. Este mai mare şi decât taina învierii morţilor, pentru că şi aceasta tot prin taina puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se va putea împlini. Este mai mare decât toate celelalte taine care se petrec în viaţa creştinului, în viaţa Bisericii şi în viaţa omenirii, căci şi acestea toate numai şi numai prin lucrarea tainei puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se pot împlini.

Una din aceste taine minunate, care din durere face bucurie, din slăbiciune face biruinţă şi din ruşine face slavă, este taina transformării minunate a ocării lui Hristos într-o bogăţie mai mare decât toate comorile lumii. După cum a fost pentru Moise, după cum a fost pentru Sfântul Apostol Pavel când zicea: În adevăr în toată curtea împăratului şi pretutindeni aiurea, se ştie că sunt pus în lanţuri din pricina lui Hristos… şi nimeni nu-mi va răpi această pricină de laudă (Fil 1, 13; II Cor 11, 10). Şi tot aşa a fost şi pentru părintele nostru în Hristos, care, când a fost dispreţuit, a zis: Mi s-au luat numele şi haina de preot… Aceasta este o ocară a lui Hristos pentru mine, dar slăvit să fie Domnul că mie aceste lucruri mi se întâmplă nu pentru că aş fi săvârşit vreun lucru nevrednic sau păcătos, ci numai şi numai pentru că am mărturisit şi am căutat să-L mărturisesc pe Iisus cel Răstignit cu toată puterea sufletului meu Bisericii mele, ţării mele şi neamului meu. Singură aceasta este vina pentru care sufăr eu acum ocara lui Hristos, dar încă o dată slăvit să fie Domnul pentru această ocară. Mă închin până la pământ înaintea Domnului meu Iisus Hristos Care mă învredniceşte astfel şi pe mine de o parte din ocara Lui. El să mă ajute să o port până la sfârşit, ca să mă pot bucura apoi şi de împărăţirea cu El, după cum este scris: Dacă răbdăm împreună cu El (şi pentru El), vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El şi El Se leapădă de noi (II Tim 2, 12). | Continuare »

„Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret?» «Vino şi vezi!» – i-a răspuns Filip.»“ (Ioan 1, 46)

Bucuria aflării Domnului n-are predici lungi, nici vorbiri meşteşugit alcătuite (1 Cor. 2, 4), – dar are dovada de duh şi de putere…
Argumentul dumnezeieştii simplităţi este strălucit şi convingător, fiindcă este izvorât din adevăr şi din trăire. Glasul aflării lui Iisus este strălucirea ochilor, lumina feţei, puterea simţirii calde şi adânci, iar acela care are minte şi ochi îşi dă seama de valoarea acestor argumente. Şi nu se mai îndoieşte de adevăr!

Cât de scurtă trebuie să fi fost predica de chemare a lui Andrei pentru Petru, fratele său. Cât de scurtă a fost predica lui Filip pentru Natanael, – dar cât de plină de foc şi de putere a fost predica aceasta!
Trei cuvinte au fost de-ajuns pentru a-l hotărî pe Natanael să vină şi să-l însoţească până la Iisus. Această unire a lor în Hristos i-a păstrat apoi şi pe cei doi între olaltă, uniţi până la sfârşit. Hristos i-a dat şi lui Natanael un nume nou: Bartolomeu…
În toate înşiruirile numelui apostolilor din Sfintele Evanghelii, numele lor sunt mereu împreună: Filip şi Bartolomeu (Mat. 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 14). Numele lor sunt scrise mereu unul după celălalt şi pe pământ şi în ceruri. Hristos i-a unit spre a nu se mai despărţi niciodată.

Scumpi fraţi… e de dorit ca nici între noi să nu fie prea mulţi învăţători (Iac. 3, 1). Dar aceia care sunt să fie luminoşi şi vrednici. Să împli-nească această slujbă plini de teamă şi de seriozitate sfântă, căci este o slujbă pe cât de mare pe atât de grea (Rom. 15, 16). | Continuare »

Sinaxar 12 Martie

S-a născut în anul 949 în Galteea (Paflagonia) şi a studiat în Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură şi pentru o scurtă perioada tânărul a ocupat o poziţie înalta la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe renumitul părinte Simeon Piosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi ani, pregătindu-se pentru viaţa monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.

Sf. Simeon Piosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie) pe lângă alţi scriitori spirituali. El a citit acele cărţi cu atenţie şi punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu “Despre legea duhovnicească” (vezi Vol. I din Filocalie). În primul rând, trebuie să-ţi asculţi conştiinţa şi să faci ce-ţi spune ea, dacă doreşti să-ţi vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poţi atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupeşte fără cunoştinţa spirituală este ca şi orbul care a strigat, “Fiul lui David, ai milă de mine (Luca 18:38). Când orbul şi-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9:38). | Continuare »

Traian DORZ, fragment din «Calea bunului urmaş»

… Nu poţi fi oprit de nimeni a-i căuta pe cei care au nevoie de Dumnezeu. Şi nici a-i părăsi pe cei care au nevoie de tine, atunci când tu eşti un suflet deplin slobod în Hristos. Căci numai când ajungi slobod faţă de toţi te poţi face robul tuturor pentru Dumnezeu.

Domnul Iisus vine dis-de-dimineaţă în biserică, pentru a-i putea primi pe toţi, începând de la cel mai dintâi.
Domnul Hristos vine cel dintâi la templu, pentru a putea asculta şi cele mai dintâi rugăciuni.
Vine, ca să-l vadă pe fiecare când vine şi ca să ne înveţe pe noi toţi că fiecare trebuie să fie cel mai dintâi în toate (Tit 3, 8), chiar şi la biserică, în locaşul Domnului.

Sculaţi-vă, cei cărora vă place să leneviţi în patul vostru, cu mâinile încrucişate, în starea dulceagă şi putredă a păcatului, când ar trebui să vă rugaţi, să privegheaţi şi să vă grăbiţi la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, la sfintele rugăciuni ale Bisericii.
Sculaţi-vă acum la mântuire, căci când vă veţi scula din morminte, va fi numai judecata.

Treziţi-vă, cei care vă duceţi la biserică sau la adunare când este aproape să se încheie totul cu „Amin“, în loc să vă duceţi dis-de-dimineaţă, de la început, aşa cum a făcut şi Domnul.
Treziţi-vă acum, mai înainte, – ca să nu vă treziţi numai în iad. | Continuare »