Pr. Iosif Trifa – Fricoşii

Sus pe dealul Golgotei, Iisus Mântuitorul câştigase o biruinţă definitivă asupra diavolului, asupra lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe Marele Biruitor… Pe cel mai mare Biruitor din câţi a cunoscut vreodată acest pământ trecător.
Şi totuşi lumea a crezut că Îl poate birui pe acest Biruitor. Lumea a crezut că Îl poate ţine închis într-un mormânt păzit de suliţe şi străji.

Dar El a biruit. A prăvălit piatra, a deschis mormântul şi Biruinţa Lui a strălucit în toată puterea ei. El a biruit definitiv şi a asigurat biruinţă tuturor celor care păşesc pe urmele Lui, trăiesc în numele Lui şi luptă în numele Lui. Lumea poate câştiga multe „biruinţe”. Lumea poate răstigni adevărul Evangheliei, îl poate îngropa, îl poate străjui – dar acest adevăr învie cu putere şi va învia totdeauna, pentru că biruinţa lui i-a asigurat-o Cel care a biruit lumea. „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33).
Iisus Biruitorul ne asigură biruinţa Lui. Ne asigură o biruinţă pe care nimeni n-o poate lua de la noi.

Lumea poate opri vremelnic Biruinţa pe care ne-a lăsat-o Domnul. O poate închide vremelnic… o poate străjui vremelnic – dar ea totdeauna va birui, pentru că El veşnic e biruitor.
Iisus e Domnul Biruinţei. El veşnic asigură biruinţă tuturor copiilor Lui. | Continuare »

Crucea hotar

Crucea de pe Dealul Căpăţânii este dovada măreţei iubiri a lui Hristos. Este uşa deschisă larg omului de către Dumnezeu. Omul, din Eden, a căzut prizonier de război în mâinile diavolului şi numai ea, Crucea de pe Golgota, poate fi preţul răscumpărării Lui.
Aici, în faţa revărsării şuvoiului de iubire, cu faţa scăldată în lumina Răstignitului de pe Cruce, simţămintele nu încap în cuvinte. Înţelegem, întrezărirn doar, dorinţa arzătoara a lui Hristos de a găsi iubire în inima noastră. Înţelegem de asemenea menirea noastră pe acest pământ: pătrunşi adânc de tainicul înţeles al Răstignirii, să facem cunoscut tuturora iubirea cea fără măsură a lui Hristos. Iubirea care S-a dat pe Sine însăşi, nădăjduind că, astfel, făptura mâinilor Sale Îi va răspunde tot aşa. Iubirea care S-a aşezat pe Sine însăşi dea curmezişul în calea păcatului. Iubirea care S-a împărţit pe Sine în cele patru părţi ale pământului, răstignindu-Se şi unindu-ne astfel, prin braţele Crucii, pe noi cu noi şi, prin capătul de sus, pe care a stat rezemat capul sfânt, pe noi cu Dumnezeu Tatăl. Iar prin capătul îngropat în pământ, unindu-ne pe noi cu înaintaşii noştri, până la Adam. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, CORABIA LUI NOE

… Ascultaţi ce zice Apostolul Petru: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu a pierit odinioară lumea – pe timpul lui Noe – înecată de apă… Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a curăţit pământul prin apă şi cu ajutorul apei. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din Ziua de Judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi“ (II Petru, 3, 5-7).
Acesta este potopul cel adevărat, potopul cel sufletesc din Ziua cea mare a Judecăţii. Toţi suntem ameninţaţi de acest potop. Păcatul ne duce pe toţi în faţa lui. Din acest teribil potop va trebui să scăpăm la viaţă ori să pierim în flăcările lui. Că pe pământ nu va mai fi prăpăd de apă şi nu vom muri înecaţi, asta încă n-ajunge nimic, câtă vreme vom pieri în potopul cel de foc. Eu am cunoscut un om care a scăpat de înec în apă şi, pe urmă, a murit într-un foc. Izbăvirea lui de înec nu i-a fost de nici un folos.

Ah, ce groaznic este potopul cel de foc, ce ameninţă sufletele noastre! Toţi suntem ameninţaţi să pierim în acest potop, pentru că toţi suntem păcătoşi. Păcatul şi fărădelegile ne-au adus în faţa acestui teribil potop. Tremurăm de groaza pieirii sufleteşti. Dar Domnul Dumnezeu, în a Sa nemărginită dragoste şi iubire de oameni, nu ne lasă să pierim în acest potop. El ne ajută să scăpăm de el.
Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe cuprinde şi izbăvirea noastră din potopul cel de foc, din potopul pieirii sufleteşti.Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe închipuie Jertfa Crucii, Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Dumnezeu a făcut un legământ cu pământul şi cu oamenii. A făcut legământ că nu-l va mai pedepsi cu pieire pentru păcatele noastre. „Curcubeul“ acestui legământ este Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Când pătimea Iisus pe cruce, nori negri s-au grămădit pe cer. Deasupra Mielului se grămădiseră nori negri ce au făcut „întuneric mare peste tot Ierusalimul“. Aceşti nori erau urgia şi mânia lui Dumnezeu pentru păcatele lumii. Era un potop al urgiei şi mâniei cereşti, care ameninţa cu prăpăd întreg pământul şi pe oameni. Dar în clipa când scumpul nostru Mântuitor a rostit cuvintele „săvârşitu-s-a“, norii mâniei lui Dumnezeu deodată s-au împrăştiat. Sus pe Golgota s-a ivit în clipa aceea cel mai minunat şi măreţ „curcubeu“ din câte s-au văzut cândva în această lume: Iisus cel Răstignit pentru păcatele noastre. Dumnezeu S-a împăcat cu noi în clipa când scumpul nostru Mântuitor a rostit cuvintele „Săvârşitu-s-a“… în clipa când Şi-a împlinit Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Floriilor

Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte. Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El ,este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea, să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia, şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor, împărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.
El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toateâ atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii. | Continuare »

Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovniceşti în rândul copiilor l-a făcut Părintele Iosif, la Sibiu, în duminica Floriilor a anului 1932. Iată, pe scurt, acest început:

„O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor
Slăvit să fie Domnul care ne arată mereu ce-i de lucrat în secerişul de la Oastea Lui.
În adunările Oastei de la Sibiu aveam şi o mulţime de copii cu care nu ne puteam ocupa deosebit. Atunci Domnul ne-a zis: Faceţi o Oaste a copiilor şi daţi-le şi lor să mănânce!

Am vestit părinţilor ostaşi această noutate şi, în duminica Floriilor, am înfăptuit-o cu o bucurie duhovnicească ce va rămâne de-a pururi în sufletul nostru. Dăm mai jos un scurt raport despre mersul serbării.
Încă de la orele două din după-amiaza Floriilor, încep a curge copii spre localul de adunare al Oastei. Până la orele 3, se strânseseră 130 de copii. „Oastea” era gata. Toţi, în haine de sărbătoare şi cu ramuri verzi în mâini. Facem cu ei o mică probă de cântare. Îi punem în rând.

Urmează un moment mişcător, cutremurător de suflete. Oastea copiilor păşeşte înainte spre sala de adunare. Se deschid larg uşile sălii unde ne aşteaptă adunarea ostaşilor mari. În frunte cu preoţii, 130 de copii intră triumfători, în numele Domnului, cu ramuri în mâini şi cu sclipiri de bucurie în ochi. O icoană nespus de duioasă. Simţim cu toţii fiorul Intrării Domnului în Ierusalim. În toate părţile numai lacrimi şi şoapte: «Copiii! Copiii!»
Într-o atmosferă plină de foc sfânt, s-a intonat cântarea-rugăciune «Împărate Ceresc». Cele 130 de voci de copii dominau şi dădeau parcă un accent cu totul nou cântării, accent care avea darul să rănească inimile şi să le pună înaintea Mântuitorului. | Continuare »

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…, pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…, pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15). El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…

«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4). «Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic, un nume plăcut şi personal, o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, înaintea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui.

Iată, acum Domnul Iisus stă în faţa mormântului şi îl strigă pe nume pe Lazăr, chemându-l să iasă şi să vină la El, cu glasul dulce cu care îi va fi grăit de-atâtea ori în casa neuitată a Betaniei lor!… Iar mortul, auzind, ascultă şi vine, aşa de firesc cum ve-nise totdeauna când îl chemase Iisus. | Continuare »

Soare

de Traian Dorz, din vol. Cântările Roadelor

Venit-a primăvara, dar încă e tot iarnă.
E ceasul dimineţii, dar ziua n-a sosit.
– O, vino, soare dulce, împrăştie îngheţul,
Lumină scumpă, vino, cu tremur te chemăm!

Căci între-aceia care aşteaptă după tine
sunt încă printre oameni fraţi minunaţi şi buni
ce-aduc spre Creatorul, din suflet, ca şi tine,
lumină şi căldură asemeni cu a ta.

Lumină-i, soare dulce, pe-aceştia, încălzindu-i,
şi, pentru-ai tăi, mai vino şi peste ceilalţi,
căci îndeajuns odată o să le fie gheaţa
şi noaptea lor eternă,
– când nu vor mai fi-ai tăi!

Vlad Gheorghiu

Aş vrea să mor de-atâtea ori cât cere ispăşirea,
ca să-mi plătesc prin suferinţi cât Ţi-am zdrobit iubirea.

Să-nmormântez tot ce-i străin de cer şi de-nviere,
ca slobod, cântecul să-mi nalţ din aspra mea tăcere.

Şi chinu-aş vrea îndelungat atât cât cere vina,
ca să-mi sfinţesc aici prin foc şi dorul, şi lumina.

Să-ndur cu drag atâta greu, păcatul cât va cere,
s-ajung în faţa Ta, Iisus, curat la înviere.

Să pot să mă despart uşor, când voi pleca, de tină,
cu sufletul senin să zbor, Iisuse, spre lumină.

Să nu-mi mai ştii nimic din tot ce-avut-am fărdelege,
tot cât am plâns în ceasul greu de ea să mă dezlege.

Aşa aş vrea, Iisuse drag, dar când durerea vine,
ce iute strig la mila Ta, s-o treacă de la mine.

Toiagul şi nuiaua Ta îmi par ades prea grele,
o, Domnul meu, când slab mă vezi, ajută fricii mele.

Traian Dorz, din vol. Cântarea Biruinţei

Când Ţi-am venit în casă, n-am aşteptat, Maria,
să-mi speli şi tu cu lacrimi picioru-nsângerat,
nici ţi-am adus aminte de toată datoria,
dar să mi-l speli cu apă, Marie,-am aşteptat!

Când am zăcut pe moarte, n-am aşteptat, străine,
să umbli pentru Mine drum lung şi depărtat,
nici ţi-am adus aminte ce-am mers Eu pentru tine,
– dar să-Mi trimiţi o vorbă, străine,-am aşteptat!

Când a venit furtuna, n-am aşteptat, barabe,
să-ntoarceţi Oastei sfinte tot ce i-aţi datorat,
nici v-am adus aminte a voastre urme slabe
– dar să nu-i daţi paharul cu fiere-am aşteptat!

Greşeli din neştiinţă mai poate-avea oricare,
dar cele cu voinţa şi gândul necurat
rămân păcat de moarte – şi veşnic n-au iertare;
oricine moare-n ele e-un veşnic blestemat!

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Veşniciei

Ţi-aş fi vrut, Simone,
poarta descuiată,
să nu trebuiască
să bat nici o dată,
– dar tu n-ai avut, Simone, poarta descuiată!

Aş fi vrut, Simone,
să-Mi dai sărutare
făr’ să-ţi ceară asta
lunga-Mi aşteptare,
dar tu n-ai sărit, Simone, să-Mi dai sărutare.

Aş fi vrut, Simone,
cât ţi-am stat în casă,
să-ţi văd cum iubirea
toate şi le lasă,
dar n-ai fost aşa, Simone, cât ţi-am stat în casă.

Ţi-am cerut, Simone,
apă la picioare
şi-aş fi vrut iubirea
să ţi-o văd cum sare,
dar Eu M-am spălat, Simone, singur, pe picioare.

Te-aş fi vrut, Simone,
altfel lângă Mine,
atunci, cândva, poate
mai veneam la tine,
dar Eu am plecat, Simone, prea trist de la tine!

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Anilor»

De-aş putea să-ntorc pe calea Timpului, spre Început,
– cum cobori din treaptă-n treaptă aş păşi din an în an,
fără să mă uit o clipă la nimic din ce-am trecut
m-aş opri-ntr-un veac de aur,
lâng-un ţărm galileian.

Cum Te-aş aştepta acolo, răbdător şi fericit,
când aş şti că, dimineaţă, ai să treci şi-ai să mă iei!…
– Ceilalţi s-ar uita la mine cu un ochi nedumerit,
dar pe urmă cu ce zâmbet m-ar primi să merg cu ei!

Cum m-aş avânta, ca Petru, peste valuri netemut,
cum Ţi-aş sta răpit pe umăr ca Ioan, să Te ascult,
cum, ca şi Zacheu, îndată Ţi-aş da-ntregul meu avut,
– ca să poţi vedea, Iisuse, cât Te-am înţeles de mult!

Ţi-aş spăla, ca păcătoasa, praful drumului trudit
de pe Sfintele-Ţi picioare, cu al lacrimii izvor,
şi mi-aş sparge, ca Maria, vasul cel nepreţuit,
să-Ţi torn numai Ţie mirul cel plăcut mirositor.

Aş căuta să-Ţi dau ce încă nimeni altul nu Ţi-a dat
şi-aş găsi să-Ţi spun cuvinte care nimeni nu Ţi-a spus
– ca să-mi poţi cunoaşte-n totul sufletul îndatorat
şi adânc recunoştinţa câtă-aş vrea să-Ţi dau, Iisus!

Traian DORZ, din Scumpele noastre surori, cap 14

Dar oricât de grea este uneori viaţa împreună, adesea viaţa în singurătate este cu mult mai grea.
Trebuie o mare putere de credinţă, de voinţă, de înfrâ­nare şi de rugăciune, ca o fiinţă femeiască să-şi poată duce în curăţie deplină viaţa de singurătate.
Căci crucea singurătăţii este una dintre cele mai grele cruci. Mai ales pentru sufletul care s-a pomenit dintr-o dată cu ea.
Oricum ar fi însă, sora, o dată rămasă fără soţ, e bine să rămână, dacă poate, aşa, până la moarte (I Corinteni 7, 34).
În astfel de stări, se pot găsi iarăşi trei feluri de surori:

1. Sora necăsătorită

Sfătuită şi de alţii sau îndemnată numai de Cuvântul şi Duhul Sfânt din inima ei, tânăra noastră soră s-a hotărât Domnului să rămână totdeauna fecioară, din dragostea pentru Hristos, Mirele ei Sfânt…
Alegând această spinoasă şi binecuvântată cale, ea şi-a luat pe umeri o cruce, împrejurul căreia numai Mâna Domnului împleteşte o cunună de flori… Dar flori din cele mai aspre, din cele mai aspre locuri…
O cunună atât de tainică, încât florile abia se văd. Însă mireasma lor se răspândeşte atât de binefă­cătoare şi atât de departe printre spinii pământului (II Corinteni 2, 15-16).

Mănăstirile sfinţeniei şi ale rugăciunii, spitalele durerilor şi ale deznădejdii, azilele neputinţelor şi ale amărăciunilor, orfelinatele jalelor şi ale tragediilor, căsuţele şi cărările sufletelor nevoiaşe, slabe, părăsite şi zdrobite…
Iată locurile şi familiile acelor suflete feciorelnice, care şi-au ales calea singurătăţii lor pentru fericirea de a putea sluji altora, în numele şi în dragostea lui Dumnezeu. | Continuare »

– 28 de ani de la trecerea sa la Domnul –

Fratele Irimie Rarinca s-a născut în comuna Matca, judeţul Galaţi, la 26 ianuarie 1906. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu soţia sa, Maria.
A intrat în Oastea Domnului în anul 1930, fiind atras la picioarele Mântuitorului Iisus Hristos prin cărţile Părintelui Iosif Trifa din Sibiu, pe care le-a primit întâia dată de la un frate de pe la Vaslui.
Legământul său cu Domnul Iisus, fratele Irimie l-a pus la Galaţi, într-o adunare din anul 1933, la care a participat arhimandritul Scriban. Multe suflete s-au mai predat atunci Domnului, iar aceasta a fost o mare încurajare pentru el.
Încă de la începutul intrării sale în Oaste, în Lucrarea minunată a Domnului, el s-a predat cu totul în slujba Domnului, căutând a lucra atât cu cuvântul, cât şi cu fapta, în toate felurile şi cu toate puterile sale pentru vestirea Evangheliei în comuna sa şi în toate celelalte localităţi până unde a putut ajunge. A luat îndată legătura cu fraţii din împrejurimi, mai ales cu cei din Barcea, Malu Alb, Iveşti, Brăila – sprijinind cu tot ce putea înaintarea cât mai frumoasă a Oastei Domnului în tot mai multe părţi.
Din anii 1934 a cercetat tot mai des adunările şi din alte părţi, mai ales pe cele de la Pechea, de la Griviţa, de la Cudalbi, căutând pe fraţi şi stăruind de ei să rămână cât mai hotărâţi şi mai statornici în învăţătura sănătoasă şi bună care ne-a rămas nouă de la Domnul Iisus şi de la înaintaşii noştri din Oastea Lui.
În anii conflictului de la Sibiu, fratele Irimie, încredinţat de dreptatea Părintelui Iosif, a fost întru totul şi totdeauna de partea adevărului său. A apărat Lucrarea curată a Oastei cu toată puterea sa, arătând fraţilor mai slabi cum s-o apere şi să o întărească.
Când, mai târziu, au venit vânturile învăţăturilor străine şi au bântuit peste multe adunări şi suflete, fratele Irimie, luminat de Duhul Sfânt, nu s-a clătinat niciodată, ci, alergând mai ales pe acolo pe unde multe suflete începuseră să se clatine, el le-a întărit, arătându-le că, dacă înainte de a intra în Oastea Domnului noi aveam o cruce fără de Hristos, acum, după ce L-am aflat pe Domnul Iisus, noi nu trebuie să ne lăsăm ispitiţi de a sluji şi urma un Hristos fără Cruce. Pentru că rătăcirea şi paguba este tot atât de mare şi într-un fel, şi în altul. Ci trebuie să rămânem lângă Crucea lui Hristos, lângă Hristosul cu Cruce, fiindcă numai aceasta este Crucea cea adevărată şi Hristos cel Adevărat.
| Continuare »

de Traian Dorz, din vol. Cântări de Drum

S-au dus de mult cocorii voioaselor cântări
spre cine ştie care îndepărtate zări,
al Crivăţului aspru răsuflu i-a împins
c-o prea grăbită iarnă în prea pustiu cuprins.

S-au dus… şi ce tăcere solemnă a rămas,
de nu s-aude numai al lacrimilor glas,
s-au dus… şi-atâta vreme de-atuncea aşteptăm
senina lor ivire din nou s-o-ntâmpinăm,
s-au dus, dar din lumina înaltului hotar
o altă Primăvară ni-i va aduce iar
şi iarăşi vor fi zile şi nopţi ca-n vremea când
puteam cânta cu lacrimi sau lăcrima cântând.

O, nu regret tăcerea de azi, căci fără ea
ar fi lipsit atâta lumină-n viaţa mea,
că-n focul încercării tăcut şi lung, şi-amar
mi s-a făcut hotarul cunoaşterii mai clar,
mi s-a zidit statornic iubirea sănătos,
mi-a căpătat Frumseţea contur armonios
şi limpede-Adevărul cu orizont divin
mă-ndrumă-acum pe-o cale de nesfârşit senin.

Dar uneori mi-e parcă atât de dor să cânt
ca-n marile zădufuri de-un val dorit de vânt;
mergând fără cântare de-atât amar de drum,
mi-atât de dor de-o clipă de dragoste acum.

– O, vino, Primăvară, alungă Iarna iar,
fă să-nceteze ploaia şi vântul ei amar,
fă să se-mbrace câmpul în florile-argintii,
fă glasul turturicii să zboare prin câmpii,
fă grâul să rodească sub soarele voios,
fă viile-nflorite să-mprăştie miros,
să vină iar cântarea în dragul ei hotar,
să-i revedem cocorii ivindu-ni-se iar!

Versuri: Traian Dorz; cântă: Culiță Mihăilă

Ochii mei Te văd, Iisus, suferind pe Cruce
pentru cei ce morţi eram, viaţă a ne-aduce;
pentru cei care eram iadul să ne-apuce,
Ţi-ai dat Sângele Tău Sfânt, suferind pe Cruce…

Ochii mei Te văd acum cum m-aştepţi pe mine,
să las calea lumii rea şi să vin la Tine,
cum de binecuvântări braţele Ţi-s pline,
– o, de cât amar de ani mă aştepţi pe mine!

Ochii mei Te vor vedea când vei fi-n Mărire,
– sau spre-osândă să m-alegi, sau spre mântuire,
Doamne-alege-mă de-acum pentru-a Ta iubire,
să mă poţi lua în Cer când vei fi-n Mărire!…

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Viitoare

E vremea postului din nou şi Paştile-s aproape,
Iisuse, sufletu-mi uscat se-apleacă să se-adape
din al Cuvântului Izvor, din harul Crucii Tale,
să-şi poată Golgota sui mai întărit pe cale.

Ajută-mi, Doamne, să postesc cu-ntreaga mea fiinţă,
cu duh ascuns şi înfrânat, şi plin de umilinţă,
nimic făţarnic neavând, ca nu cumva odată
să mă găsească vinovat Divina Judecată.

Ajută-mă să pot ierta cu inima deplină
pe orişicine-ar fi făcut în contra mea vreo vină;
aşa cum eu mă rog să-mi ierţi întregile-mi păcate,
ajută-mă să iert şi eu la orice semen toate.

Ajută-mi, binele ce-l fac cât mai ascuns să-mi fie,
nici o-ntristare să n-aduc, ci numai bucurie;
fă-mi darnic sufletul deplin, căci şi acum, şi mâne
Tu nu-mi socoţi după cât dau, ci după cât rămâne.

Ajută-mi să nu strâng comori ce furul le răpeşte,
ci aurul cel nevăzut ce-n ceruri străluceşte.
– Aşa să-mi fie postul meu, ca-n Ziua Învierii
să fiu iertat şi-nvrednicit de Slava Înfierii.

5 aprilie

Traian DORZ, din Istoria unei jertfe vol. 3

În curând ne vom despărţi poate pentru totdeauna.
Nu vreau deci să rămână nimeni cu gândul că urăsc pe cineva sau că am vrut să bârfesc vreo credinţă sau vreun om. N-am vrut să urăsc şi nici să bârfesc pe nimeni. Şi, cu atât mai mult, vreo lucrare cu adevărat evanghelică. Sau vreun adevărat evanghelist al lui Hristos.
Dacă nu i-am urât nici pe cei care, ca oameni, ne-au urât şi ne-au chinuit direct, atunci cum să-i urâm pe alţii?

Dar, până în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, vom striga după duhul care dezbină şi tulbură Lucrarea lui Dumnezeu câştigată cu Sângele Sfânt al Lui şi cu sângele sfânt al urmaşilor Lui.
Vom fi totdeauna împotriva tuturor celor care, conştienţi sau inconştienţi, umblă şi lucrează în duh sectarist spre a nimici această minunată şi necesară mişcare duhovnicească a Oastei Domnului. Fiindcă ştim că Dumnezeu a vrut-o să fie aici, unealta prin care să aducă mântuire întregului nostru neam şi, prin el, poate încă şi multor altora.
Chiar dacă noi toţi vom pieri, suntem datori să lăsăm să rămână în urma noastră curată această idee şi luminoasă această ţintă.
Să se spună până în veci că, la începutul Oastei Domnului, a fost un om al lui Dumnezeu care a vrut ca Biserica sa şi neamul său să facă un salt ceresc în istoria lor şi că a avut şi nişte urmaşi la fel! Să nu se spună că urmaşii săi au fost prea mici pentru a sui acest munte pe care el l-a urcat numai singur.
Dar, dacă vreodată va fi nimicită şi compromisă ideea şi scopul Oastei, atunci nu vor fi atât de vinovaţi cei din afară, cât vom fi noi, cei dinăuntru ei.
Dumnezeu va cere mare parte din sângele acestui neam din mâna voastră, lucrători ai Oastei Domnului, dacă nu v-aţi dat silinţele să vă înălţaţi până la statura Oastei, nici să vă smeriţi până la taina ei, zădărnicind astfel gândul lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt.
O, Puterea Sfântului Duh să ne ajute să fim atât de vrednici pe cât ne doreşte Hristos în această Lucrare a Lui!…

de Traian Dorz, din vol. Eternele Poeme

În mersul către Mâine, ajută-ne, Iisus,
să ne sfinţim viaţa, să ne mărim puterea,
mai răbdători să trecem spre ultimul apus,
mai plini de vorbe sfinte să ne-ntâlnim tăcerea.

Prin cerurile nopţii, să nu cădem gunoi,
prin vânturarea zilei, să nu ne-alegem pleavă,
prin anii încercării, mergi pas la pas cu noi,
să ne găseşti la capăt învredniciţi de slavă.

Credinţa neschimbată ne-ajută s-o păstrăm,
nădejdea neclintită să ne-o-ntărim întruna
şi dragostea fierbinte cu lacrimi s-o-ncărcăm,
căznindu-ne genunchii să cucerim cununa.

Apleacă fruntea noastră mereu cu-atât mai jos
cu cât mai sus spre Tine ni-e inima ’nălţată,
nimic să nu ne-atragă din ce-am simţit frumos,
nimic să nu ne lege din ce-am lăsat odată.

Aşa, când o s-ajungem la Ţărmul Fericit,
în Zorii-Acelui Mâine ce-l tot dorim de-aseară,
Iisuse, să ne-ntâmpini cu Prânzul pregătit,
uitând de noaptea asta
şi foamea ei amară…