de Traian Dorz, din vol. Cântările Căinţei

Iisuse Doamne, nu-mi lua
iubirea niciodată,
chiar de mi-ar arde pentru ea
viaţa asta toată.
Chiar dac-ar trebui să-mi ard
toţi anii în suspine,
al ei prea dulce mir de nard
să nu-l iei de la mine.

Iubirea Ta, Iisuse-al meu,
e tot ce-am scump pe lume eu,
nu mi-o lua, căci fără ea
nimic n-aş mai avea.

O, ştiu cât am greşit spre ea
şi sufăr, şi mă doare
şi totuşi, Doamne, n-o lua,
căci sufletul îmi moare.
Mai bine ia-mi tot ce mi-am strâns,
căci toate-s amăgire,
dar lasă-mi al iubirii plâns,
căci mor fără iubire…

Iisuse Doamne, nu-mi lua
iubirea prea departe,
decât viaţă fără ea,
mai bine orice moarte;
plătesc cu lacrimi câte vrei,
cu jertfe şi suspine,
dau totul, dar să nu-Ţi mai iei
iubirea de la mine.

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Veşniciei

Pe muntele acesta
pe care-acuma vin,
aş vrea, Iisuse, singur
să cad – şi să mă-nchin!
Când soarele, departe,
apune după stânci,
o jale ca de moarte
îmi stoarce răni adânci.

– Cum tremură lumina
şi moare după zări,
aşa plâng de ruina
acestei dragi Lucrări;
cum plâng după-acest soare
orfanele poteci,
aşa de fraţi mă doare
când se despart pe veci!

– Cum înnoptarea-ncinge
toţi codrii depărtaţi,
aşa păcatul stinge
iubirea dintre fraţi.
– Ascultă-mă, Iisuse,
şi vino-n ajutor
ori fă, de pe-acest munte,
să nu mă mai cobor!

În urma tumultoaselor frământări prin care trece Oastea Domnului în ultimii ani, cu durere, se vor aduce la cunoştinţă fronturilor de fraţi multitudinea de nereguli care au ajuns a fi considerate drept steag, drept stindard de biruinţă, de către cei care conduc astăzi Asociaţia Oastea Domnului.
Conducători străini cu legi străine se impun şi impun un nemaisuferit jug pe umerii dragostei curate a Oastei. Însărcinaţi ai altor interese conduc azi, „cu misiuni precise”, Lucrarea Oastei Domnului spre o altă învăţătură, pe un alt drum, cu un alt scop… altele decât cele ale înaintaşilor care au întemeiat-o, trăgând după ei nevinovata sinceritate şi dulcea ascultare frăţească… până la falimentarea concretă a acestei Lucrări şi pe plan material, dar mai ales din punct de vedere duhovnicesc. Domni străini, ca nişte domni fanarioţi, mărşăluiesc înaintea fronturilor de azi, pe care, de fapt, le trădează nesocotind valorile lăsate de înaintaşi, unii chiar deschizând cu mâna lor porţile cetăţii Oastei în faţa duşmanilor care de mult caută nimicirea rodului ei frumos de altădată.
Privind peste fronturile debusolate, te întrebi: oare s-a împlinit profeţia din Ps 79, 14: „A stricat-o pe ea mistreţul din pădure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea”? Poate că nu în totalitate, dar nici departe de aşa ceva nu suntem.

Fraţii care poate vor fi citit editorialul „Cutremur şi tsunami” semnat în foaia «Iisus Biruitorul» de către preotul Petru Roncea, dar nu vor fi înţeles prea bine la ce se referă, vor afla din cele de mai jos despre ce este vorba. | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Viitoare

Tot mai singur şi mai aspru
îţi e drumul cu Hristos,
cu cât sui spre împlinirea
datoriei mai frumos;
căci cu cât ai conştiinţa
mai curată-n tot ce-ai vrea,
cu atât mai sfântă-i calea,
dar cu-atâta-i şi mai grea.

Până ai o conştiinţă
mai la fel cu cei mai mulţi,
cu-atât cere mai puţine
şi ţi-e mai uşor s-asculţi;
dar cu cât sui spre lumină,
unde sunt tot mai puţini,
cu atât mai multe-ţi mustră
raza ochilor divini…

Până când, ajuns pe vârful
Golgotei spre care sui,
vezi că-n astfel de-mplinire
nu eşti prieten nimănui;
şi cu cât sui spre sfinţirea
conştiinţei în Hristos,
mergi mai aspru şi mai singur,
şi mai greu,
dar mai frumos.

Preamărite şi preaminunate proorocule al lui Dumuezeu, Ilie, care ai luminat pe pământ cu viaţa ta îngerească, cu râvna ta fierbinte către Dumnezeu Atotţiitorul, cu semnele şi cu minunile tale, şi cu marea lui Dumnezeu bunavoinţă faţă de tine, fiind ridicat la cer cu trupul într-un car de foc; învrednicindu-te a vorbi cu Dumnezeu pe Muntele Taborului, în timpul Schimbării Lui la faţa, acum sălăşluind în locaşurile raiului şi stând în faţa tronului Împaratului Ceresc, auzi-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii, care în ceasul acesta stăm în faţa sfintei tale icoane, şi cu umilinţă alergăm către mijlocirea ta. Roaga-te pentru noi lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, să ne dea noua duhul pocăinţei, al izbăvirii de păcate şi cu atotputernica Sa bunavoinţă să ne ajute să ne depărtăm din calea păcatului, îndrumandu-ne spre tot lucrul bun; ca să ne întarească în lupta împotriva poftelor şi a patimilor noastre, sădind în inimile noastre duhul smereniei, al blândeţii, duhul iubirii de aproapele nostru, al bunătăţii, al răbdării, al înţelepciunii, al râvnei pentru cuvantul lui Dumnezeu şi al izbăvirii aproapelui. Nimiceşte prin rugăciunile tale, proorocule, năravurile cele rele ale lumii, ce întinează neamul creştinesc prin necinstirea credinţei dreptslăvitoare, faţă de rânduielile Sfintei Biserici, a poruncilor Domnului, prin necinstirea părinţilor şi a stăpanitorilor ce ne stăpânesc, aruncând astfel lumea în bezna necinstei, a desfrâului şi a pierzaniei.
Depărtează de la noi, preamărite proorocule, prin mijlocirea ta către Domnul, dreapta mânie a lui Dumnezeu; apără oraşele, satele şi ţara noastră de secetă, de foamete, de furtuni năpraznice, de cutremur, de boli şi răni aducătoare de moarte, de neînţelegeri între fraţi, de năvălirea asupra noastră a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi. Prin rugăciunile tale, preamarite, întăreşte poporul nostru binecredincios şi ajută-l în toate faptele lui bune. Mijloceşte, proorocule al lui Dumnezeu, păstoriţilor noştri râvna fierbinte catre Dumnezeu, purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a păstoriţilor, înţelepciune în purtare şi învăţătura, cucernicie şi tărie în ispite; judecătorilor dăruieşte-le nepărtinire şi lepadare de pofta câştigurilor, dreptate şi milă faţă de cei obijduiţi; tuturor cârmuitorilor purtare de grijă faţă de supuşi, milă şi dreaptă judecată, iar dreptcredincioşilor supunere şi ascultare faţă de cârmuitori, cum şi îndeplinirea cu sârguinţă a tuturor îndatoririlor lor; ca astfel, în pace şi cucernicie, să petrecem veacul acesta. Să ne învrednicim de împărtaşirea bunătăţilor celor veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinste şi închinaciune, împreună cu Tatăl cel fără de început şi cu Preasfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ACATISTUL SFANTULUI PROOROC ILIE

Pomenirea suirii la cer a Sfântului Maritului Prooroc Ilie Tesviteanul (sinaxar 20 iulie)

Am citit cu plăcere ani la rând articolele postate pe site-ul http://saccsiv.wordpress.com, regăsindu-mă în împărtăşirea aceluiaşi mod de gândire cu privire la multe informaţii de acolo.
Dar iată, acum, cu durere, observ că, printre postările de cinste, apar şi informaţii nefondate, defăimătoare la adresa Oastei Domnului, fapt pentru care, din respect pentru administratorul site-ului respectiv, doresc să aduc câteva explicaţii.
Mă refer la acest link: saccsiv.wordpress.com-oastea-domnului-o-punte-spre-ecumenism.
De cele mai multe ori, ostaşii nu răspund, justificându-se, la astfel de acuze, pentru a nu provoca dispute şi polemici. Dar acum, pentru că un site unde mă regăseam deseori face greşeala de a ne învinui pe nedrept şi în necunoştinţă de cauză, voi încerca să elucidez fără patimă câteva aspecte.
Oastea Domnului nu este o sectă. Ci este o fiică a Bisericii. În sensul real al cuvintelor. Dacă în cadrul Oastei Domnului se strecoară şi oameni mai puţin crescuţi duhovniceşte şi cu manifestări lumeşti sau chiar sectare, de ce se cataloghează întreaga Oaste după aceştia? Eu personal nu cunosc nici un ostaş de la Haţeg, nu ştiu cum e adunarea Oastei de acolo. Din auzite, ştiu că adunările de acolo ţin de aripa „Simeria“, grup rupt de Oastea Domnului încă din anul 1993. E posibil deci să aveţi dreptate. Dar, în cunoştinţă de cauză, vă spun că Oastea nu e aşa cum ziceţi că aţi văzut acolo. Chiar dacă aceia îşi mai zic tot ostaşi.
Ce-ar însemna ca noi, ostaşi sau neostaşi, când vedem tendinţa ierarhilor Bisericii spre ecumenism, să o rupem cu Biserica Ortodoxă, pentru că este sectară? Ar părea hilar, nu? Şi foarte păgubos.
Deci Oastea Domului poate fi judecată după faptele nefericite ale unora mai puţin înduhovniciţi, dar Biserica Ortodoxă e bună, chiar dacă are închisorile pline de ortodocşi hoţi, beţivi, corupţi, criminali etc… Şi este bună, susţinem aceasta cu toţii. Am făcut numai o comparaţie, pentru absurditatea căreia îmi cer iertare.
O instituţie religioasă este cotată în funcţie de ideologia pe care o propagă, de programul pe care şi-l propune, nu după puterea membrilor ei de trăire şi de aplicare a regulilor şi principiilor acesteia. Sau după nivelul de duhovnicie al oamenilor. Omul e om, supus greşelii. Dar învăţătura Oastei Domnului, care nu este alta decât a Bisericii, nu poate fi etichetată după cât pot unii dintre membri ei să o împlinească. Fiecare însă poate aspira să trăiască mai frumos, să se sfinţească mai mult, după puterile şi talanţii încredinţaţi lui, nu judecându-i pe cei slabi, ci plângând şi rugându-se pentru ei ca pentru mădularele îmbolnăvite ale aceluiaşi trup – Biserica.
În comentariile acelui articol, apare materialul video cu predica preotului Aniţulesei din Suceava, pe care o ştiu încă de acum câţiva ani, dar care este atât de pătimaşă, de viscerală, iar interpretările şi dovezile atât de jalnice şi de o speţă deloc duhovnicească, de parcă am fi în vremea inchiziţiei, încât nu mi s-a părut niciodată necesar să-i răspund. Mă miră doar afinitatea către aşa ceva a fratelui „saccsiv’s“.
Acel „ceva“ care lipseşte şi pe care-l caută ostaşul adevărat, după cum comentează „smochinuscat“ (un nume prea grăitor ca să mai adaugi ceva) nu este nicidecum duhul sectar, ci este trăirea Evangheliei, pe care ostaşul n-o găseşte în mii de biserici din ţara asta, ci doar pe ici, pe colo (şi nimeni nu se ia de uscăturile din ortodoxie!!! Acelea nu deranjează!). Pentru unii, acel „ceva“ poate că chiar este duhul sectar… Nu neg. Că după Revoluţie, libertatea le-a permis multora să umble prin toate adunările. Dar Oastea Domnului cea adevărată, care urmează învăţăturile ei dintâi nu este sectară, ci luptă contra oricărei învăţături străine, alipită de acei puţini ierarhi şi preoţi care au rămas fideli tradiţionalismului ortodox. Chiar aş dori ca aceşti învinuitori ai Oastei, să-mi argumenteze greşelile dogmatice de pe www.comorinemuritoare.ro, un site pe care-l administrez cu drag împreună cu alţi câţiva buni ostaşi şi teologi deopotrivă, care pomovează valorile Oastei Domnului şi ale ortodoxiei. | Continuare »

Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la acordarea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate pentru ţara noastră de către SUA. Redăm mai jos mărturia contribuţiei fratelui Traian Dorz la acest fapt istoric:

„Aşa a venit ziua de 15 iulie când mă aflam în familia fratelui Nelu din Hunedoara, lucrând cu ei la „Taină şi Minune“, căreia trebuia să-i punem la punct melodiile textelor din cuprins. Tocmai eram acolo cu încă doi fraţi cunoscuţi când sună telefonul. Era ora şapte seara. Ridic receptorul şi întreb:
– Cine-i acolo?
Am tresărit puternic când am auzit o voce clară şi apropiată, ca la câţiva paşi:
– Aici Fivia Delapeta din SUA. Vorbesc din partea unor congresmeni din SUA, care doresc să-ţi pună o întrebare în legătură cu acordarea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate pentru România. Şi este o minune că v-am găsit în momentul acesta la telefon aici, fiindcă tocmai pe dumneavoastră vă căutam neapărat şi iată ce bine-i că v-am găsit… Comisia însărcinată cu problema acordării Clauzei tocmai discută aici acum această problemă. Sunt multe opinii contra acordării Clauzei, motivând că România nu respectă drepturile omului şi că exercită mari presiuni, prigoniri religioase împotriva credincioşilor – şi mai ales a Oastei Domnului. Şi a dumneavoastră personal, Traian Dorz, ca lucrătorul cel mai cunoscut al Oastei Domnului. De aceea cei interesaţi să afle sigur acest lucru doresc să vă întrebe chiar pe dumneavoastră personal care este adevărul asupra acestui lucru şi ce aveţi dumneavoastră de declarat în privinţa aceasta.
– Mă bucur foarte mult, dragă Fivi, am răspuns eu, că, în sfârşit, cineva ne întreabă şi pe noi în problema noastră, fiindcă până acum mulţi chemaţi şi nechemaţi s-au amestecat în acest lucru fără să ne întrebe şi pe noi. Unii declarând verbal sau în scris multe lucruri care să le facă lor publicitate, poate, dar nouă de cele mai multe ori ne-au făcut un deserviciu. Acum, dacă a sosit momentul să ne spunem şi noi cuvântul, vă rugăm luaţi un casetofon şi înregistraţi pe bandă declaraţia noastră categorică pe care să o predaţi comisiei care se ocupă cu problema acordării clauzei. Puteţi să înregistraţi? | Continuare »

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

A accepta o provocare înseamnă, înainte de toate, a păşi de bunăvoie, asumându-ţi orice risc, pe un tărâm incitant, cu cât mai puţin cunoscut, cu atât mai fascinant. Nu altfel stau lucrurile când provocarea care îţi stă în faţă se referă la interpretarea limbajului unui poet. Dar acest demers presupune, pe lângă altele, o încercare de pătrundere în universul de semnificaţii al creaţiei lirice dinspre expresie: prin limbaj, poeţii redescoperă pitorescul limbii, (re)creează punţi de legătură între complexul sonor al cuvintelor şi semantica acestora. Căci, oricât de bogat ar fi vocabularul unei limbi şi oricât de bine l-ar stăpâni, ei plăsmuiesc cuvinte şi sensuri noi, folosind cele mai variate mijloace şi demonstrând, astfel, nebănuitele virtuţi expresive ale limbajului poetic[2].

Totodată, în limba literară (şi, în special, în poezie), ceea ce este individual din punct de vedere lingvistic (în sensul elementelor sau al îmbinărilor inedite) reprezintă o abatere voită de la norma comună şi determinată de intenţia estetică a scriitorului, adică de „o modalitate specifică de gândire artistică situată dincolo de comunicarea uzuală şi integrată într-o structură stilistică.”[3] Pe de altă parte, receptarea textului beletristic nu este cu nimic stingherită dacă inovaţiile lexicale nu contrazic spiritul limbii, considerată drept un organism viu, în continuă înnoire. Şi, dacă fonologia, morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari, semantica este deschisă mai pregnant infuziei de nou pe care poeţii o aduc în operele lor, creându-şi propriile modalităţi de expresie şi îmbogăţind limba cu îmbinări neaşteptate, dar fireşti, unele devenite memorabile[4].

În procesul formării cuvintelor în lexicul poetic, abaterea se produce numai în cazurile în care noua creaţie nu respectă normele de derivare ale limbii, regulile privind valoarea semantică şi gramaticală a afixului, precum şi caracteristicile morfologice ale lexemelor de la tema cărora se face derivarea. Aşa-numitele creaţii lexicale proprii, plăsmuite potrivit cu sistemul formării cuvintelor româneşti, restituite limbii într-o formă personală, individuală, prin opera artistică, nasc sentimentul profund al noutăţii în organizarea, structurarea şi asocierea elementelor extrase din materialul lexico-gramatical al limbii comune, ilustrând valenţele creative ale vocabularului şi înnoindu-l cu termeni derivaţi, care, în limba literaturii, se află într-o relaţie indestructibilă, prin natura complexului lor sonor, cu sensul. | Continuare »

Traian Dorz, Întâi să fim din seria Cugetări nemuritoare

Lucrarea vie în Hristos a avut totdeauna aceste două caracteristici: smerenia şi sinceritatea. Pe acestea ne-a spus Domnul Iisus Însuşi ca noi toţi să le învăţăm de la El.

În lucrarea sfântă a părtăşiei cu Dumnezeu au venit numai sufletele care au fost pătrunse de sinceritate şi smerenie – şi au rămas numai atâta cât s-au putut păstra cu adevărat sincere şi smerite, atât faţă de Hristos, cât şi faţă de fraţi.

În momentul în care cineva cade din sinceritate în prefăcătorie şi din smerenie în îngâmfare, el s-a despărţit sufleteşte, atât de Hristos, cât şi de fraţi, chiar dacă printr-o încăpăţânare firească şi printr-o împotrivire ambiţioasă a căutat să mai rămână în mijlocul Bisericii şi al adunării sfinte.

Atâta vreme cât suntem sinceri şi smeriţi, noi rămânem în Harul lui Dumnezeu, – fiindcă este scris: „celor smeriţi le dă har”. Dar în momentul când am pierdut smerenia, Harul s-a dus, pentru că el stă numai în vasul smereniei. Când crapă acest vas, Harul curge spre alţii.

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este cu deosebire o sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei. Maica Domnului a fost sufletul cel mai smerit şi mai sincer care a putut fi găsit de Tatăl Ceresc în mijlocul lumii pentru a putea împlini prin ea, în chip vrednic, taina şi promisiunea Întrupării Fiului şi arătarea roadelor Sfântului Duh.

Datorită smereniei şi curăţiei ei, S-a putut arăta în ea, pentru prima dată în Istorie şi în lume, lucrarea împreunată a Sfintei Treimi. Sfântul şi marele arhanghel i-a zis: Tatăl te-a ales, Fiul Se va naşte din tine şi Duhul Sfânt te va umbri… Despre Sfânta Treime se vorbeşte clar, pentru prima dată în Sfânta Scriptură, în legătură cu Maica Domnului.
Ce înaltă întrupare au avut în fiinţa ei sinceritatea şi smerenia! | Continuare »

Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 2)

„Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi“ (I Corinteni 11, 28)

Este voia lui Dumnezeu ca fiecare om, care spune că este credincios, să se cerceteze pe sine însuşi, ca să vadă dacă este în adevăr credincios sau nu; şi oricine este dator să se supună poruncilor lui Dumnezeu.
Cercetându-ne însă pe noi înşine, n-avem să căutăm să vedem cât de mare este credinţa noastră, adică dacă avem o credinţă care mută munţii şi poate să facă minuni. N-avem iarăşi să căutăm să vedem cât de înaltă sau cât de adâncă este cunoştinţa noastră şi dacă am pătruns toate tainele lui Dumnezeu. Nu, Domnul cere fiecărui credincios să se cerceteze pe sine însuşi şi să vadă dacă stă în credinţă sau nu. „Urmarea acestei cercetări de sine va fi că fiecare din noi îşi va da seama de starea în care se găseşte. Nu numai atât, dar va şti lămurit şi ce gândeşte Dumnezeu despre noi şi în ce ceată ne aşază El.

Este nevoie ca fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, pentru că trăim într-o vreme de foarte mare moliciune. Saul nu mai suflă ameninţare şi moarte, şi nu mai duce pe credincioşi legaţi la Ierusalim. Temniţele nu mai sunt pline, ca altă dată, de cei hotărâţi pentru Dumnezeu, şi aceştia nu mai sunt arşi pe ruguri. Dar tocmai acest lucru a adus – şi nu de acum – o moleşire a credinţei, o scădere a ei şi o abatere de la adevăratul creştinism. Căci trebuie s-o spunem: una este creştinătatea de astăzi şi alta este adevăratul creştinism al Bisericii lui Hristos.
Ba chiar între cei care s-au îndreptat spre Evanghelie sunt mulţi care trec drept credincioşi, dar nu sunt. Ei poartă frumosul nume de credincioşi, dar viaţa lor arată că nu merită acest nume. Ei vor să aibă cinstea de a fi număraţi în poporul lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt născuţi din nou; ei n-au intrat pe poarta cea strâmtă şi nu merg pe calea îngustă. Dacă-i întrebi de mărturia pe care o dă Duhul, ei nu-ţi răspund nimic; dacă-i întrebi despre nădejdea mântuirii, rămân încurcaţi sau răspund cu gura pe jumătate: „Deh, aşa zic şi eu, aşa mi se pare“. Când te uiţi mai de aproape la ei, vezi că au doar o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (II Tim 3, 5).

Fiindcă mulţi dintre cei ce ascultă vestea Evangheliei nu stau faţă de Dumnezeu cum ar trebui să stea, de aceea Dumnezeu ne cere cu stăruinţă să ne cercetăm pe noi înşine, ca să vedem dacă suntem în credinţă.
Chiar cine s-a întors cu adevărat la Dumnezeu trebuie să se supună acestei porunci. | Continuare »

Traian Dorz

În nădejdea Ta cea tare, Dumnezeul meu,
am găsit mereu scăpare prin necazul greu.

Am trecut prin clipe grele, singur, părăsit,
doar nădejdea Ta prin ele, Doamne, m-a-nsoţit.

Am privit mereu spre Tine cu credinţa-n sus
şi-n durere, şi-n suspine, pace mi-ai adus.

Azi, când iar mă treci, Părinte, prin amar necaz,
mi se varsă iar fierbinte plânsul pe obraz.

Dar în suflet îmi străluce plin de mângâieri
soarele nădejdii dulce, el îmi dă puteri.

El mi-mprăştie durerea chinului amar
şi-mi aduce mângâierea fără de hotar…

Viaţa-ntreagă Ţi-o-nchin Ţie pentru veci, mereu,
Sfânta mea Nădejde vie, Dumnezeul meu!

„«Du-te», i-a zis Iisus, «fiul tău trăieşte.» Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Iisus şi a pornit la drum.“

Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă!
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în Judecata şi în răsplata Lui, – atunci tu neapărat trebuie să porneşti!
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu, să porneşti pe calea căinţei, înfrânării şi mântuirii, să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire, să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios. Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.

Căci dacă vei fi sincer în căinţa ta, vei căpăta iertarea de la Dumnezeu prin Jertfa Răscumpărătoare a lui Iisus Hristos (1 Ioan 1, 9). Dacă vei fi stăruitor în rugăciunea ta, vei primi împlinirea cererilor tale, prin mijlocirea Domnului Iisus (Ioan 14, 13).
Şi dacă vei fi statornic în credinţa ta, vei fi biruitor până la sfârşit, prin puterea lui Iisus Hristos (Rom. 8, 37-39). Poţi să crezi neclintit aceasta. Căci este în totul adevărat.

Dar chiar dacă nu poţi crede puternic, porneşte totuşi!
Pe drum te vor întâmpina solii binecuvântate şi binefăcătoare. La urmă vei ajunge să vezi împlinirea credinţei tale slabe prin puterea şi harul ceresc, şi Dumnezeu îţi va da nu numai pe unul, ci pe toţi ai tăi pe calea mântuirii Lui. Credinţa ta sinceră, fierbinte şi statornică în Hristos va aduce mântuire la toată casa ta. Crede neclintit aceasta şi vei vedea. Dar porneşte chiar acum! […] | Continuare »

Universul spiritual cunoaşte o continuă creştere în care nu există limite. Acest lucru îl putem urmări şi observa fiecare şi prin noi înşine. Vedem că şi în noi cunoaşterea este într-o creştere continuă, spre ceea ce trebuie să fim…

Din momentul când ne-am întors la Dumnezeu şi am trăit revelaţia naşterii din nou, făptura noastră cea nouă cunoaşte mereu o creştere în toate privinţele, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, căci altoiţi fiind în Hristos, fiecare ne căpătăm din El seva de creştere şi rodire, cum mlădiţa, din viţă, şi creanga, din trunchi.

Astăzi cunoaştem mai mult decât ieri, mâine vom cunoaşte mai mult decât astăzi. Adevărurile pe care înainte nu le cunoşteam, acum capătă pentru noi o cunoaştere fericită…

Am scris anul trecut o poezie, am făcut un desen, am lucrat la ceva, – când anul acesta mă întorc înapoi la ceea ce am creat, văd că ce mi se părea atunci la cel mai înalt nivel posibil pentru mine, acum e depăşit. Şi descopăr atât de multe pe care le am de îndreptat.

Văd mereu lucrurile din ce în ce mai clar şi le conturez mereu adevărurile şi frumuseţile spre desăvârşire… Această lucrare o face în noi Duhul lui Dumnezeu, Care ne creşte mereu duhovniceşte spre tot mai înalt, spre tot mai frumos, adică spre Hristos. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Din vânt culeg al serii parfum înmiresmat
şi-l strâng în cupă albă ca fulgul de ninsoare,
şi mi-l frământ, Iisuse, cu calda-mi lăcrimare

să-l fac înmiresmare
albastru ne-nceput,
să-Ţi curgă la picioare
şi-apoi să le sărut.

Şi-nfiorat îmbrăţişez al nopţii murmur sfânt,
uimit strângând în poală a adormirii boare
şi picuri de lumină din steaua care moare.

Din raze şi candoare
să ţes un drag veşmânt
să-mbrac iubirea care
ţi-o-nchin pân’ la mormânt.

Transfigurat, privesc apoi, când beau de la izvor
cum din adânc de codru vin cârduri căprioare.
De-atâta apă strânsă lumina-n pleoape doare.

Dar ce înlăcrimare
îmi scaldă-n sfânt ogor
a rugăciunii floare
şi-al cântecului dor!

M-ascund sub umbre şi ascult cum zorii se desfac
şi parcă mă vrăjeşte cântând, privighetoarea
şi-o rog să-mi dea şi mie arcuşul şi cântarea,

să-mi umplu sărbătoarea
când nu mai pot să tac
şi sfântă-nmiresmarea
în imn să mi-o prefac.

Cu ce fior cuprind la sân tăcerile din crâng!
Ce dus sărut a ierbii prea fragedă culoare!
Şi din căuş de taină sorb nesătul răcoare

să-mi stâmpăr dorul care
în lacrimi mi-l răsfrâng.
– Iisuse drag, când oare
va fi să nu-l mai plâng?

Traian Dorz, din Semănaţi Cuvântul Sfânt

…Chiar şi patria noastră şi istoria poporului nostru are atât de multe opere nemuritoare, care sunt ca nişte poezii şi cântări divine pentru slava lui Dumnezeu, create de recunoştinţa şi experienţa înaintaşilor noştri mari.
Ce opere nemuritoare au creat Mircea şi Neagoe sau Ştefan şi Brâncoveanu spre slava lui Dumnezeu, cu Care ei au avut, tot aşa, experienţe frumoase ca şi Moise ori David, ori Daniel… la vremea lor!
Toate acestea sunt o dovadă eternă că astfel de opere nu pot fi create decât de o experienţă strălucită şi deosebită cu Dumnezeu.
Mânăstirile lui Neagoe de la Argeş ori a lui Mircea de la Cozia, ori ale lui Ştefan din Bucovina, ori bisericuţele din Transilvania şi troiţele din Maramureş nu sunt ele oare tot atâtea minunate şi nemuritoare cântări de laudă şi recunoştinţă ridicate de aceşti mari şi sfinţi creatori – cunoscuţi ori necunoscuţi – care au trăit experienţe neobişnuite şi neuitate cu Acelaşi Minunat şi Puternic Dumnezeu?
Noi nu ştim anume şi melodia acelei minunate cântări de izbăvire păstrată în scris, prima din istoria Biblică, cântată după una dintre cele mai mari experienţe cu Dumnezeu de către întreg poporul trecut prin Marea Roşie. Dar trebuie să fi fost tot aşa de minunată şi melodia ca şi textul, fiindcă melodiile inspirate de Dumnezeu uşor le învaţă şi cu plăcere le cântă toţi cei ce le aud.
O melodie interioară a sa o are orice lucrare ieşită dintr-o izbăvire divină. Numai că trebuie să ai acea ureche tainică şi binecuvântată de Dumnezeu cu care să poţi auzi acea inspirată armonie intimă pe care a pus-o acolo jertfa şi recunoştinţa creatorului ei, care a înălţat o acolo în urma unei experienţe neuitate. | Continuare »

din vorbirea fratelui Traian DORZ la Bogdăneşti, 16 august 1981

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.
Noi, chiar dacă n-am avea Biblie, chiar dacă n-am avea istoria poporului evreu descrisă în Biblie, avem cronicarii noştri, scriitorii noştri, istoria noastră, care ne vorbeşte tot aşa de minunat despre Dumnezeu cum ne vorbesc paginile Sfintelor Evanghelii. Dacă veţi citi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, veţi vedea ce frumos scrie acest om, parcă citeşti Evanghelia. Dacă citeşti scrierile cronicarilor, vei citi parcă epistolele Sfinţilor Apostoli către fiii lor, îndemnurile către urmaşii lor, izvorâte din aceeaşi credinţă şi recunoştinţă faţă de acelaşi Dumnezeu Care ne-a dat şi nouă aceleaşi biruinţe cum a dat în vechime şi poporului Său.
Aşa de minunat se îmbină istoria noastră cu Biblia, încât ori de câte ori citim cu adevărat şi cu simţ adânc de pătrundere scrierile şi istoria noastră, ne pătrundem de scrierile Cuvântului lui Dumnezeu în care asta arată felul minunat în care i-a izbăvit Dumnezeu pe ai Săi întotdeauna.