Traian DORZ

Steagul Biruinţei Tale, Dumnezeule Slăvit,
prin ce lupte, câte veacuri şi-n ce fel a strălucit!

De când l-a nălţat Golgota peste şarpele înfrânt,
ce puteri şi ce potrivnici a zdrobit înaintând!

Ce mâini sfinte-l înălţară şi-l purtară până az’
tot mai nalt şi tot mai sigur, mai frumos şi mai viteaz!

L-au stropit cu sânge sfinţii şi martirii fericiţi,
arşi pe rug sau traşi pe roată, dar în veci nebiruiţi!

L-au scăldat în lacrimi ochii sfintelor fecioare, mii,
– toţi cei ce-au murit privindu-L pentru veci de veci sunt vii.

– El e Steagul Oastei noastre, după El suim luptând,
cu El vom intra-n Cântarea Biruinţei în curând!

Era alt februarie… al treilea neuitat februarie al nostru.
Primul fusese al părintelui Ouatu, în 1937;
al doilea, al părintelui Iosif, în 1938,
al treilea, acesta, acum, în 1947, al fratelui Marini.

…La zece zile după mama sa, în aceeaşi zi şi în aceeaşi cameră de spital, trecură la Domnul, în cel mai liniştit fel, unul lângă altul şi unul după altul, fratele Marini şi tatăl său…
Au fost duşi şi aşezaţi amândoi în două sicrie, unul lângă celălalt, în casa familială din Săsciori.
Aici s-au petrecut seara întâi şi a doua de priveghere.
Pentru slujba înmormântării însă, sicriele au fost mutate în locul mai larg al Casei Culturale, de lângă biserică.
Ce zguduitor ne-am adus aminte că, în urmă cu exact un an, aici, în Casa asta, chiar de pe locul unde este aşezat acum sicriul său, fratele Marini le vorbise atunci sătenilor săi şi nouă tuturor, cu o înflăcărare de neuitat profet, adevărurile cutremurătoare ale lui Dumnezeu.
Acum, iată, privim cu toţii la nemişcata lui pace şi la măreţia veşnică din care ne grăieşte el mai mult şi mai puternic decât cu orice cuvânt.

Era 2 februarie – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“. | Continuare »

Ieromonah Savatie Bastovoi – Răspuns către Valentina

Cred că ştiu de ce mi-ai cerut lămurire pentru această întâmplare stânjenitoare din Evanghelie. Intr-adevăr stânjenitoare. Ce poate fi mai brutal decât să apostrofezi o femeie sărmană care îţi cere ajutorul, un ajutor care stă în puterea ta să i-l acorzi. Hristos era atotputernic şi, probabil, femeia ştia asta. De aceea vine la El cu nădejde, cerând ajutor pentru fiica sa bolnavă. Dar ce face Hristos cu ea? El procedează cu ea ca un evreu ordinar, o bruftuluieşte, zicându-i: „Nu se cade a lua pâinea de la gura copiilor şi a o da câinilor“. O face pe sărmana femeie căţea împreună cu fiica ei, în auzul tuturor! Ce poate fi mai tipic jidovesc decât această faptă a lui Hristos? Fiţi de acord că este o mojicie. Dar să vedem cum se împacă ea cu Evanghelia iubirii şi cum de Hristos, care ne cheamă să învăţăm de la El cu blândeţe, a fost în stare să comită aşa o bădărănie ca aceasta?
Hristos ştie toate. El ştia şi ceea ce va face femeia, ştia şi cum se vor uita la asta mulţimea de evrei care se înghesuiau în jurul Lui, atenţi să-L prindă greşind în faptă sau în cuvânt. Se vede că de această dată în jurul lui Hristos erau foarte mulţi necredincioşi, mai mulţi ca de obicei, care căutau să-L ispitească. Fără îndoială, mulţi îi puneau întrebări prosteşti şi acum, ca cele despre dajdia cuvenită Cezarului, despre căsătoria de după înviere, despre sâmbătă şi cred că şi multe altele. Ne putem închipui un bâlci în care Hristos e asaltat de iudeii guralivi şi plini de sine. Hristos rabdă toate acestea, rabdă, pentru că printre întrebările neghioabe se întamplau şi unele care puteau da prilej la predica iubirii. Dar Hristos, am vazut-o de atatea ori, ştia să întoarcă până şi atacurile răutăcioase în lecţii de înţelepciune dumnezeiască şi iubire. Cred că într-o astfel de împrejurare I s-a adresat şi femeia noastră după ajutor, cerându-I să-I tămăduiască fiica, atunci când ceilalţi îl atacau cu întrebări ispititoare şi răutăcioase. | Continuare »

sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur – Omilia LII

… Ai văzut înțelepciunea femeii, că nici n-a îndraznit să-L contrazică, nici n-au durut-o laudele aduse altora și nici n-a revoltat-o ocara? Ai văzut ce suflet tare? Hristos îi spune: „Nu este bine”, iar ea răspunde: „ Da Doamne!” Hristos ii numeste pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o căteluș, iar ea și-a adăugat și ce fac cățelușii. Ai văzut smerenia ei?
Ascultă acum și lăudaroșenia iudeilor! „Sântem sămânța lui Avraam și n-am fost robi nimănui niciodată”; și: „Din Dumnezeu sântem născuți”. Cananeanca nu grăiește așa, ci se numește pe ea însăși cațeluș, iar pe aceia domni. De aceea a și ajuns printre fii.

–  Ce face Hristos? Îi răspunde: „O, femeie, mare este credința ta!”
Aceasta a fost pricina că Hristos a tot amânat-o, ca să-i dea prilejul să rosteasca aceste cuvinte, ca să încununeze pe femeie.
„Fie ție precum voiești!”
Cu alte cuvinte Hristos îi spune asa: „Credința ta, femeie, poate săvârși lucruri mai mari decât acestea! Dar fie ție precum voiești!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sunt înrudite cu cuvintele acelea prin care a a spus: „Să se facă cerul și s-a făcut”.

„Si s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”.
Ai văzut că și cananeanca a contribuit, nu puțin, la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Să se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credința ta! Fie ție precum voiești!”, ca să afli că aceste cuvinte nu s-au spus la întâmplare, nici nu sunt o lingușeală, ci că mare era puterea credinței ei. Hristos i-a dat încredințarea și proba invederată a spuselor Lui prin desfășurarea lucrurilor; că fiica ei s-a tămăduit îndata…

Părintele Nicolae Steinhardt

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:
Prima: neluarea în seamă, ignorarea.
Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).
O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?
Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.
A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.

Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă.
| Continuare »

Ioan MARINI

Câţi nu întorc pe dos sfatul acesta ca să păcătuiască şi să nu se cutremure…Nechibzuinţa, lipsa de cugetare şi băgare de seamă trebuie să fie unul din motivele pentru care oamenii sunt atât de nebuni, încât dispreţuiesc pe Hristos şi resping cu ură harul ce li se oferă. Ah, de-ar tăcea odată patimile lor şi de s-ar linişti, pentru ca astfel înconjuraţi de liniştea solemnă, să-şi arunce privirea asupra trecutului şi să cugete la pieirea neînlăturată care îi aşteaptă! Un om care cugetă ar trebui să fie atât de înţelept, ca să recunoască prostia păcatului şi deşertăciunea tuturor poftelor lumeşti.
Stai pe loc, păcătosule nechibzuit, stai pe loc şi te gândeşte mai înainte de a face ultima săritură în pierzare. Nu arunca sufletul tău pentru un nimic! Îngăduie judecăţii şi minţii tale să-ţi vorbească. Pentru ce trăieşti pe lume? Lasă zgomotul lumii să tacă o clipă şi dă voie sărmanului tău suflet să vorbească cu tine, ca să-ţi vii în fire mai înainte ca să-i pecetluieşti soarta şi să-l arunci în pierzare veşnică. Păcătosule, opreşte-te o clipă! Gândeşte-te, cât mai este timp, la ceea ce-ţi slujeşte ţie spre pace.
Spune şi tu, cum spuneau sfinţii de odinioară: Mai degrabă moartea, dar păcatul nu! Un credincios de demult obişnuia să spună: Eu nu mă tem decât de păcat! Aruncându-ne la picioarele lui Iisus să spunem: | Continuare »

Traian DORZ

Nu-ţi pese de părerea lumii când vrei să părăseşti ce-i rău,
căci nimenea din ei nu moare, nici nu plăteşte-n locul tău.

Nu-ţi pese de mărirea lumii pe care-o pierzi pentru Hristos,
mai mare-i decât orice rege chiar cel din urmă credincios.

Nu-ţi pese de ocara celor ce râd acum de Dumnezeu,
o clipă-i râsul, dar eternă e ispăşirea lui din greu.

Nu-ţi pese nici de-ameninţarea cu orice suferinţi acum,
nu chinul clipei te-ngrozească, ci chinul veşnicului scrum.

Nu-ţi pese nici de vreo plăcere sau loc pe care le jertfeşti,
nu-s bucurii, nici stări pe lume ca bucuriile cereşti.

Nu-ţi pese de nimic, nu-ţi pese decât de voia lui Hristos,
nu-i slavă ca a Lui nici una, nici viitor mai luminos.

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. | Continuare »

De la un vestit filozof grec, Aristotel, a rămas o snoavă despre un măgar care, slobozit fiind din grajd între două grămezi de nutreţ, nu se putea hotărî din care să mănânce. Şi atât a tot dibuit între cele două grămezi, până ce a pierit de foame.
Un scriitor englez, Buridan, a prelucrat pe larg într-o carte întreagă această snoavă, zugrăvind prin ea chipul şi tipul oamenilor nehotărâţi. De aici a rămas numele de „măgarul lui Buridan“, de câte ori e vorba despre oameni nehotărâţi.
Acum, fireşte, istorioara lui Aristotel a fost făcută – ca orice snoavă – din închipuire. Căci oricât de nepriceput ar fi un dobitoc, tot nu moare de foame între două grămezi de nutreţ, ci se repede pe dată la una din ele.
Însă, vai, această snoavă se petrece aievea, când e vorba de viaţa noastră cea sufletească!
„Aşa zice Domnul: iată, Eu pun în faţa voastră calea vieţii şi calea morţii, moartea şi viaţa, binecuvântarea şi blestemul; alegeţi!“ (Ieremia 21, 8 şi Deut. 30, 19-20). Însă omul, nepriceputul, ce face în faţa acestei telegrame cereşti? Stă mereu nehotărât la hotarul îndoielii. Şi de Dumnezeu ar asculta, şi de lume nu s-ar lăsa. Şi cu Dum-nezeu s-ar pune bine, dar nici cu diavolul nu s-ar strica. Şi dibuie mereu între bine şi rău, între mântuire şi pieire, până ce soseşte moartea. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii
la Apostolul din Duminica a 32-a după Rusalii)

Noi muncim, în adevăr, şi ne luptăm, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel Viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi. (I Tim. 4, 10)

Munca şi lupta sunt cele două jumătăţi din care se întregeşte viaţa unui copil al lui Dumnezeu, a unui ostaş al Domnului. A munci pentru propăşirea cauzei lui Dumnezeu, pentru roadele binelui, pentru creşterea Evangheliei. Şi a lupta pentru apărarea acestei cauze, pentru păzirea acestor roade, pentru păstrarea curăţiei şi a integrităţii acestei Evanghelii. Cine numai munceşte, dar nu luptă, acela osteneşte pentru hoţi, adună pentru înşelători şi suferă pentru hrăpăreţi. Cine numai luptă, dar nu munceşte, în curând nu va mai avea pentru ce să lupte, fiindcă nu va mai avea ce să apere. Ogorul nemuncit se ruinează şi se pustieşte, iar acolo unde este ruină şi pustiu nu mai este nici o primejdie şi nu mai ameninţă nici un duşman.
Ce dureros se vede acest amar adevăr în multe din familiile şi din adunările frăţeşti! În multe familii şi adunări, cei ce aveau răspunderea acolo au depus multă muncă, au câştigat multe suflete pentru Domnul şi au adus multă roadă pentru Evanghelia Domnului Iisus; dar dacă n-au luptat să apere aceste roade şi să ferească aceste suflete de duhurile hrăpăreţe, de învăţăturile dezbinătoare şi de uneltele acestora, nu peste mult timp, s-au ales ruina şi pustiul de toată munca lor.
Ce harnic s-a muncit cândva la Sibiu, la Săsciori, la Sighişoara, la Sebeş, la Avrig!… Ce adunări minunate erau, cândva, acolo! Ce tineret se ridicase, ce bucurii cereşti, ce petreceri neuitate, ce roade sfinte!… Dar ce folos de toate acestea dacă astăzi nu mai sunt acolo decât nişte ruine şi nişte pustietăţi în care cântă numai păsările întunericului şi ale morţii? | Continuare »

… Oriunde este îngrămădită o avuţie pământească, acolo nu numai că îngrijorările vieţii acesteia răpesc tot timpul celui avut şi întunecă seninătatea feţei şi inimii omului aceluia, – dar peste grămădirea avuţiei sale apasă blestemul, apasă blestemul celor de la care au fost răpite pe nedrept cele adunate de omul bogat.
Orice om, muncind cinstit, nu poate aduna averi, nu poate strânge avuţii şi nu poate deveni bogătaş. Poate numai să-şi câştige pâinea, necesară sau mulţumitoare, pentru traiul cinstit al său şi al familiei sale. Orice trece peste asta vine de obicei în chip necinstit – şi deci vinovat.
Nimeni nu poate grămădi averi, dacă munceşte numai cinstit în toate, ci, dacă undeva s-au îngrămădit multe avuţii lumeşti, acolo se vede neapărat că a fost cineva care trebuie să fi lucrat ceva în chip şi necinstit. Iar ceea ce este strâns în chip necinstit este vinovat şi este apăsat de un blestem. De aceea, sufletul care vine la Domnul simte nevoia să scape de avuţii, împărţindu-le pe la acei de la care au fost luate.
Blestemul acesta rămâne apoi peste comoara adunată şi păstrată în chip vinovat, până ţine această avuţie, întinzându-se şi peste cine o stăpâneşte şi se lipeşte de ea, îngreuind şi sufocând totul sub aceleaşi apăsătoare urmări. De aceea, Zacheu căuta să scape cât mai repede de avuţiile lumeşti!
Dumnezeu voieşte, cu milă, ca sufletul omului Său să fie mântuit. Şi atunci, ori îi ia El avuţiile acestuia, spre a-l uşura şi a-l scăpa de blestemul lor, – ori sufletul însetat după eliberare I le dă el însuşi lui Dumnezeu şi săracilor, ca să se elibereze din cătuşele lor – ca Zacheu (Luca 19, 8). | Continuare »

Traian DORZ

Fiindcă am trăit frumseţea dispreţuiesc ce-i grosolan,
fiindcă ştiu ce-i josnicia mi-e milă de-orişice duşman,

Fiindc-am cunoscut adâncul doresc nălţimile mereu,
fiindc-am cunoscut povara caut sărăcia, ca Zacheu.

Fiindcă ştiu ce grea e bezna caut strălucirea ne-ncetat,
ştiind a lacrimii văpaie m-aplec spre cel însângerat.

Cum m-aş împărtăşi din harul ce dăruie seminţei spic
de n-aş fi lângă Cel mai Mare alăturea de cel mai mic?

Traian Dorz, din «Cărarea tinereţii curate»

Minunat este nu numai sfârşitul tinerilor credincioşi care, umblând în curăţie şi ascultare, ajung la Domnul cu bucurie, ci minunată este orice zi din viaţa unui astfel de tânăr, care niciodată n-a ieşit din ascultarea cea dulce a Domnului şi a iubiţilor Lui.
În felul acesta nu numai sfârşitul vieţii unui astfel de tânăr este frumos, ci frumos este şi sfârşitul fiecărei zile şi al fiecărei nopţi dintr-o astfel de viaţă. Şi sfârşitul fiecărei fapte, cântări şi rugăciuni a lui. Căci toate actele unei astfel de vieţi sunt frumoase şi ţintesc spre un sfârşit bun.
Ne vom îndrepta acum gândurile spre pilda frumoasă a unuia dintre tinerii despre care Scripturile vorbesc atât de mişcător.

Numele acestui tânăr este Timotei, ucenicul, apoi to­varăşul minunat de lucru şi de luptă al Sf. Ap. Pavel (Fapt. Ap. 16, 1-3). Timotei a devenit curând unul dintre ajutoarele Sfân­tului Apostol (Fapt. Ap. l9, 22). Însoţindu-l în cele mai multe din călătoriile lui (Fap­te.  Ap. 20, 4), Timotei ţinea legătura cu toţi fraţii (Rom. 16,  21). Înfrunta primejdii pentru lucrul Domnului (I Cor. 16,10).
Lua parte împreună cu Marele Apostol la îndruma­rea lucrării Evangheliei (II Cor. l, l;  Filip. l, l;  Col 1, 1). Întărea şi îmbărbăta pe fraţii care treceau prin sufe­rinţe (I Tes. 3, 2).
Şi a trecut el însuşi biruitor prin suferinţe şi prigo­niri pentru Hristos (Evrei 13, 23). | Continuare »

Traian DORZ

Har şi lumină-ncunună mereu
faţa-ndreptată spre Cruce,
viaţa ascunsă-n Hristos-Dumnezeu
slavă şi pace aduce.

Sus să te-ndrepţi, spre lumină, voios,
faţa având-o spre Cruce,
suie, că-ntruna ţi-e Cerul mai jos
mâna-ţi cununa s-apuce!

Noaptea aproape-a trecut, dragul meu,
faţa mai sus către Cruce;
lanţul când arde şi doare mai greu
ceresc ca lumina străluce.

Sus să rămâi, în lumină, oricând,
faţa lucind de la Cruce,
punte de raze pe spaţii, curând,
Crucea la Cer te va duce!

Paul Evdokimov, Taina iubirii

Inima de care vorbeşte Biblia nu coincide cu centrul emoţional al psihologilor. Evreii gândeau cu inima. Centru metafizic, ea integrează toate facultăţile fiinţei umane; raţiunea, intuiţia, voinţa nu sunt niciodată străine de opţiunile şi simpatiile inimii (logica şi raţiunile inimii de care vorbeşte Pascal). Radiind şi penetrând totul, ea este ascunsă în propriul şi tainicul ei adânc. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” se referă înainte de toate la acest adânc: „intră în lăuntrul tău şi vei afla acolo pe Dumnezeu, pe îngeri şi Împărăţia” spun Părinţii duhovniceşti.
„Cine poate cunoaşte inima omului?” întreabă Ieremia şi răspunde: „Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii” (Ier. 17, 9-10), ceea ce vrea să spună că penetrează această sferă obscură pentru conştiinţă, zona subconştientului sau a inconştientului. Sfântul Petru vorbeşte de homo cordis absconditus, de „omul cel tainic al inimii” şi aici, la acest nivel insondabil, se află eul uman. Taina lui, după chipul lui Dumnezeu, este bine desemnată de cuvântul Sfântului Grigorie deNyssa: „prin «incognoscibilitatea» de sine, omul manifestă pecetea inexprimabilului”
Lui Deus absconditus (ascuns, tainic în esenţa Lui) îi răspunde chipul Său, homo absconditus. „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt. 6, 21): omul valorează cât valorează obiectul iubirii sale şi dorinţele inimii lui. „Rugăciunea lui Iisus”, numită „rugăciunea inimii”, face din inimă locul prezenţei permanente a lui Hristos. Evanghelia şi asceza acordă inimii primatul ierarhic în structura fiinţei umane; ea îi dă coloratura sănătăţii sau a bolilor sale. Contrar lui Leonardo da Vinci, orice cunoaştere este pruncul unei mari iubiri.
Amo ergo sum (iubesc, deci sunt) desemnează o intenţionalitate originară, înnăscută şi parcă magnetizată: „Ne-ai făcut pentru Tine şi inima noastră nu-şi află liniştea până nu se va odihni întru Tine”, mărturiseşte SfântulAugustin. „Doar pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt”. „Dumnezeu a pus în inima omului dorul de El”, de unde acest splendid nume pe care I-L dă Sfântul Grigorie lui Dumnezeu: „Cel pe Care Îl iubeşte inima mea”.

Traian Dorz, din CIREŞUL ÎNFLORIT

Credinţa este ca o candelă scumpă, dar încrederea este ca flacăra strălucitoare care arde aprinsă în această candelă.
Credinţa este ca pasărea măiastră cu pene de aur, dar încrederea este aripa cea puternică şi frumoasă cu care zboară această pasăre măiastră. Şi glasul dulce cu care cântă ea.
Credinţa este luntrea cu care trecem peste această mare agitată a vieţii către Patria Cerească, dar încrederea este lopata cu care împingem această luntre şi cârma cu care o îndrumăm puternic spre Ţărmul mântuirii. O luntre, oricât de bună ar fi ea, nu ne-ar putea fi de nici un folos dacă n-are lopata ce o poate împinge şi cârma cu care despică valurile pentru a ajunge la Ţintă. Că o pasăre, oricât de măiastră ar fi ea, dacă n-are aripi şi glas, – iar o candelă, oricât de scumpă ar fi, dacă nu arde puternic şi nu luminează, nu valorează nimic.
O credinţă fără încredinţare nu înseamnă şi nu valorează nimic. Pentru că însăşi credinţa, dacă este adevărată, aşa cum o cere Dumnezeu, este o puternică încredinţare, după cum este şi scris: Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd (adică o puternică siguranţă), că acestea există. Şi o puternică încredinţare (adică o neclintită convingere) despre cele nevăzute (cf. Evrei 11, 1).
Ce definiţie clară şi măreaţă! Ce adeverire solemnă şi cutremurătoare! Ce condiţie divină şi mare este cerinţa aceasta ce se pretinde nouă, fiecăruia, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu şi pentru a putea nădăjdui mântuirea Lui şi Împărăţia lui Hristos. | Continuare »

Tot mai întuneric pare că se face
pe Cărarea Sfântă pentru orice pace.
Oricine doreşte pacea mântuirii
are tot mai mare lupta-mpotrivirii.

Doamne, ia-ne-aminte multa-ngrijorare,
vezi ce greu ne-apasă sarcina prea mare.
ia-ne-o, ca să mergem mai uşor cu Tine,
fă-ne mai cu pace inimile pline.

Fie-Ţi scumpă viaţa fiecărui frate,
nu ne-o da în voia urii-nfuriate,
apără-Ţi Lucrarea prin a Ta putere,
singura nădejde e-n a Ta veghere.

Nu lăsa pe nimeni să se poticneacă,
nu-Ţi lăsa Oştirea să se risipească,
nu-Ţi lăsa Cuvântul fără mărturie,
vino şi-ntristarea fă-ne-o bucurie.

Orice întuneric va sfârşi-n lumină,
orice noapte neagră, într-o zi senină,
orice suferinţă, într-o mângâiere,
după orice moarte vine-o înviere. (Traian DORZ)