„«Du-te», i-a zis Iisus, «fiul tău trăieşte.» Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spu-sese Iisus şi a pornit la drum.“ (Ioan 4, 50)

Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă!
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în Judecata şi în răsplata Lui, – atunci tu neapărat trebuie să porneşti!
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu, să porneşti pe calea căinţei, înfrânării şi mântuirii, să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire, să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios.
Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.
Căci dacă vei fi sincer în căinţa ta, vei căpăta iertarea de la Dumnezeu prin Jertfa Răscumpărătoare a lui Iisus Hristos (1 Ioan 1, 9).
Dacă vei fi stăruitor în rugăciunea ta, vei primi împlinirea cererilor tale, prin mijlocirea Domnului Iisus (Ioan 14, 13).
Şi dacă vei fi statornic în credinţa ta, vei fi biruitor până la sfârşit, prin puterea lui Iisus Hristos (Rom. 8, 37-39).
Poţi să crezi neclintit aceasta. Căci este în totul adevărat. | Continuare »

Sinaxar 1 Iulie

Aceşti sfinţi au trăit în marea cetate a Romei în zilele împăratului Carin, şi erau fraţi, iar cu meşteşugul doctori, vindecând nu numai oameni, ci şi dobitoace. Ei cereau ca plată de la cei ce se lecuiau doar credinţa şi mărturisirea în Hristos, şi nimic altceva. Fiind ei pârâţi la împăratul, că fac vindecările cu meşteşug fermecătoresc, şi nevrând să se lepede de Hristos, ci mai vârtos încă şi pe împăratul Carin l-au mântuit din păgânătate, fiind tămăduit de dânşii. Căci acesta, spăimântându-i cu grele chinuri, i s-au desfăcut grumajii de i s-a întors obrazul la spate. Şi pentru aceasta cei ce se aflaseră acolo au crezut în Hristos, pe Care şi împăratul cu toţi ai casei lui L-a mărturisit. Atunci împăratul a liberat pe sfinţi, trimiţându-i cu cinste la locul lor. După aceea dascălul lor, cel ce i-a învăţat meşteşugul doctoriei, pizmuindu-i şi luându-i, s-a suit cu dânşii într-un munte făcându-se a merge ca să culeagă ierburi de leacuri. Şi acolo sculându-se i-a ucis cu pietre.

Traian Dorz, Hristos – Izvorul nostru

„Slujbaşul acesta a aflat că Iisus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.“ (Ioan 4, 47)

Durerea înfrânge întotdeauna mândria din om.
Bunătatea Tatălui Ceresc nu trimite şi nu îngăduie cu bucurie în viaţa oamenilor necazurile şi durerea. Însă pentru mântuirea sufletului său, omul trebuie uneori să fie cercetat de durere şi de întristare.
Iată un slujbaş împărătesc…
Ce dispreţuitor trebuie să se fi purtat un om ca el mai înainte, faţă de toţi ceilalţi oameni.
Dar îndată ce fiul lui iubit cade la pat, amărăciunea îi înfrânge trufia. Şi el aleargă la rugăciune către Domnul Iisus să i-l vindece. Poate niciodată omul acesta nu se rugase lui Dumnezeu şi poate că nici nu s-ar mai fi rugat niciodată dacă n-ar fi venit boala aceasta în familia lui…
O, câte căi are înţelepciunea lui Dumnezeu pentru a aduce pe acela de care are El milă, pe drumul cel bun, pe calea cunoaşterii Sale!

Când este sănătos şi îi merge bine, omul totdeauna este „îmbrăcat“. Este „cineva“. E totdeauna o „autoritate“. Când ajunge însă în durere şi în primejdie, atunci e gol, e dezbrăcat de trufie, atunci rămâne numai om! Când omul e „autoritate“, atunci n-are nici inimă, nici iubire, nici bunătate, atunci nu e om.

Acestea – gândeşte el – nu se potrivesc la „titlu“!
Şi adesea n-are nici creier, nici minte, ca să judece ce face, căci se închipuie supraom!
Când însă ajunge om, atunci le are pe toate acestea. Când durerea îl face să se simtă om şi el, atunci nu mai consideră o înjosire rugăciunea şi lacrimile.
Revine adică la ceea ce trebuia să fie şi el – la ceea ce trebuia să rămână totdeauna acela care este un om şi care are o minte sănătoasă. Cu atât mai mult când este o „autoritate“!
Nimic nu-l înalţă pe om mai mult ca smerenia şi ca bu-na-cuviinţă. După cum nimic nu-l înjoseşte mai mult ca trufia şi ca nesimţirea.

Omul mic caută să pară cât mai mare. Dar cel cu adevărat mare va căuta să se arate totdeauna mic. Pe cel care nu se smereşte el însuşi, pe acela îl înjoseşte Dumnezeu, Care are totdeauna grijă de aceasta. Atunci când omul se aşteaptă mai puţin (Luca 14, 11).

Dragi părinţi amărâţi… ai căror copilaşi zac bolnavi, Dumnezeu vă iubeşte şi de aceea vă încearcă (Evrei 12, 5-11). Vă loveşte în locul cel mai dureros, ca să vă trezească din starea cea rea pe care, poate, o aveţi şi să veniţi cu rugăciune şi lacrimi la El.
Poate că durerea vă va umili şi vă va aduce la rugăciune, dacă bucuria n-a putut face cu voi acest lucru. Dacă veţi fi sinceri, Hristos vă va fi binevoitor! Numai nu uitaţi să fiţi oameni. Iar după aceea – să-I mulţumiţi.

Doamne şi Mântuitorul nostru Iisus, Te rugăm dăruieşte-ne şi nouă totdeauna o minte cumpă-tată, care să umble în smerenie şi în bună-cuviinţă înaintea Ta, prin tot ce avem de-a face cu cei din jurul nostru.
Nu lăsa să ne ameţească înălţimile lumeşti, când ni se întâmplă vreodată să trecem sau să stăm o clipă pe scaunele ispititoare ale cinstei lumii acesteia.
Ci totdeauna să fim smeriţi şi binevoitori faţă de Tine şi faţă de oameni, să nu ne ruşinăm de rugăciune, de smerenie şi de recu-noştinţă. Amin.

Iisuse, mergi cu mine pe-oriunde mă trimiţi,
atunci şi eu, oriunde, mă duc cu voie bună
şi tot de-acelaşi Lazăr vom fi-amândoi primiţi,
şi tot de-acelaşi Iuda vânduţi vom fi-mpreună!

Ce fericit, Iisuse, voi sta de veghe când
Tu, obosit, în luntre, vei adormi vreodată,
nu m-ar clinti nici vântul, nici marea spumegând,
căci luntrea cea cu Tine e-n veci nescufundată.

Frumoasa mea comoară e-aceea din ascuns
ce-am strâns-o-n pâinea dată la mai flămânzi ca mine,
ocările nedrepte plătite-ar fi-ndeajuns
prin sfânta fericire că sufăr lângă Tine.

Iisus, mergi mai cu mine atunci când merg lovit
şi stai mai lângă mine când stau pe rug de pară,
să nu port altă vină decât că Te-am iubit,
nici altă apăsare, decât a Ta povară!

Cu Tine-mi trece iarna mai iute ca o zi
şi-mi zboară ca un sunet toţi anii de furtună,
şi vine Veşnicia în care vom prânzi
sub steaguri şi sub raze, cu îngerii-mpreună! (Traian DORZ)

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Cu cât zilele trec mai repede şi viaţa se-apropie de capăt, credinciosul iubitor de Hristos doreşte să se pregătească tot mai cu grijă pentru fericita întâlnire cu Domnul Său, cu preaiubitul sufletului său. Fericit sufletul credincios care ia seama la tot Cuvântul Domnului şi veghează, ca să se poată înfăţişa într-un chip cât mai vrednic de Domnul Său la venirea Lui sau la plecarea sa. Încă de pe drumul spre cer, credinciosul adevărat îi urează de bine de departe, mărturisind că este tot mai străin şi mai pribeag pe pământul acesta, precum spune Sfânta Scriptură. Şi-n acelaşi timp, că vede cu ochii lui tot mai limpezi, tot mai frumos, frumuseţea negrăită a cerului deschis care-l aşteaptă pe oricare dintre cei care-L iubesc pe Dumnezeu, la capătul ostenelilor iubirii sale, la capătul luptei credinţei sale, la capătul năzuinţelor şi nădejdii sale pentru Dumnezeu.
Fericit acela care are în inima lui această dorinţă, fiindcă de departe, apropiindu-se, priveşte măreţia frumuseţii cerului care-l aşteaptă deschis. Şi privind-o, se pregăteşte tot mai mult şi tot mai frumos, să poată fi vrednic să intre pe porţi în cetate şi să mănânce din pomul vieţii, potrivit făgăduinţelor sfinte ale Domnului Iisus.
Domnul să ne dăruiască tuturor această fericită apropiere şi fericită privelişte, pentru ca atunci când vom trece peste râul vieţii, peste apa morţii, să fim întâmpinaţi cu bucurie, cu izbucniri de cântece fericite de către toţi cei care ne-aşteaptă acolo. Amin. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA

Un bogat necredincios căzu pe neaşteptate într-o boală grea de moarte. Cum nu mai era vreme să-şi facă testamentul, îi chemă la patul său pe femeia sa şi pe copiii săi şi începu a le spune:
– Dragii mei, eu plec în cealaltă lume; vă las vouă cu limbă de moarte casa asta şi moşia, şi toată averea mea.
– Tăticule dragă, îl întrerupe copilaşul său mai mic, care nu pricepea despre ce este vorba, acolo unde te duci ai tu altă casă?…
Întrebarea copilaşului străpunse inima tatălui muribund. În clipa aceea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta. Dar acum era prea târziu, prea târziu…
Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde n-avea nici „casă“, nici „moşie“.

Ce preţ înalt avea credinţa
ce naintaşii ne-au vestit,
de ce duh sfânt şi-aprins, şi mare
le-a fost cuvântu-nsufleţit,
de ce-ndrăzneală şi răbdare,
şi zel spre sfintele porunci
erau însufleţiţi în lupte
ostaşii Domnului de-atunci!…

O Doamne, fă-ne vrednici
de marii-naintaşi,
să-Ţi fim şi noi asemeni
adevăraţi ostaşi!

Ce dulce gust avea frumoasa
iubire-a fraţilor dintâi,
cum le veghea ea-ntreagă viaţa
ca îngerul de căpătâi,
cum le înlătura-ntristarea
şi le-alina orice dureri,
ce-mpărtăşire-aveau şi râvnă
ostaşii Domnului de ieri!… | Continuare »

Supărarea este cel mai adesea semnul celui care n-are dreptate. Plecarea este totdeauna semnul celui care n-are pocăinţă. Când n-are dreptate, omul firesc se supără – şi, când nu vrea să se îndrepte, trânteşte uşa şi pleacă.

Când suntem mustraţi şi, se pare, chiar pe nedrept – totuşi să nu ne supărăm. Dacă suntem nevinovaţi, n-avem de ce să ne supărăm. Bine că nu-i adevărat – şi asta se va vedea foarte curând.
Dacă este adevărat – iarăşi nu trebuie să ne supărăm, ci să ne îndreptăm. Şi greşeala ni se va ierta şi se va uita.

Dacă suntem mustraţi mai mult decât ştim că meritam, iarăşi să nu fim supăraţi, ci s-o primim, gândindu-ne că ceea ce a întrecut de data asta este o ispăşire pentru ceea ce nu ni s-a mustrat altădată.
Aşa nu vom avea restanţe neplătite dreptăţii.

Un păcat se uită foarte greu, chiar dacă cel ce l-a făcut s-a pocăit de el cu adevărat şi l-a părăsit… Mereu vor fi oameni care îşi vor aduce aminte de el – şi ne vor privi cu neîncredere, chiar timp îndelungat. | Continuare »

Fericiţi voi, crini din vale
care nu vă-ngrijoraţi;
– în ce sfinte haine albe
sunteţi voi înveşmântaţi!

– Doamne, fă şi noi asemeni
curăţia s-o căutăm,
cu veşmântul mântuirii
sufletul să ne-mbrăcăm!

Fericiţi voi, corbii care
nu vă-ngrijoraţi întruna
numai să tot strângeţi hrană;
– Tatăl v-o dă totdeauna!

– Doamne, fă şi noi asemeni,
să căutăm întâi ce-i bine
şi-apoi ştim că celelalte
ne sunt date de la Tine. | Continuare »

Traian DORZ

Tu, scump copil al Păcii, răscumpărat şi-ales,
ce-ai fost din valul morţii de harul sfânt cules,

ai oare griji tu astăzi, necazuri şi-ntristări,
te mai frământă teama de-a’ zilelor urmări?

Aruncă tot, şi grija, şi teama de-orice fel,
la Domnul le aruncă, aşa cum spune El!

Cum când a Lui iubire viaţa-n dar ţi-a dat,
când te-a salvat prin moarte de moarte şi păcat,

Când mort fiind în patimi,
străin de-al Slavei drum,
şi n-a uitat de tine – te va uita acum?

Nu-ţi va putea El, astăzi, uşoare griji purta
când ţi-a purtat păcatul, povara cea mai grea?

Aruncă deci şi grija, şi teama de-orice fel,
asupra Lui le-aruncă…

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Scrisoarea 787

Îmi scrieţi că vă împovărează grijile lumeşti până acolo încât nu vă lasă nici să vă rugaţi. Aceasta este cursa vrăşmaşului. Pentru că avem nevoie de adăpost, îmbrăcăminte, hrană şi celelalte lucruri, trebuie să ni le procurăm; de aceea trebuie şi să ne gândiom la acest lucru, şi să ne dăm silinţa. Şi în aceasta nu este nici un păcat. Aşa a binevoit Dumnezeu să orânduiască viaţa noastră. Dar aici, unde nu este niciun păcat, vrăşmaşul, strecurându-se, înrădăcinează păcatul, această grijă neîncetată, care şi capul îl îngreuiază, şi inima o roade. Împotriva acestei boli sunt îndreptate toate învăţăturile Mântuitorului despre negrijă: Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale (Mt. 6,34). Aceasta nu înseamnă să nu faceţi nimic, ci, pe toate făcându-le, să nu vă chinuiţi cu griji peste măsură, care nu vă oferă nimic, ci doar vă istovesc.
Multa grijă este păcătoasă prin faptul că vrea să facă totul de una singură, fără Dumnezeu, că după aceea vă învaţă să vă puneţi nădejdea în ceea ce a făcut ea şi în celelalte mijloace ale sale, în afară de pronia lui Dumnezeu, şi astfel vă determină să socotiţi că bunurile pământeşti sunt principalul ţel şi adevărata viaţă este cea de pe pământ, fără să vă mai gândiţi la viaţa viitoare. Vedeţi ce duh luptător împotriva lui Dumnezeu se află în grija de multe! | Continuare »

Sântul IOAN GURĂ DE AUR, cuvânt la Duminica a III-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon întru toată slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mat. 6, 28- 29).
“Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le, să nu se înalţe cu gândul, nici să nădăjduiască spre bogăţia cea nestătătoare”. Această învăţătură a dat-o Pavel ucenicului său Timotei (l Tim. 6, 17).

Este vrednic de luarea aminte a noastră, că Apostolul nu opreşte bogăţia în sine, nu a zis: „insuflă bogaţilor, să fie săraci, şi să arunce bogăţia lor”. Ci: „insuflă-le să nu se semeţească”. El ştia, că preţuirea peste măsură a bogăţiei şi umblarea şi alergarea după dânsa purcede de la mândrie, şi că din contra cel smerit nu pune în ea vreo mare vrednicie, nici întrebuinţează la ea râvnă mare. El ştia, că bogăţia nu este oprită, numai dacă cineva, o întrebuinţează la ceea ce este de trebuinţă. Adică, precum vinul în sine nu este ceva rău; ci rău este numai întrebuinţarea lui cea fără rânduială, adică bogăţia; aşa şi bogăţia nu este în sine ceva rău, ci rea este zgârcenia şi lăcomia de avere. Altceva este un lacom de avere, şi altceva un bogat. Aşa, lacomul de avere este acela, care, deşi are mult, totuşi nu se crede bogat, căci el de-a pururea tot mai mult pofteşte. Dar cel ce pofteşte mult, acela mai de grabă se poate numi lipsit, decât bogat şi avut. Zgârcitul este numai păzitorul, nu şi stăpânul avuţiei sale, rob era şi nu stăpânul banilor săi. Mai lesne ar da el o bucată din propriul său trup, decât ceva din comoara sa cea îngropată. El o păzeşte cu aşa teamă, ca şi când cineva i-ar fi poruncit, a nu atinge nimic dintrînsa. El se fereşte de ale sale, ca şi cum ar fi străine. Căci banii aceia, din care el nici într-un fel de împrejurări nu voieşte a da, încât mai bucuros ar suferi cea mai grozavă osândă, adică a iadului, decât să voiască a da ceva săracilor, cum pot oare aceşti bani să fie cu adevărat proprietatea sa? Cum poate el să fie stăpânul unui lucru, pe care el niciodată nu l-a întrebuinţat, nici s-a îndulcit de dânsul? | Continuare »

O parte din vorbirea fratelui Mircea Andronic din Bacău la înmormântarea fratelui Traian Dorz (23 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
“Dar de ce aţi ieşit? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci de ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc.” (Mt. 11, 8-9).
Întristată şi fericită adunare, scumpi fraţi şi iubite surori în Domnul, mă simt nevrednic să rostesc aceste câteva cuvinte aici, dar nu pot, mai ales la îndemnul fraţilor, să nu spun şi eu durerea şi fericirea din momentul de faţă. În primul rând, ţin să spun că noi, copiii, pe vremea când eram de   vârstă şcolară, prin anii grei ai foametei din 1947, am fost nu numai sufleteşte, căci nu înţelegeam prea mult, dar şi trupeşte, am fost îngrijiţi aici timp de o vară, în această casă, în această curte, pe timpul foametei, când ni s-a întins o mână de ajutor nouă, moldovenilor, care o duceam mai greu atunci. Recunoştinţa noastră este cu atât mai mare şi a mea personal pentru acest mare om al lui Dumnezeu, pentru acest titan.

După cum s-a spus, este umaşul vrednic al scumpului nostru părinte Iosif. Dacă părintele Iosif a aprins focul şi a luptat 15 ani, fratelui Traian     i-au revenit peste 50 de ani să poarte greul menţinerii acestui foc, al întreţinerii. Nu ştim ce este mai greu să aprinzi un foc sau să-l întreţii. De multe ori, aprinderea focului este o chestiune mai spectaculoasă, mai atractivă, decât menţinerea lui care se face discret şi cu osteneală şi continuitate. Dumnezeu să-l răsplătească pentru 50 de ani de credincioşie! Din momentul când s-a născut la Domnul, s-a născut din nou şi ne-a lăsat o pildă vie. | Continuare »

Cântările din urmă
îmi pleacă azi din prag
pe-a celorlalte urmă
la Tine, Mire Drag.

Gătite-s fiecare
cum nu ştiu mai cu har,
ca sfintele fecioare
trimise la altar.

Ce multe-au fost odată
în inimă cântând
şi, cum crescură, iată,
Ţi le-am trimis pe rând!

Acum, când toate-s duse
şi-i locul gol rămas,
doar inima-mi, Iisuse,
Ţi-aşteaptă sfântul pas… | Continuare »

Astăzi se împlinesc 23 de ani de când Psalmistul iubit al Oastei Domnului doineşte pe meleaguri divine. El este acum rugătorul nostru nemuritor acolo sus. Dragi ostaşi, steagul său nu l-a doborât nimeni… Să ne întoarcem la dragostea dintâi, la învăţătura dintâi, sub acest slăvit steag, ca să-l putem reîntâlni cu fruntea sus în pragul veşniciei şi apoi, într-o nesfârşită slavă, să-L preamărim veşnic şi veşnic pe Mirele Lui şi al nostru, pe Mirele drag al Oastei…

Bucură-te, liră monocordă a Oastei lui Hristos,
ce faguri de versuri din coasta durerii ai scos,
cel ce lanţuri şi cătuşă pe glezna-ai purtat,
dar la strâmtorare nu te-ai lepădat,
nici, la greu, n-ai schimbat făgaşul cărării,
nici n-ai lăsat ceva la voia-ntâmplării.
Nerăbdând să vezi fraţii căzând,
Steagul sfânt l-ai păzit sângerând.
Şi nici o zeghe din lume n-a putut
Să-ţi întunece slava semnului avut.
Bucură-te, că din greul răbdat
Profet al veşniciei te-ai arătat!
Bucură-te, drag înaintaş născut într-o Livadă,
care-ai lăsat în viaţa ta pe Hristos să Se vadă!

Bucură-te, condei aurit,
rugător lui Dumnezeu Întreit,
de Hristos răstignit purtător,
şi de harul Lui plin de dor,
următor Duhului Sfânt ne-ncetat,
cântări nemuritoare ne-ai lăsat.
Cel ce ani întregi ai răbdat
frig şi foame în lanţuri purtat
prin închisori, suferind cu Hristos,
ca să ne-arăţi tuturor drum luminos.
Bucură-te, drag înaintaş născut într-o Livadă,
care-ai lăsat în viaţa ta pe Hristos să Se vadă. | Continuare »

Am suferit prin lume atât de mult, încât
ar trebui să-mi fie de toate doar urât!

Atât de mulţi din oameni mi-au fost vrăjmaşi şi hoţi,
încât ar fi cu dreptul să mă fi rupt de toţi

Şi-atâtea zile negre mi-au fost din câte-avui
că n-ar mai fi vreun bine nici uneia să-i spui…

– Dar celui ce iubeşte mereu îi pare rău
de tot ce-a fost vreodată frumos pe drumul său!

De dragu-acelor locuri ce le-am iubit atât,
mi-e dor şi după-acelea în care-am fost urât

Şi pentru-acele inimi ce-n lume m-au iubit
mi-e milă şi de-acelea ce viaţa mi-au zdrobit, | Continuare »

Traian DORZ

Când am să plec aş vrea să spun
la toţi cei ce-mi rămân în lume
cuvântul cel mai sfânt şi bun
ce-aş vrea viaţa să le-o-ndrume,

Cuvântul care m-a purtat
mereu cu Domnul dimpreună,
ce m-a-ntărit şi m-a păstrat
ostenitor către cunună,

Căci cât am fost nedreptăţit
şi cât am ars în suferinţă
n-am fost nicicând nefericit,
nici frânt – căci am avut credinţă!

Învăţătura cea dintâi
nepărăsind-o niciodată
mi-a dat tăria să rămâi
pe calea dreaptă şi curată. | Continuare »

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât pe 20 iunie 1992, ca Duminica a doua după Rusalii să fie numită “Duminica Sfinţilor Români”. În anul 1950, Sfântul Sinod a decis înscrierea în rândul sfinţilor a unor vrednici trăitori, mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe, recunoscând şi confirmând cinstirea pe care poporul dreptcredincios o aducea acestor sfinţi, de mult timp. În anii 1955-1956 s-a proclamat prin Tomos sinodal canonizarea acestora. Ţinând seamă că poporul a continuat să cinstească şi pe alţi aleşi ai lui Dumnezeu, o comisie sinodală şi-a îndreptat cercetările şi către aceştia, propunându-i Sfântului Sinod ca sfinţi.

Rugăciune către sfinţii români:

Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună. | Continuare »

Cetăţile ne vorbesc despre asupritori, lanţurile ne vorbesc despre asupriţi… Şi unele şi altele au fost inventate de marii tirani ai vremii: cetăţile pentru stăpâni, iar lanţurile pentru robi.
Poate că nicăieri, ca la Alba Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr. Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.
Ce siguranţă şi trufie dovedeşte ea că aveau atunci tiranii şi lacomii ei stăpâni! Ce veşnică li se părea lor că le va fi domnia în ea! Şi cum i-a prăbuşit Dumnezeu pe veşnicie când li s-a umplut măsura nedreptăţilor – şi n-au mai trebuit răbdaţi!
Dintre cele patru porţi mari pe care le avea la început, au mai rămas până astăzi trei. Deasupra celei de a treia porţi – cea din imaginea de mai sus – se mai poate vedea şi astăzi celula întunecată, fioroasă şi îngustă, cu butucii ei de fier şi cu lanţurile groase, în care a zăcut legat de mâini şi de picioare, cu obezi nituite cu ciocanul pe nicovală, două luni de iarnă geroasă, din decembrie 1784 până în februarie 1785, martirul Horea; şi în alt loc cei doi soţi ai săi, Cloşca şi Crişan.

Aceştia trei dintre cei mai mari asupriţi de către tiranii lumii au fost poate cei mai sfâşiaţi martiri ai neamului şi ai credinţei noastre… Cei care ne vorbesc cel mai zguduitor şi pe care nu trebuie să-i uităm niciodată.
Până la cumplita celulă a lui Horea – zidită în vârful marii porţi, sub soclul statuii-călare a împăratului de atunci al Austriei – trebuie să urci zeci de trepte de piatră printr-un coridor de ziduri prin care martirii vor fi fost împinşi şi împunşi din spate cu săbii şi lănci, iar din faţă traşi şi smuciţi cu lanţuri şi lovituri de către călăii lor şi slugile acestora. Ca pe o cale a calvarului, până la Golgota lor şi a soţilor lor: Dealul Furcilor, din vârful acestor schingiuiri. | Continuare »