„ În Damasc, dregătorul împăratului Areta păzea cetatea da-mascenilor, ca să mă prindă. Dar am fost dat jos pe o fereastră, într-o coşniţă, prin zid, şi am scăpat din mâinile lor.“ (II Cor. 11, 32-33)

Dacă numele şi faptele celor care au ajutat Lucrarea lui Dumnezeu sunt scrise pe vecie în Cartea Iertării, în Cartea Amintirilor Cereşti, în Cartea Vieţii, iată că şi numele celor care au prigonit Evanghelia şi pe copiii lui Dumnezeu nu sunt nici ele uitate.
Împreună cu numele unui lucrător al Domnului care a ostenit, a luptat şi a suferit pentru Cauza cea sfântă a lui Dumnezeu, sunt pomenite atât de Cartea Evangheliei, cât şi de Cartea Istoriei şi numele celor care au luptat să-i facă rău acelui lucrător. Şi să îm-  piedice şi să nimicească lucrarea mântuirii care se făcea prin el.
Iar dacă în Ziua Răsplătirii numele celor buni vor fi binecuvântate înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi, după cum Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus, tot aşa numele celor împotrivitori şi prigonitori ai lucrării sfinte şi ai lucrătorilor sfinţi vor fi blestemate în auzul tuturora, după cum de asemenea este scris (Mt 25, 41-46).

Alături de Cartea Albă, în care sunt scrise numele celor ce au ales calea ascultării de Dumnezeu şi de fraţi şi au mers frumos pe ea, mai este şi Cartea Neagră, care cuprinde numele celor care au ales calea neascultării de Domnul şi de fraţi, mergând şi lucrând împotrivă.
Alături de Cartea Amintirilor frumoase, care stă pe masa Domnului, la dreapta Lui, cuprinzând toate faptele bune, milosteniile, rugăciunile, binefacerile, jertfele şi lacrimile celor    ce-L iubesc pe Domnul, stă, în stânga Sa, şi Cartea faptelor nelegiuite, cuprinzând tot ce a gândit, a plănuit şi a lucrat fiecare nelegiuit sau viclean, fiecare prigonitor sau dezbinat, fiecare vânzător sau îngâmfat. | Continuare »

Traian DORZ

Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci
când poate-nfăptui-a iubirii dumnezeieşti şi-adânci porunci,
când Adevărul, care este frumseţea conştiinţei, blând
şi măsurat, călăuzeşte credinţa gândului urcând,

Când Frumuseţea, care este al vieţii adevăr divin,
îşi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin
neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
– cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
când poate-a-şi milui vrăjmaşul, cu gând cucernic şi grăbit,
când poate îndura-n tăcere, iertând a nedreptăţii munci,
cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci.

O, n-aştepta aici răsplata pentru nimic ce dăruieşti,
atunci, pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti
şi-n cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci
îţi va-nflori şi mai curată lumina inimii atunci!

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată legea şi prorocii”. În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre… Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I In 4, 10-11). „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Mântuitorul apostolilor săi cuvintele: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum şi Eu v-am iubit pe voi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 34-35). Dar Mântuitorul n-a predicat iubire numai între ucenicii Săi, ci a predicat o iubire largă a „de-aproa­pelui”, oricine ar fi el. În legea lui Moise, iubirea era închisă între graniţele „fiilor lui Israel”. Tot ce nu era din Israel putea fi – şi trebuia chiar – urât, dispreţuit, ba şi ucis câteodată.
Iisus Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri. Mântuitorul a început să înveţe mai întâi în lume că fiecare om e un suflet a lui Dumnezeu, e un frate al nostru în Dumnezeu, care trebuie iertat, iubit şi adus la lumina vieţii. Iisus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni şi, până va fi această lume, nu se va ivi o învăţătură mai minunată decât aceasta. | Continuare »

O, cum să pot departe de lupta Ta să stau
când numai ea-mi dă vieţii un rost înalt pe lume,
de fiecare dată când sabia-mi reiau
vin valuri de lumină puternic să mă-ndrume!

Prea rar mi-aduc aminte cu frică să fi stat
în faţa vrăjmăşiei cumplit dezlănţuite,
ci,-n liniştea răbdării, crezând, am aşteptat
să dobândesc cununa învingerii dorite.

N-am îmbrăcat vreodată a urii arme, nici
n-am folosit săgeata minciunii şi-a bârfirii;
oricât mi-au fost vrăjmaşii de răi, nedrepţi şi mici
i-am înfruntat cu arma dreptăţii şi-a iubirii.

… Azi, lupta-i tot aceeaşi, dar parcă mai în toi,
în rânduri primenite mai noi vin luptătorii,
vrăjmaşii dau atacuri mai crâncene şi noi,
dar Marea Biruinţă măreţ şi-anunţă zorii.

În locul meu vin alţii mai tineri şi mai tari
ce-n braţ şi mai puternic ştiu sabia s-o poarte,
eu merg cum pot, în urmă, cu primii voluntari,
dar tot nu-mi lepăd spada şi scutul pân’ la moarte. | Continuare »

1. Piedicile şi vrăjmaşii pe care Tu, Preaiubitule, mi-i pui în cale, nu sunt oare tocmai mijloacele prin care Tu îmi verifici dragostea şi credinţa mea faţă de Tine?
2. Nu din felul cum eu îmi întâmpin piedicile mele şi cum mă port în faţa vrăjmaşilor mei, îmi poţi Tu cunoaşte cel mai bine starea mea faţă de Tine?
Ba da!
3. Pentru că numai dacă eu pot ca pe piedicile mele să le întâmpin cu linişte, să le privesc cu hotărâre şi să le trec cu răbdare – Îţi dovedesc că, nu numai ştiu, dar şi fac voia Ta.
4. Şi numai dacă eu pot ca pe vrăjmaşii mei să-i primesc cu blândeţe, să-i privesc cu bunătate, să-i birui prin iubire – aceasta va arăta că am înţeles gândul Tău.

5. Şi că m-am putut ridica până la Duhul Tău.
6. Preaiubit Prieten al tinereţii mele, câtă nevoie mai am eu încă de maturizare! | Continuare »

Traian DORZ

Numai un suflet sfânt
îşi poate ierta vrăjmaşul său atunci
când răul ce i-l face-acesta
nu are-n lume niciodată
nici îndreptare, nici uitare,
ca rana nemaivindecată…
Numai un suflet sfânt
îşi poate ierta vrăjmaşul său atunci!

Numai un suflet sfânt
îşi poate salva vrăjmaşul lui atunci
când, după ce-i zdrobise viaţa,
ajunge-n mâna lui căzut
cu toată pierderea-ndurată,
cu neuitatul rău făcut.
Numai un suflet sfânt
îşi poate salva vrăjmaşul lui, atunci!

Numai un suflet sfânt
îşi poate iubi vrăjmaşul său atunci
când nici un bine nu-l îmbună
şi nici o milă nu-l înmoaie,
când pân’ la moarte-l prigoneşte
cu-aceeaşi crâncenă văpaie.
Numai un suflet sfânt
îşi poate iubi vrăjmaşul său atunci!

Rugăciune a Sfântului Nicolae Velimirovici pentru vrăjmaşi

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău. | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR,
Cuvânt la Duminica a XIX-a după Pogorârea Sfântului Duhdin „Predici la duminici şi sărbători“

„Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără de minte căci voi spune adevărul, dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine” (II Cor. 12, 6-7).

De aţi avea puţină răbdare cu neînţelepciunea mea”! (II Cor. XI, 1). Ce vrea să zică Apostolul Pavel cu cuvintele acestea? În timpul acela erau în Corint mulţi apostoli mincinoşi, care amăgeau pe credincioşi şi micşorau pe Pavel, împuţinau slava lui, îl atacau cu derâdere  şi îl declarau de un guraliv.
Deci împotriva lor se luptă el cu putere în multe locuri ale Epistolei sale, aşa de pildă când zice: „noi nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu” (II Cor. II, 17), şi iarăşi: „nu am fost nimănui dintre voi spre greutate” (II Cor. XI, 9). Şi după ce a declarat, că şi pe viitor va păzi acesta, a adăugat: „Este adevărul lui Hristos întru mine, că lauda aceasta nu se va îngrădi mie în laturile Ahaei (II Cor. XI, 10). Dând temeiul la aceasta, arată apoi acele huliri cu cuvintele: „Ceea ce am făcut până acum, voi face şi mai departe, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină” (II Cor. XI, 12). Fiindcă aceşti apostoli mincinoşi născoceau nenumărate clevetiri împotriva lui, vătămau pe ucenicii lui şi îi ademeneau la nerespect către apostol, de aceea în sfârşit el s-a văzut nevoit, a se lăuda pe sine însuşi şi a vorbi de oarecare însuşiri covârşitoare ale sale; căci nu era înţelept, de a tăcea mai îndelung despre acestea.
Deci fiindcă el trebuia să povestească luptele sale, şi să vorbească despre descoperirile ce primise, şi de ostenelile ce suferiseră, a voit totodată să arate, că el face aceasta cu neplăcere şi silit, de aceea el şi numeşte aceasta ceva neînţelept şi zice: „De aţi avea puţină răbdare cu neînţelepciunea mea”! | Continuare »

Traian DORZ

O, nu-s mai tari ispitele ca harul
ce-l vei primi ca să le poţi răbda,
căci nu se cere-ntâi să urci calvarul,
ci-ntâi primeşti putere a-l urca.
…Credinţă, se cere credinţă –
şi orice ispite-ai să-nvingi;
credinţă, atâta credinţă,
puterea ispitei s-o stingi.

O, nu-s mai tari durerile-ntâlnite
decât puterea care-o vei primi,
că nu-s întâi poverile sporite,
ci-ntâi primeşti putere-a suferi!
…Nădejde, se cere nădejde –
şi orice dureri ai să-nvingi;
nădejde, atâta nădejde,
puterea durerii s-o stingi.

O, nu-s mai tari vrăjmaşii niciodată
decât iubirea gata a-i ierta,
că-ntâi nu vine ura-nverşunată,
ci-ntâi se va mări iubirea ta.
…Iubire, se cere iubire –
şi orice vrăjmaşi ai să-nvingi;
iubire, atâta iubire,
cât ura întreagă s-o stingi!…

Sfântul Grigorie, episcopul Nyssei

Dacă şi-a despărţit cineva puţin cugetarea de trup şi de robia patimilor şi s-a eliberat de neînţelepciune şi-şi priveşte sufletul cu un gând neviclean şi sincer, va vedea în chip curat în firea acestuia iubirea lui Dumnezeu cea către noi şi scopul pentru care ne-a zidit. Căci va afla, privind în felul acesta, unită fiinţial şi firesc cu omul, pornirea dorinţei spre bine şi încă spre Binele cel mai înalt şi unită cu firea, dragostea nepătimaşă şi fericită a acelui chip înţelegător şi fericit, a cărui imitaţie este omul.
Dar o înşelăciune a acestor lucruri văzute şi curgătoare, vrăjind mereu printr-o patimă neraţională şi printr-o plăcere amară sufletul neatent şi fără pază, prin negrijă îl atrage spre patima cumplită ce se naşte din plăcerile vieţii şi naşte moartea celor ce o îndrăgesc. Pentru aceea harul Mântuitorului nostru a dăruit, celor ce o primesc cu iubire, cunoştinţa adevărului, leacul mântuitor al sufletului. Prin aceasta, înşelăciunea care vrăjeşte pe om se destramă, iar mişcarea necuvenită a trupului se stinge. Căci sufletul care a primit adevărul e condus de lumina acestuia spre Dumnezeu şi spre mântuirea sa.

De aceea, voi care aţi primit cu vrednicie cunoştinţa aceasta şi v-aţi îndreptat dragostea dumnezeiască după firea dată sufletului şi v-aţi adunat cu toată inima la un loc, ca să înfăptuiţi în comun prin fapte chipul de viaţă arătat de apostol (Rom. 12, 2), doriţi să primiţi de la noi un cuvânt îndrumător şi călăuzitor, care să vă conducă pe calea dreaptă a vieţii, un cuvânt care să arate celor ce şi-au ales-o, întocmai, care este scopul acestei vieţi, care este voia cea bună şi bineplăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu şi care este calea ce duce la acest scop, sau cum se cuvine să vieţuiască împreună cei ce păşesc pe această cale şi cum trebuie să îndrepteze întâistătătorul obştea ce se îndeletniceşte cu adevărata filosofie şi de ce osteneli trebuie să se folosească cei ce vor să urce spre vârful cel mai înalt al virtuţii, să-şi facă sufletele vrednice de primirea Duhului. | Continuare »

Tatăl şi Dumnezeul nostru cel Atotputernic din Ceruri, Mântuitorul nostru şi Răscumpărătorul nostru, Iisuse Doamne, Duhule Sfinte, Mângâietorul şi Călăuzitorul sufletelor noastre, Marele nostru Dumnezeu, Sfântă Treime, ne închinăm Ţie, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi în vecii vecilor.
Din toată inima Îţi mulţumim, Doamne şi Dumnezeul nostru, în această Sărbătoare Binecuvântată, pentru acest moment pe care l-ai adus în viaţa noastră şi pentru acest loc în care ne-ai ajutat în această dimineaţă de praznic strălucit să ne aducem aminte înaintea Ta de toată recunoştinţa şi mulţumirea pe care Ţi-o datorăm pen­tru părinţii şi înaintaşii noştri care ne-au pregătit nouă independenţa aceasta sfântă în care ne bucurăm în patria noastră, în hotarele libere ale patriei noastre. Pentru jertfele şi ostenelile, şi luptele pe care le-au dus ei, ca noi să ajungem acest timp fericit şi binecuvântat.

Îţi mulţumim şi ne rugăm pentru odihna sufletelor lor, începând de la cei dintâi până la cei din urmă înaintaşi ai noştri, care au muncit, au suferit, au luptat şi au jertfit pentru ca noi să ne bucurăm de patria aceasta.
Dar ne rugăm, Doamne, din toată inima, la acest hotar nou şi deosebit, pentru acei înaintaşi ai noştri care ne-au adus nouă lumina Cuvântului Sfânt; pentru acei care au luptat şi au suferit, şi au lucrat ca să avem noi tipărită Biblia Ta, Cuvântul Tău cel Sfânt, în limba noastră, în inimile noastre, pe mesele noastre, în ţara noastră, în familiile noastre şi-n poporul nostru.

Ne rugăm pentru acei care au lucrat primii pentru ajungerea la noi a Cuvântului Tău. Ne rugăm pentru toţi acei care cei dintâi au primit de la Tine inspiraţia să pregătească Cuvântul Tău.
Ne rugăm pentru Neagoe Basarab, care şi-a sfătuit fiul să Te cunoască pe Tine, Doamne.
Ne rugăm pentru Coresi, care a tipărit Cuvântul Tău; pentru ceilalţi înaintaşi ai noştri, rând pe rând, de-a lungul veacurilor, până în zilele de astăzi. Amintim înaintea Ta şi vom aminti mereu pe Dosoftei, pe Var­laam, pe mitropolitul Şaguna, pe martirul neamului nostru Constantin Brâncoveanu, pe Antim Ivireanu, care şi-a dat viaţa ca preţ pentru Cuvântul Tău şi pentru că a vrut să aducă poporului acest eliberator sufletesc şi mântuitor care este Sfânt Cuvântul Tău. | Continuare »

Traian Dorz

Voi, cei ce-aţi ascultat Cuvântul
din guri de sfinţi şi de martiri,
voi cei care-aţi crescut cu pâinea
unei cereşti împărtăşiri,
voi cei care-aţi avut apostoli
cu grai ceresc şi umblet greu
– voi veţi avea mai mult ca alţii
să daţi răspuns lui Dumnezeu!

Voi aţi văzut ca nimeni alţii
ce jertfe pentru voi s-au dat,
voi v-aţi hrănit c-o mană sfântă
cum nimeni alţii n-au gustat,
voi v-aţi suit pe-aşa Taboruri
cum nimeni alţii n-au ajuns
– de-aceea voi veţi da odată
lui Dumnezeu un greu răspuns.

Căci, iată, voi plecaţi la alţii
cu mult mai napoiaţi ca voi,
voi puneţi pe-alţi hristoşi în cinste,
iar pe al vostru-L daţi napoi,
voi vă huliţi părinţii voştri
şi fraţii-i dezbinaţi mereu,
şi vă uniţi cu prădătorii…
– ce-I veţi grăi lui Dumnezeu?…

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Împotrivirile şi cernerile încercărilor, pentru cei credincioşi, nu sunt un rău, ci sunt un bine în lumea aceasta. Ele ne sunt rânduite de Dumnezeu în viaţa noastră tocmai spre a întări şi adânci şi mai puternic rădăcinile credinţei noastre în Hristos. După cum şi vânturile puternice fac rădăcinile copacilor să se adâncească şi mai mult în pământ, spre a nu duce lipsă de apă atunci când sunt vremuri de secetă, tot aşa şi încercările fac ca rugăciunile credinţei noastre să se adâncească şi mai puternic în Hristos, pentru ca, în peregrinările noastre prin lumea aceasta de prin locurile pustii şi fără apă, să nu ducem lipsă de umezeală şi de putere duhovnicească.

Soarta noastră în lumea aceasta fiind asemenea cu soarta lui Hristos, noi nu trebuie să ne aşteptăm să fim primiţi cu bucurie acolo unde El este primit cu ocară. Nici ca noi să fim iubiţi acolo unde este El alungat. Fiind părtaşi cu Hristos la tot ce se-ntâmplă printre oameni, la fel trebuie să ne mângâiem cu nădejdea că vom fi părtaşi cu El şi-n vremea răsplătirii Lui. În a fi părtaşi cu Hristos la tot ce întâmpină El pe pământ ar trebui să ne găsim noi marea bucurie şi mângâiere în orice loc şi-n orice vreme în viaţa aceasta. Şi unde Domnul nostru este prigonit, acolo şi noi să nu ne mirăm că vom avea parte de aceasta.
Unde Domnul nostru este primit cu bucurie şi ospătat cu drag, desigur că şi noi vom fi primiţi tot aşa. Dar de unde El este alungat, acolo nu trebuie să ne mirăm că avem aceeaşi soartă ca El. Să nu ne întristăm deci niciodată de asta. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 23 Septembrie

Această dumnezeiască zămislire a binevestit-o dumnezeiescul Arhistrateg Gavriil către proorocul şi sfinţitul Zaharia, zicându-i: “Ascultată a fost rugăciunea ta”. Aşa că din această s-a cunoscut mai înainte dumnezeiască şi feciorească naştere a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, adică pentru minunea şi a bătrâneţilor şi a sterpiciunii Elisabetei.

Când Domnul şi Dumnezeul nostru, unic Fiu şi Cuvânt al Tatălui, se pregătea să se pogoare din înaltul Cerului pentru a fi zămislit în chip feciorelnic în sânul Preacuratei Sfinte Maica Domnului, voi să întărească şi să vestească această Minune între Minuni printr-una care să îi semene fără a fi precum el. De asemenea, pentru că întru toate Sfântul Ioan Botezătorul să fie înaintemergătorul lui Hristos, cu şase luni înainte ca Arhanghelul Gavriil să se arate Maicii Domnului, acesta din urmă se arătă Marelui Prooroc Zaharia, în momentul în care intra în templul Domnului ca să tămâieze şi să se roage pentru popor. Văzându-l, Zaharia fu cuprins de spaimă, dar Îngerul îl linişti spunându-i : “Nu-ţi fie teamă, Zaharia, rugile tale au fost ascultate, şi femeia ta Elisabeta îţi va dărui un fiu pe care îl vei numi Ioan. Vei avea multă bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci el va fi mare în faţa Domnului, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Luca 1, 13-15). | Continuare »

„Iisus le-a zis: «Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi». Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor.“ (Ioan 21, 6)

Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este ca o mare plină. Oriunde ai arunca mreaja credinţei, cu foame duhovnicească, vei găsi din belşug adevăruri cu care să te hrăneşti. Sfânta Scriptură este hrană pentru orice vârstă şi pentru orice gust duhovnicesc.

Pentru cei mici are lapte duhovnicesc şi dulciuri gustoase, adevăruri începătoare (I Pt. 2, 2).
Pentru cei mari este nespus de mare şi cuprinde atâtea adevăruri desăvârşite, atât de înalte şi atât de adânci, încât nu este şi nu va fi niciodată pe pământ o minte omenească să poată spune că le-a cuprins pe toate. (Ev. 6, 1)
Pentru cei înfometaţi are hrană din belşug.
Pentru cei pretenţioşi are nespus de felurite bunătăţi în aşa fel, încât niciodată să nu li se piardă dorinţa şi foamea după ele.
Pentru cei vârstnici, pentru cei trecuţi prin greutăţile şi încercările vieţii are hrana înţelepciunii celei mai mari.
Pentru cei bolnavi are totdeauna balsamul vindecător şi hrană întăritoare.
Pentru inimile zdrobite are leacul înnoitor şi înviorător.
Pentru cei slăbiţi are întărire. | Continuare »

Traian DORZ

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Părintele ARSENIE BOCA, «CUVINTE VII»

Cu aceste cuvinte a sfârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-l întru o aşa bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vietăţilor dintr-însa.
Oricine dintre noi poate că s-ar mulţumi cu atâta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment. Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sade om în preajma lui Dumnezeu, şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă care poate fi şi potrivită şi nepotrivită: „Doamne, ieşi de la mine, că om păcătos sunt!”
Domnul, nu numai că nu l-a ascultat să se ducă de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde „necazurile Evangheliei” ţin toată viaţa.
Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a îndoit de câteva ori în misiunea sa. Odată – dorind el – Iisus l-a chemat pe valuri. În curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată – spune o predanie – Petru, văzând urgia prigoanei lui Neron-Cezarul a fugit, vrând să scape. Atunci, spune predania, Iisus i s-a arătat mergând spre cetate. Petru „pescarul”, – cum îl numeau creştinii în ascuns – L-a întrebat: „Unde mergi Doamne?” Iar Iisus i-a răspuns: „Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară!”. | Continuare »

Traian DORZ

La ţărmul mării mele atât de frământate,
ai apărut odată, demult, Iisus Iubit;
vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate,
– dar Tu mi-ai spus Cuvântul şi tot s-a potolit.

În nopţile tăcerii singurătăţii mele,
ai răsărit odată Tu, Soare Adorat,
şi toată zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cereşte un imn înfiorat.

În vatra sărăciei pustiului din mine,
Te-ai arătat odată Tu, Prietenul meu Drag,
şi-n locul unde singur plângeam printre ruine,
iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.

Ce bine-mi este-acuma, Preabunul meu Iisuse,
– dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:
nu-mi mai aduce noaptea singurătăţii duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!

„Simon Petru le-a zis: «Mă duc să prind peşte». «Mergem şi noi cu tine», i-au zis ei. Au ieşit şi au intrat într-o corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea.“ (Ioan 21, 3)

Oricât de grea ar fi durerea cuiva, ea totuşi se uşurează când omul nu este singur. Oricât de apăsătoare ar fi durerea cuiva, ea totuşi se uşurează când omul porneşte la muncă.
Munca şi prietenia ne sunt totdeauna de un folos fericit. Dar în necazurile cele grele ale vieţii, în stările cele mai apăsătoare pentru fiinţele noastre, însoţirea celor dragi şi alergarea după pâinea vieţii ne sunt de cel mai mare ajutor.
Acelea sunt de fapt stările când nici n-am mai putea fără fraţii noştri şi fără munca noastră. Căci dacă sunt într-adevăr împrejurări în care simţim adânc nevoia de singurătate şi de odihnă, tot aşa, sunt împrejurări şi mai multe în care nu putem fără părtăşie şi fără muncă.

Singurătatea şi odihna ne dau mijlocul şi starea meditaţiei şi a contemplării, a rugăciunii şi a interiorizării, spre a ne putea adânci şi înălţa sufletul. Spre a putea primi şi înţelege tainele şi adevărurile deosebite. Spre a ajunge la o stare tot mai înaltă, mai serioasă, mai temeinică în Hristos. De acestea avem nevoie şi pentru noi, dar mai ales pentru alţii.
Dar numai părtăşia şi munca ne dau căldura şi ajutorul curajului şi încrederii, speranţei şi năzuinţei, spre a ne birui mâhnirea, spre a ne reface sufletul, spre a răzbi mai departe, spre atingerea a tot ce am descoperit prin adevăr şi prin rugăciune în singurătate şi în odihnă. | Continuare »

Printre amintirile cele mai îndepărtate pe care le păstrez în inimă şi la care mă gândesc totdeauna cu duioşie, sunt acelea despre prietenia unui câine şi a unui bou de la casa mea părinteas-că.
E de mirat că din cea mai fragedă copilărie noi păstrăm adesea cele mai frumoase amintiri nu despre oameni, ci despre animale sau despre lucruri.
Printre animalele care mi-au câştigat prietenia cea mai caldă şi duioasă a fost câinele Somoş.
Când mi-am deschis şi eu ochii minţii spre lucrurile care mă înconjurau în curtea noastră, acesta era un câine mare şi alb, prietenos şi nedespărţit de mine, de alergările şi de jocurile mele de atunci.
Erau anii celui dintâi mare război şi lumea era bântuită de tot felul de frământări. Tata era dus pe front, bunicii şi mama, ocupaţi cu muncile depărtate, iar eu, toată ziua nu aveam alt prieten mai apropiat ca pe Somoş.
El era pentru mine o fiinţă care făcea parte din familia mea, la fel ca şi ceilalţi. Dar, pe când ceilalţi mă mai şi certau şi mă întristau din când în când, Somoş n-a făcut aşa ceva niciodată. El m-a iubit statornic până la moartea lui, care s-a petrecut într-un chip zguduitor. | Continuare »