Text: Traian DORZ

Erai căzut, căzut în patimi rele,
zăceai în groapa negrului păcat
când te-am căutat… când lacrimile Mele
şi Sângele Iertării te-au scăpat.

Erai căzut, căzut, dar Bunul Tată
n-a vrut să pieri pe veci nemântuit
şi te-a chemat – şi dragostea Lui toată,
prin Jertfa Mea, spre tine a venit.

Erai căzut, dar Duhul Sfânt în tine
lumina Lui cerească a aprins
şi te-a văzut… şi te-ai întors la Mine
şi eşti pe veci în Harul Meu cuprins!

Erai căzut, căzut, dar o iertare
deplină Dumnezeu ţi-a dăruit.
De-acum mereu
slujeşte-I cu-ascultare
şi vei primi cât nici vei fi gândit!

Traian Dorz, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii

„Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. (Efeseni 4, 4)

După cum într-un trup sănătos sângele este acela care întreţine energia şi viaţa în toate mădularele, tot aşa, în Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Hristos, nădejdea vie şi puternică în prezenţa şi în făgăduinţele Lui sfinte este ceea ce însufleţeşte şi păstrează totul.
În suferinţele atât de grele şi îndelungate, ce ar mai fi putut întări pe credincioşii Domnului Iisus, spre a putea suporta toate cumplitele încercări la care erau supuşi, dacă n-ar fi fost această singură nădejde a vieţii şi răsplătirii viitoare prin care ei au biruit totul?
Ca o nădejde dulce şi negrăit de scumpă pentru toţi martirii Evangheliei de-a lungul mileniilor de suferinţă erau dulcile cuvinte: „…căci suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare…“.
Cu aceste dumnezeieşti făgăduinţe în inimă, ei, cei de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin peşteri, prin crăpăturile munţilor, fiind chinuiţi, munciţi, tăiaţi, spânzuraţi, arşi, fără a cârti şi fără a se lepăda, ci au suferit totul pentru dragostea lui Hristos în neclintita şi singura nădejde, dar de nezdruncinat niciodată, a răsplătirii şi încununării Lui veşnice. | Continuare »

Să dau oricui ce-mi cere,
chiar dacă darul meu
îl va sluji să-mi facă
urcuşul şi mai greu.

Să dau toiag acelui
ce merge şchiopătând,
chiar dac-o să-l întoarcă
a mă lovi curând.

Să-ntind frânghia celui
căzut în groapa grea,
chiar dacă el pe urmă
lega-mi-va mâna-n ea.

Să-i fac un loc la mine
de-aproapelui pribeag,
chiar dacă el, din casă,
m-aruncă peste prag.

Să-i dau din pâine-oricărui
mi-o va cerşi mereu,
chiar dacă mi-ar plăti-o
cu plânsul cel mai greu. | Continuare »

Sfântul Chiril al Alexandriei, predică la Duminica a 25-a după Rusalii – din «Comentariu la Sfânta Evanghelie de la Luca»

10, 25: „Iată însa că s-a sculat un învăţător de lege ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac, ca să moştenesc viaţa de veci?”

Evanghelistul numeşte şi vorbeşte de trupul acela în care petrecea în Şederea Sa pe pământ Mântuitorul, Cel ce este pretutindenea de faţă, şi care totuşi iese din sânul Tatălui Său.
Şi numeşte evanghelistul în aceste cuvinte învăţător al legii, pe cel ce ştia legea, după obiceiul iudeilor, sau pe acela care credea că cunoaşte legea veche, dar care nu o cunoştea cu adevărat. Acesta a socotit să prindă cu vorba pe Mântuitorul, şi cu ce cuvinte voi spune îndată.


Unii oameni, guralivi, care nu-şi puteau înfrâna gura, mişunau prin întreaga ţară a iudeilor, şi chiar prin cetatea Ierusalimului învinuind pe Hristos, şi spunând că El zice că porunca dată prin Moise este fără de folos şi sens şi că El aduce învăţături noi.
Şi se aflau şi unii dintre cei ce credeau în El, care se împotriveau vorbelor scoase de aceea şi care primeau pe deplin propovăduirea evanghelică cea mântuitoare. Aşadar, voind acel învăţător al legii, sau să prindă în cursă pe Hristos şi să-L audă că grăieşte ceva împotriva lui Moise, sau să facă să spună că învăţătura dată de El este mai bună decât porunca dată de Moise, de aceea zic, a venit ispitindu-l şi zicând: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” | Continuare »

Atuncea când

Traian DORZ

Atuncea când am fost căzut
în mâini de sânge pline,
atâţia, Doamne, au trecut
mereu pe lângă mine.

Cu jale unii m-au privit
căzut acolo-n cale,
dar, vai, nici unii n-au venit
din moarte să mă scoale.

De-a’ mele răni înduioşat,
iubirea Te aduse,
cu-atâta har, şi Te-ai plecat
să mă ridici, Iisuse.

Şi-a’ mele răni adânci le-ai uns,
durerea să se-aline,
o Doamne, lângă Tine-ajuns,
pe veci rămân cu Tine.

Sfântul Ioan Gura de Aur, Cuvânt la Duminica a XXV-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Şi, apropiindu-se, a legat rănile lui,
turnând pe ele untdelemn şi vin” (Luca 10, 34)

Model de purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a altora ne dă nouă Însuşi Dumnezeu. Mai întâi S-a îngrijit pentru Adam, înainte de căderea lui în păcat, spre a-l feri de aceasta. De aceea, a zis către dânsul: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17).
Iată că atât prin uşurinţa legii, cât şi prin mulţimea pomilor învoiţi şi prin asprimea pedepsei celei ameninţătoare, Dumnezeu S-a îngrijit de mântuirea sufletească a lui Adam şi voia a-l opri de la păcat. Aşadar, în tot chipul a căutat Dumnezeu să întărească pe Adam împotriva păcatului, însă cu toată această îngrijire, cu toată această îndemnare şi sfătuire, cu toată bunătatea lui Dumnezeu, Adam totuşi a căzut şi nu a păzit porunca. Totuşi, Dumnezeu n-a zis: „Ce să mai fac Eu şi ce ar folosi aici? El a mâncat, a căzut în păcat, a călcat porunca, a crezut diavolului, a dispreţuit rânduiala Mea. pentru care acum a căzut în nenorocire, în moarte şi întru osândă, ce să mai vorbesc cu dânsul de acum?”.
Nu a grăit Dumnezeu aşa, ci S-a apropiat iarăşi de Adam îndată după căderea sa în păcat, l-a mângâiat şi a întrebuinţat alt mijloc pentru mântuirea lui, adică osteneala, sudoarea şi suferinţele, şi nu a încetat a face totul până ce iarăşi a restaurat firea cea căzută, a slobozit-o de la moarte, iarăşi a dus-o la cer şi iarăşi i-a dat bunuri încă şi mai mari decât cele pierdute. | Continuare »

Hristos, Domnul Neprihănirii, are veşnice binecuvântări pentru oricine umblă în neprihănirea cerută de El. Fericită este şi va fi veşnic sămânţa celor care au umblat şi vor umbla mereu în dragostea şi ascultarea lui Hristos. Dar vai de cei care cad din această stare. Ei ajung o sămânţă a păcatului, a morţii, a iadului.

Satana, care la început a fost o creatură superioară, o operă strălucită, realizată prin Hristos, a devenit cândva, prin propria lui voinţă, un vrăjmaş al Creatorului şi Binefăcătorului său. Momentul transformării lui satan din înger în demon, din colaborator în vrăjmaş, din prieten în ucigaş este opera lui însuşi! Bun a fost făcut de Dumnezeu. Rău s-a făcut el însuşi! Şi cu orice fiu al său este tot aşa.

Binele a fost creat de Dumnezeu; răul s-a creat singur. Izvorul răului este în el însuşi. Apoi răul a devenit un creator, prin acelaşi proces de transformare prin care şi-a dat naşterea lui însuşi. Fiecare rău se face rău el însuşi – nimeni nu-l poate din afară. Ci numai el însuşi, dinăuntru.

Tot ce este rău, fals, dubios, întunecat, negativ, dăunător, bolnav, otrăvitor şi ucigaş este opera lui satan, fie oameni, fie lucrări, fie lucruri. Păcatul este prima lui lucrare. Şi cu ajutorul acestuia a creat duhuri, apoi suflete, apoi metode, apoi roade.
Neghină sunt fiii celui rău – spune Domnul. Aşteptarea lor este focul (Mt 13, 38-42). Vicleanul este fiul dracului (Fapte 13, 10) – şi aşteptarea lui este blestemul. Cei răi vor fi aruncaţi grămadă, împreună cu satana, în cuptorul aprins (Mt 13, 49-50). Cei buni vor fi mântuiţi individual. Satana are gloată – Hristos numai fiinţe unice. | Continuare »

– după Efeseni 2, 10 –

Păziţi credinţa ce-aţi primit
întâi pe totdeauna,
căci Dumnezeu v-a dăruit
aceasta, numai una.

Păstraţi întocmai şi trăiţi
învăţătura dată,
căci doar aşa vă mântuiţi
– de-o ţineţi neschimbată!

Aţi pus odat-un legământ,
şi-acesta-i mărturie,
căci legământul este sfânt
şi stă pe veşnicie.

Într-o Lucrare-aţi fost chemaţi,
cu Domnul s-aveţi parte,
în ea rămâneţi şi luptaţi
statornici pân’ la moarte.

Aşa e pentru viu Hristos,
Biserică, Credinţă
şi Cale, care ne-ndoios
sfârşeşte-n biruinţă. | Continuare »

Fără o puternică oprire din prăbuşirea păcatului şi fără o lucidă privire spre Dumnezeu, nu se poate mântui nimeni! Nici indivizi, nici popoare, nici generaţii. Nimeni.

Părintele Iosif a spus: „Toată viaţa mea am stat de strajă pentru a nu lăsa în Oastea Domnului şi în Biserică să pătrundă duhuri străine de voia lui Dumnezeu, duhuri străine de Duhul lui Hristos, Care ne-a fost dat nouă de la început. Am privegheat neîncetat, căutând să nu se stingă duhul Oastei dintâi prin ceea ce este duh de literă şi de tulburare… Şi aşa voi face până la cea din urmă clipă a vieţii mele…“
După cum profeţise omul lui Dumnezeu de pe patul morţii sale, îndată după înmormântarea lui, se abătu şi asupra noastră toată furia mitropolitului şi a slugilor sale. După confiscarea Tipografiei şi a tuturor bunurilor materiale ale Oastei şi după suspendarea foii «Glasul Dreptăţii», noi, cei doi purtători ai condeiului redacţiei, care mai rămăsesem după părintele, în două luni, a trebuit să plecăm alungaţi din Sibiu.
La stăruinţele fraţilor şi cititorilor noştri şi mânaţi de Duhul Domnului, am încercat să scoatem alte gazete pentru legătura noastră cu ţara. Am încercat prima dată la Oradea, să apărem cu «Ogorul Domnului», dar la al treilea număr a fost suspendat şi acesta. Ne-am mutat la Cluj, cu «Viaţa Creştină» şi cu «Misi­onarul Vieţii Creştine», dar, prin căderea Ardealului de Nord, le-am pierdut şi pe acestea. Ne-am mutat apoi la Beiuş, cu «Familia Creştină». Dar venise războiul şi, în al treilea an, am fost opriţi din nou.
După terminarea războiului, am început cu multe greutăţi, împreună cu Titus, fiul Părintelui Iosif, cea de a treia serie din «Iisus Biruitorul», dar, la sfârşitul lui ianuarie 1947, fratele Marini a trecut şi el la Domnul. Am rămas cu redactarea foii în continuare numai eu singur. Titus făcea numai administraţia.
La zece luni după asta, începând cu Anul Nou 1948, foaia sfântă «Iisus Biruitorul» ne-a fost suspendată definitiv, tipografia sigilată, iar noi am fost împinşi prin lungile şi întunecoasele tuneluri prin care tot mergem de atâţia zeci de ani… | Continuare »

Traian DORZ,
din
«Cântarea, ca meditaţie»

Cred numai în Iubirea Ta. Cred numai în Cuvântul Tău. Cred numai în bunătatea Ta, Domnul şi Dumnezeul meu. Tu singur eşti neschimbat şi credincios până la sfârşit.
Cuvintele noastre pot fi oricât de slabe. Dar, dacă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pune putere în ele, atunci, oricât de slabe ar fi, cuvintele noastre vor sătura sufletele care le ascultă, vor înflăcăra inimile care le primesc şi-i vor îndestula pe cei care flămânzesc şi însetoşează după neprihănire.
Dar fie cuvintele noastre oricât de meşteşugit alcătuite, fie vorbirea noastră oricât de îngâmfată, de pre¬tenţioasă, de ţipătoare, dacă harul Tău, Doamne Dum¬nezeul nostru, n-o umple cu revărsarea lui, dacă focul Tău cel ceresc n-o-nfierbântă cu flăcările lui, dacă iubirea Ta, Dulce Iisus, n-o umple cu mierea Ta, totul este în zadar. Strigătele noastre vor fi în pustiu, adică fără nici un ecou în suflete. Gesturile şi oratoria noastră îi vor obosi şi-i vor îndepărta pe ascultătorii Tăi, iar sufletele lor se vor întoarce dinspre noi cu un gust amar şi acru, şi dureros. | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

1. Minunatu-m-am de dragostea voastră atunci când am început ieri a vorbi despre Lazăr, că şi răbdarea săracului aţi lăudat-o, şi de cruzimea şi neomenia bogatului v-aţi scârbit; iar acestea nu mici dovezi de vrednicie sunt: căci chiar dacă nu avem faptă bună, însă o lăudăm, vom putea, negreşit, să ne împărtăşim de ea; chiar dacă nu fugim de răutate, dar defăimăm răutatea, vom putea, negreşit, să scăpăm de ea cu desăvârşire. Aşadar, de vreme ce aţi primit cu multă bunăvoinţă cuvintele acelea, hai să vă dau şi restul.

Ieri l-aţi văzut pe Lazăr la poarta bogatului, azi îl vedeţi în sânurile lui Avraam; ieri l-aţi văzut lins de câini, azi îl vedeţi dus cu alai de îngeri; ieri l-aţi văzut în sărăcie, azi îl vedeţi în desfătare; ieri l-aţi văzut înfometat, azi îl vedeţi în multă îmbelşugare; ieri l-aţi văzut nevoindu-se, azi îl vedeţi încununându-se; ieri i-aţi văzut ostenelile, azi îi vedeţi răsplăţile atât bogaţii cât şi săracii: bogaţii, ca să nu socotiţi că bogăţia este mare lucru fără faptă bună, iar săracii ca să nu socotiţi că sărăcia este vreun rău – şi unora, şi altora s-a făcut dascăl Lazăr.
Că dacă el în sărăcie n-a deznădăjduit, ce iertare vor avea cei ce în bogăţie fac aceasta? Dacă înfometat şi atât de necăjit fiind a mulţumit lui Dumnezeu, cum se vor dezvinovăţi cei ce în bunăstare nu vor să ajungă la aceeaşi faptă bună? | Continuare »

Pe cei bogaţi fă-i, Doamne, să vadă cât de goi
rămânem toţi când Mâna Ţi-o-nchizi de către noi.
Pe cei săraci fă-i, Doamne, să vadă ce bogaţi
putem cu toţii-ajunge de mila Ta purtaţi.
Pe cei trufaşi fă-i, Doamne, să afle tremurând
măsura ce uitată nu trebuie nicicând.
Pe cei smeriţi fă-i, Doamne, să afle fericiţi
ce mari sunt cei ce umblă cu-adevărat smeriţi.
Pe cei nălţaţi fă-i, Doamne, să caute şi spre jos,
pe cei căzuţi, să caute spre Cer mai curajos,
pe câţi le merge bine, să nu prea râdă-acum,
pe cei zdrobiţi fă-i, Doamne, să nu prea plângă-n drum,
Ci toţi să-şi amintească, în orice stare sunt,
că toate trec, – nimica nu-i veşnic pe pământ!
Să caute-a face bine, cât pot şi au prilej,
căci prea curând şi sigur îi spulberă-un vârtej! (Traian DORZ)

Prima vorbire a fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Timişoara
– duminică, 3 noiembrie 1974

Aş dori din toată inima ca această nouă căsătorie care s-a făcut astăzi să fie puternic întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Am vrea să îndemnăm pe tinerii noştri, prin bucuriile pe care ni le-a dat Dumnezeu de aseară şi până acum, să privească mai departe, dincolo de toate, ca să-L vadă mai limpede pe Domnul Iisus. Să zidească mai departe pe această piatră de temelie pusă de înaintaşii noştri după cuvântul Sfântului Pavel care spune: „Eu, ca un meşter înţelept, am pus temelia, iar altul clădeşte deasupra. Fiecare să ia seama ce clădeşte pe temelia aceasta. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă… Focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea cuiva va rămâne pe temelie, acel om îşi va primi o răsplată” (I Cor 3, 9-15).
Această temelie vrem să o punem în ziua de astăzi la baza acestei căsătorii a celor doi tineri ai noştri care, ca mâine, şi ei vor fi părinţi şi lucrători de nădejde în Lucrare.
În Efeseni capitolul 5 sunt unele învăţături lăsate care sunt foarte potrivite pentru prilejul în care ne găsim:
„Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele. De aceea, nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. | Continuare »