ScripturaIoan MARINI

Nimeni nu s-a născut să rămână copil mic. Şi, desigur, nimeni nu doreşte să rămână copil, să nu mai crească. Căci tot ceea ce are viaţă doreşte şi tinde să ajungă la desăvârşire.
Aşa e şi cu cel născut din nou. El nu poate şi nu trebuie să rămână la începuturile slabe, „la starea de copil“. Starea pe loc înseamnă dare înapoi. Ci trebuie să crească, pentru ca să ajungă la starea desăvârşită, „la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“.
Starea de nedesăvârşire în credinţă ne este arătată de Duhul Sfânt ca o stare primejdioasă. El ne spune că trebuie să ajungem „la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ – „ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos“ (Efes 4, 13-16).
Pe un copil, oricine îl poate înşela. Pe cel ce este necrescut în credinţă, orice vânt de învăţături şi viclenie a oamenilor, îl pot abate şi-l poate purta „încoace şi încolo“, cum e purtat şi valul apei sau un fulg de vânt.
Ce stare tristă este aceasta! Dacă te-ai născut la o viaţă nouă, trebuie să creşti. Te-ai născut prin cuvântul lui Dumnezeu, prin Evanghelie (In 1, 13; I Cor 4, 15; Iacov 1, 18; I Ptr 1, 23), tot prin acest cuvânt şi din acest cuvânt trebuie să te hrăneşti, ca să creşti spre mântuire! „Credincioşi adevărului, (în care ne-am născut din nou) în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos“.
Ţinta creşterii noastre sufleteşti e Hristos. El, şi nu altul. El este „măsura“ ce ni s-a dat, s-o râvnim şi s-o ajungem (In 2, 6; 13, 15-16; I Ptr 2, 21; Filip 2, 5; Mt 11, 29). | Continuare »

Rastignire_potirSfântul Siluan Athonitul,
«Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei»

Atât de mult ne-a iubit pe noi Tatăl, încât ne-a dat pe Fiul Său (In 3, 6); dar şi Fiul însuşi a voit aceasta şi S-a întrupat şi a vieţuit cu noi pe pământ. Atât Sfinţii Apostoli, cât şi o mulţime de oameni au văzut pe Domnul în trup, dar nu toţi L-au cunoscut ca pe Domnul; dar mie, mult păcătosului, mi s-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos e Dumnezeu (1 Co 12,3).
Domnul îl iubeşte pe om şi i Se arată cum El însuşi vrea. Şi când vede pe Domnul, sufletul se bucură cu smerenie de Stăpânul Cel milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva cum iubeşte pe Ziditorul său; chiar dacă vede toate şi iubeşte pe toţi, dar mai mult decât orice iubeşte pe Domnul.
Sufletul cunoaşte această iubire, dar nu o poate reda în cuvinte: ea este cunoscută numai prin Duhul Sfânt, pe care îl dă Domnul.
Sufletul vede dintr-o dată pe Domnul şi-L recunoaşte.
Cine putea descrie această bucurie şi veselie?
Domnul este recunoscut în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt rămâne în omul întreg: în suflet, în minte şi în trup.
Aşa este cunoscut Dumnezeu atât în cer, cât şi pe pământ.
În nemărginita Sa milostivire, Domnul mi-a dat acest har, mie, păcătosului, şi va da oamenilor să cunoască pe Dumnezeu şi să se întoarcă la El.
Scriu în numele milostivirii lui Dumnezeu. Da, acesta este adevărul. Martorul meu este însuşi Domnul.
Domnul ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă, căci o mamă îşi poate uita copilul, dar Domnul nu ne uită niciodată. Şi dacă Domnul însuşi n-ar fi dat Duhul Sfânt poporului ortodox şi marilor noştri păstori, n-am fi putut şti cât de mult ne iubeşte El.
Slavă Domnului şi marii Lui milostiviri, că unor oameni păcătoşi El le dă harul Duhului Sfânt. Bogaţii şi împăraţii nu cunosc pe Domnul, dar noi, nişte monahi şi păstoriţi sărmani, îl cunoaştem pe Domnul prin Duhul Sfânt.
Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia, şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dumnezeu. | Continuare »

(Vindecarea orbului din Ierihon)
„Ce voieşti să-ţi fac? …Doamne, să văd!“

Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşea şi putrezea lângă un zid din oraşul Ierihon.

Dar, deodată, un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dă năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare? „Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime… Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate“. În sufletul celui orb deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Auzise şi el despre Iisus, Doctorul şi tămăduitorul bolnavilor; şi acest Iisus trecea acum prin acest loc. Gloata cu Iisus se apropie. Nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“…
Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“… Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor care suferă. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?“ „Doamne, să văd!“, răspunde orbul. Să văd iar lumina soarelui, să văd lumea, să-mi văd rudeniile, să Te văd pe Tine şi să pot umbla în cărările Tale“…
Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta!“; şi orbul îndată s-a tămăduit.
O, ce înţeles adânc este în această Evanghelie! În chipul orbului, aşa stăm şi noi orbiţi de patimi şi fărădelegi. „Ochi avem, dar nu vedem; urechi avem, dar n auzim“. Ne tânguim de necazuri, de lipsuri, de greutăţi, dar n-avem ochi să vedem pricina necazurilor şi n avem urechi s-auzim chemarea Domnului de a ne întoarce din calea fărădelegilor. Domnul vede suferinţele noastre, Se apropie cu iubire de noi şi ne întreabă şi pe noi: „Ce voiţi să vă fac?“. Noi însă n-auzim întrebarea Domnului şi nu răspundem nimic la această întrebare. De la Domnul noi nu cerem nimic; noi cerem de la lume uşurarea vieţii şi a necazurilor noastre. | Continuare »

Vindecarea-orbului-16Traian Dorz, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Ce târziu am început să trăiesc, Iisuse, –
timpul meu spre Nevăzut ce curând se duse!

Ce târziu mi s-au deschis ochii spre viaţă,
– azi mi-e totul ca un vis învelit în ceaţă.

Ce târziu am auzit despre Calea Vie,
ce-n zadar mi-am risipit viaţa mea pustie!

Ce târziu ajung să-mi pun spre câştig dinarii,
câţi i-am risipit nebun una cu tâlharii!

Ce târziu văd eu, Iisus, ce-am pierdut întruna
şi ce multe mi s-au dus azi, pe totdeauna!

O, ce har că azi Te-ascult şi că vin la Tine
– dar de-aş fi venit de mut cât era mai bine!

seraphim_motovilov_1Lumina-i zâmbetul iubirii
lui Dumnezeu peste pământ,
cum Crucea-i Semnul Mântuirii
şi-al unui Veşnic Legământ.

Cât e lumină, este încă
nădejde să te mântuieşti,
primind lucrarea cea adâncă
a Tainei ei dumnezeieşti.

Cât încă zâmbetul iubirii
nu s-a întors dinspre pământ,
primeşte Semnul Mântuirii
şi pune-un veşnic legământ.

Cât Vestea Harului Iertării
din Jertfa Crucii n-a-ncetat,
răspunde-i dragostei chemării,
s-ajungi la Dumnezeu iertat.

Cât ochii tăi mai pot să vadă
şi gura mai grăi cuvânt,
şi inima-n Hristos să creadă
– rosteşte-I Sfântul Legământ!…

Traian Dorz, Cântări de sus

IisusHristos_Eu sunt Lumina lumii

de Traian Dorz

„Iisus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii»“ (Ioan, 8,12)

Pe lângă celelalte daruri ale Lumini, în ea se găseşte şi adevărul.
Nu poţi cunoaşte adevărul, nici despre lucruri, nici despre oameni, nici despre tine, nici despre nimic, decât la lumina lui Hristos!

Nu poţi vedea soarele decât venind la soare.
Şi tot aşa, nu-L poţi cunoaşte nici pe Hristos decât venind la El.
Nu poţi cunoaşte culorile,
nici forma adevărată a lucrurilor şi fiinţelor
decât venind la lumină.
Dar nu la orice lumină, ci numai la lumina soarelui, la lumina lui Dumnezeu.

Tot aşa, nu poţi cunoaşte adevărul curat cu privire la nici un lucru, dacă nu vii la Hristos.
Numai în lumina Lui vezi luminos.
Şi vezi totul.
Şi vezi limpede.
Vezi nu numai forma din afară, ci şi inima lucrurilor, adică sensul adânc al vieţii. Duhul şi intenţia din oameni şi din lucruri.

Nici o altă lumină nu este sigură, numai lumina lui dumnezeu. Toate celelalte se sting. Sau se sfârşesc. Sau se întrerup. Sau se strică.
Nici o altă lumină nu este plăcută, ca lumina Lui. Toate celelalte supără vederea. Sau mirosul. Sau nervii.
Toate celelalte lumini sunt mărginite la o vreme mai scurtă sau mai lungă. La un loc mai mic sau mai mare. Se sting curând.
Sau luminează numai pe unii. Sau luminează numai o parte…

Toate celelalte lumini sunt vătămătoare sănătăţii.
Toate celelalte lumini sunt lipsite de viaţă şi de putere. Nimic nu poate nici creşte, nici rodi prin căldura şi puterea lor înşelătoare sau moartă. | Continuare »

VESTIRE

Sf-Grigorie-TeologulTraian DORZ, din CÂNTĂRILE ROADELOR

Cel ce-a luat mai bine seama la oameni şi la duh
a spus:
că unii predică Credinţa numai cu gura, fără viaţă,
vorbesc numai de ea,
dar nu o mărturisesc cu fapta lor,
– aceştia-s aceia care zic totdeauna, dar nu fac.
Lua-vor o mai grea osândă,
căci ei fac cel mai mare rău
îndepărtând aşa pe oameni de ascultarea lui Hristos
şi ispitindu-i să hulească, din cauza lor, pe Dumnezeu,
mergând la iad, mai trag în moarte pe mulţi
prin nepăsarea lor.

Alţii nu predică Credinţa, cu gura,
dar a lor viaţă,
mărturisind despre Credinţă, e-o pildă vie
pentru toţi,
aceştia-s lumina care nezgomotos fac slujba bună,
iar oamenii văzându-i astfel
Îl preamăresc pe Dumnezeu.

Iar alţii,
cei puţini,
sunt cei ce, vorbind frumos despre Hristos,
mărturisesc şi cu viaţa despre iubire şi-adevăr.
Aceştia-s cei mai puternici şi buni urmaşi
ai lui Hristos,
căci învăţându-i şi pe alţii ce trebuie despre Credinţă,
ei o arată şi-n trăire, înfăţişându-L pe Iisus.

Un om de-acesta preţuieşte cât sute de predicatori,
iar roada lui rămâne scumpă
şi lumii,
şi lui Dumnezeu.

O Doamne, dă Credinţei Tale nu mulţi predicatori
în lume,
ci mulţi împlinitori cu fapta,
puternici mărturisitori!

IH_23Traian DORZ, Eternele poeme

Tu ne-arăţi, Iisuse, Calea către frumuseţi cum dai
numai celor care caută cel mai sfânt şi dulce rai.

Când pe treptele de raze vine-al îngerilor cor,
fericiţi ne-mbrăţişează şi ne ia-n plutirea lor.

Tatăl dulce ne sărută şi ne leagănă divin
când miresmele-nchinării se preling pe gânduri lin.

Şi covoare moi de rouă şi de raze ni se-aştern
spre odihna-ncântătoare a Edenului etern.

Tu ne-mbrăţişezi, Iisuse, cu-al Tău Trup şi Sânge Sfânt,
închegându-ne-ntr-o Taină cu un veşnic legământ.

Tu ne-adapi la Râul Veşnic, dulce, limpede şi lin,
care udă-n cântec veşnic şi în Har tărâm divin.

Duhul Sfânt ne luminează cu un fericit răspuns
toate tainele al căror înţeles ne-a fost ascuns.

Adevărul ni se face tot mai strălucit mereu,
dându-ne împărtăşirea şi odihna-n Dumnezeu. | Continuare »

Din cuvântul fratelui Moise Velescu, la Adunarea de Tineret pe Ţară a Oastei Domnului  7 mai 1994
Scurtă prezentare a Lucrării Oastea Domnului: originea Oastei Domnului, precum şi rolul ei în societate

Cina-cea-de-taina-31Acesta este Sângele Meu, Sângele legământului, care se varsă pentru mulţi“ (Marcu 14, 24).
„Veniţi să ne alipim de Domnul printr-un legământ veşnic, care să nu fie uitat niciodată“
(Ieremia 50, 5).

 Slăvit să fie Domnul! Într-adevăr, orice cuvânt am căuta să folosim, nu-i îndeajuns şi nu poate fi de-ajuns ca să mulţumim Celui care ne-a învrednicit să trăim asemenea zile, asemenea evenimente. Întâlnirea noastră va fi numită în istoria Oastei: O zi istorică. S-au început astfel de evenimente cu Comăneştiul. A urmat întâlnirea de la Sibiu. Aceasta este a treia, cea în care ne găsim astăzi cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru aceste vremuri pe care ni le dăruieşte astăzi Dumnezeu, au suferit, au luptat şi s-au jertfit atât de mulţi, pe întregul parcurs al istoriei Oastei Domnului. Iar aceasta, pentru ca noi să înţelegem să fim de folos aici, în Biserica noastră şi în poporul nostru.

Aş vrea să încep prin a ne clarifica în faţa acelora care sunt curioşi să ştie ce este aceea Oastea Domnului.
Mântuitorul, în timpul activităţii Sale, în toate cuvintele, într-o adâncă smerenie şi-ntr-un fel unic în istoria lumii, am putea să spunem, a atârnat întru totul de voia lui Dumnezeu. În toate lucrurile Îl socotea pe Dumnezeu Acela al Cărui trimis era. După Înălţarea Domnului la Cer, Apostolii, în urmă, n-au făcut nimic altceva decât, în cele patru Evanghelii, să ni-L prezinte doar pe Domnul Iisus Hristos. E semnificativă această învăţătură pentru generaţia noastră şi pentru acest secol din urmă! Singura soluţie a lumii, în care păcatul a ajuns la culme, este astăzi Iisus Hristos. Spune Apostolul Pavel: „N-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit“. El, Mântuitorul e programul Oastei Domnului. | Continuare »

purtarea-crucii-1Cornel RUSU, CUVÂNTUL – CHEIE A DARURILOR

Într-o duminică seara, eram la adunare în casă la fratele Aurel şi sora Maria. Era şi Iacob. Venise la noi de la Teliuc. Se vede că eram urmăriţi mai dinainte chiar de secretarul de partid. Adunarea era în plină activitate. Deodată, intră el, Josima, cu un miliţian. Era chiar şeful. Abia se făcuse trecerea de la Jandarmerie la Miliţie. Toţi bărbaţii suntem duşi la post. Pe Iacob l-au închis într-o cameră cu geamul de la uşă spart, iar eu în alta, cu un miliţian lângă mine. Restul fraţilor intrau pe rând în biroul şefului. Gălăgie mare, ţipete, strigăte… Fraţii ies unul câte unul, ocărâţi, ameninţaţi, dojeniţi, hăituiţi…
Josima a anunţat Securitatea din Deva, telefonic. Aceasta a dispus ca să fiu trimis ziua următoare în lanţuri din post în post. Această pedeapsă era foarte grea, căci fiecare post de miliţie care te primea dispunea de cel înlănţuit: foame, tăiat lemne sau alte munci, neodihnă, bătăi, ghionturi; apoi mersul anevoios pe jos, cu lanţuri şi cătuşe…
După ce şi ultimul dintre fraţi intră la anchetă în biroul şefului, veni şi rândul meu. Josima plecase. Şeful, cum am intrat, a încercat acelaşi sistem de intimidare, cu ţipete, strigăte şi ameninţări. După ce şi-a terminat valul furios, foarte calm, l-am întrebat:
– De ce strigaţi?… M-aţi găsit undeva în stare de ebrietate, spărgând, furând, bătând, ameninţând sau făcând alte rele vrednice de pedeapsă? Sau m-aţi găsit, ca şi pe ceilalţi anchetaţi, rugându-ne lui Dumnezeu şi învăţându-ne să fim buni, ascultători, cinstiţi, vrednici de Dumnezeu şi de chemarea sfântă? Când zic acestea, zic şi de ascultarea de legile ţării… Aduceţi-vă aminte de Dumnezeu! Şi dumneavoastră aţi avut o mamă, care, de copil, v-a îngenuncheat în faţa sfintei icoane. V-a împreunat cele trei degetuţe, învăţându-vă cum să vă rugaţi. De la Îngerel, la Tatăl Nostru, la Împărate Ceresc, Preasfântă Treime, apoi la Psalmul de căinţă, cincizeci, şi aşa mai departe, pe măsura creşterii. Gândiţi-vă că, mai presus de toate, aveţi un suflet, pe care, trebuie să-l mântuiţi, dacă nu vreţi să mergeţi în iad. | Continuare »

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_41. Fiii mei, învăţătura unui tată ascultaţi-o
şi, luând aminte bine, cu pricepere urmaţi-o!

2. Căci eu numai sfaturi bune vă grăiesc; gândiţi la ele
şi nu-mi lepădaţi nici unii sfatu-nvăţăturii mele.

3. Căci atunci când eram încă fiu, la tatăl meu în casă,
fiul gingaş, fiul unic, lângă mama mea duioasă,

4. El mă învăţa atuncea şi-mi zicea: «Păstrează bine,
lângă inimă, cuvântul şi povaţa mea o ţine.

5. Dobândeşte-nţelepciunea şi priceperea, în toate,
nu-mi uita cuvântul gurii şi dintr-însul nu te-abate.

6. Nu-mi lăsa învăţătura – şi ea fi-ţi-va păzitoare,
s-o iubeşti oricând, căci dânsa te va ocroti sub soare.

7. Începutu-nţelepciunii: dobândeşte-nţelepciune
şi, cu tot ce ai, câştigă cunoştinţa celor bune.

8. S-o nalţi, fiul meu – şi dânsa înălţa-va al tău nume,
dac-o-mbrăţişezi, ea este slava ta, cât eşti pe lume.

9. Ea pe capul tău va pune fericita ei cunună
şi-o cunună-mpărătească drept podoabă o să-ţi pună.

10. Fiul meu, ascultă-mi glasul şi cuvântul meu îl ţine
şi-atunci anii vieţii tale vor fi mulţi şi plini de bine! | Continuare »

homer-odysseus-540x250Odiseu a fost un erou al vechilor greci. A luat şi el parte la războiul de la Troia, unde grecii i-au bătut pe troieni, după un război de zece ani. După gloriosul război, Odiseu a plecat spre casă cu oamenii lui. În drumul lor, pe mare şi uscat, au pribegit ani de zile, trecând prin fel de fel de primejdii.
Între altele, au trecut şi pe lângă primejdia cu insula sirenelor. Aceste sirene erau un fel de vâlve ale mărilor; nişte zâne încântătoare, care, prin cântecele lor vrăjite, ademeneau pe trecători, le furau voinţa, îi îmbătau cu un fel de beţie dulce care îi făcea să sară în valurile mării, unde îşi aflau moartea şi mormântul.
Ca să scape de primejdia aceasta, Odiseu a înfundat cu ceară urechile oamenilor săi, iar pe sine s-a legat strâns de catargul corabiei. Luptătorii lui n-auzeau ademenirile sirenelor. El le auzea, dar era legat de barcă. În felul acesta, au trecut teferi pe lângă insula cea vrăjită a morţii.
Un adânc înţeles creştinesc văd eu în această legendă. Un fel de insulă vrăjită a morţii este şi lumea aceasta cu „sirenele“ ei; cu desfătările şi amăgirile ei. Omul vâsleşte spre Patria Cerească, dar lumea îl amăgeşte cu „cântările“ şi desfătările ei. Lumea îi fură omului voinţa, îi fură mintea, îl îmbată cu plăcerile ei şi îl face să se arunce în valurile ei, în valurile pieirii sufleteşti şi trupeşti.
În faţa ispitei, Odiseu s-a legat strâns de catargul corabiei.
În faţa ispitei, leagă-te şi tu cu puterea Evangheliei! Leagă-te cu putere de catargul Evangheliei!
În faţa ispitei, oamenii lui Odiseu s-au făcut surzi, înfundându-şi urechile cu ceară.
Mut şi surd fă-te şi tu faţă de lume şi ispitele ei!
Câtă vreme însă, în loc să faci aşa, tu cauţi parcă anume „sirenele“, pe la cârciumi, petreceri, cinematografe şi alte desfătări lumeşti – cum crezi, dragul meu, că ai putea birui ispita?
Câtă vreme toate urechile tale, şi cele din carne şi cele din duh, sunt desfundate pentru lume, te miri că te biruie ispita şi lumea?

Părintele Iosif Trifa, 6oo de istorioare

bazar-webLume, negustor de rele,
cum m-ai înşelat cu ele,
mi-ai promis de toate cele
şi mi-ai dat amar şi jele.
Mi-ai promis mare şi sare
şi mi-ai dat lacrimi amare,
mi-ai promis averi şi strâns
şi mi-ai dat amar şi plâns,
mi-ai promis şi mi-ai promis,
dar minciună-i tot ce-ai zis;
c-ai zis până te-am crezut
şi-apoi m-ai lăsat căzut,
ai zis cât ţi-am fost pe plac
şi-apoi m-ai lăsat sărac,
ai zis până m-ai minţit
şi-apoi m-ai lăsat zdrobit.
Lume, negustor de rele,
tu strâmbaşi căile mele,
să mă duci la iad cu ele,
să mă-ngropi în chinuri grele.

…De n-ar fi-avut Dumnezeu
milă de sufletul meu,
unde-aş fi ajuns să zac,
n-ar şti nime-n veac de veac.
Fie Domnul lăudat,
c-a fost bun şi m-a scăpat,
fie Domnul preamărit,
c-a fost bun şi n-am pierit.

Traian Dorz, Cântările din urmă

Sf_apostol_TimoteiTraian DORZ

Binecuvântare,
pentru Timotei,
Doamne-a Ta-ndurare
fie-al lui temei,
Doamne-a Ta iubire
fie-al lui avut,
Doamne-a Ta-nsoţire
fie-i veşnic scut!

Timotei, – tu să vrei
să-L iubeşti pe Hristos,
Timotei, – tu să creşti,
să-L slujeşti credincios!

Binecuvântare,
peste el mereu,
paza lui cea tare
fie-i Dumnezeu,
sfânta Îndrumare
fie-i Duhul Sfânt,
fie-i dulce soare
Dulcele Cuvânt.

Binecuvântare,
pentru el oricând,
umble-n ascultare
credincios şi blând,
slujba fericită
împlinind supus,
slava nesfârşită
să i-o dea Iisus!

Traian Dorz, HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON

Rastignire_02Proverbe 4, 27:
«Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga. Şi fereşte-te de rău!»

Orice drum are două margini.
Orice grupare are două extreme.
Orice învăţătură poate avea cel puţin două interpretări. Ca o pasăre – două aripi.
Chiar şi drumul cel mai drept, chiar şi gruparea cea mai unită, chiar şi învăţătura cea mai clară, pot avea dreaptă şi stângă.
Dar Dumnezeu, Care este Unul, Care este Dragostea şi Care este Adevărul – nu vrea niciodată extreme. Urăşte extremele şi porunceşte să nu le urmăm niciodată.
Cărarea pe care mergi – porunceşte Cuvântul Său Sfânt – să fie netedă.
Toate căile tale să fie hotărâte.
Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga.
Şi fereşte-te de rău! (Prov. 4, 27).
Să nu vă abateţi de la cele ce le-a poruncit Dumnezeul vostru, nici la dreapta, nici la stânga (Deut. 5, 32; 17, 20; 28, 14).
Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face (Iosua 1, 7).
Fără să vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga (Iosua 23, 6).
Ce minunat este, chiar şi în faţa oamenilor, un mers sta-tornic, fără ocolişuri, fără cotituri, fără abateri!
Urmele drepte, adânci şi frumoase ale unui astfel de om, cu un astfel de mers, sunt cea mai puternică predică. Cea mai clară dovadă. Cea mai convingătoare chemare.
Nici un om nu poate avea o valoare mai mare decât acela care, prin felul lui de viaţă, a mers mereu pe mijlocul dru-mului cinstei. Prin mijlocul oamenilor vrednici. Prin mijlocul învăţăturii sănătoase. | Continuare »

Iisus-si-copii-3Traian DORZ, LA GOLGOTA

Când eram copil, Iisuse,
gata-n lume să mă duc,
şi din două căi opuse
una trebuia s-apuc,
m-ai chemat să vin la Tine,
eu că vin Ţi-am spus smerit,
dar m-am dus pe căi străine,
n-am venit.

M-ai oprit odată-n cale
şi, milos, mi-ai arătat
ce prăpastie-i în vale,
că drum rău am apucat,
şi mi-ai spus să-ntorc cu Tine
pe-al Tău drum spre răsărit,
dar n-am vrut să-ntorc spre bine,
n-am venit!

…Şi-am ajuns deasupra gropii,
însă când era să cad,
Te-am simţit că Te apropii
şi m-ai izbăvit de iad!
Ah, de-atunci pe totdeauna
Te urmez, Iisus iubit,
fă, curat să-Ţi fiu întruna,
fiu smerit.

Vindecarea_10_leprosi-3Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El. Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).
Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „…De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Lc 17,18). Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi! Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?
„…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2). Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră. Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…
Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire! Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.
Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui… Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20). Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28). | Continuare »

cei-10-leprosi-webDacă mai trăieşte încă tatăl tău
sau mama ta,
capetele-acestea albe unice pe lume-ţi sunt.
Vor mai fi puţine zile lângă tine,
nu uita,
datoria către dânşii fă-ţi-o până la mormânt!

Dacă mai trăieşte încă binefăcătorul tău,
nu uita recunoştinţa ce-i eşti mai dator ca toţi,
sfânt să-ţi fie totdeauna numele şi chipul său,
cu respect şi cu iubire să-i întorci napoi
cât poţi!

Cu ce poţi plăti iubirea şi durerea jertfei lor,
cu ce poţi plăti viaţa şi lumina ta, cândva?
– dacă-ţi mai trăieşte încă vreun binefăcător
numai prin recunoştinţă
poţi să-i mai întorci ceva.

Când nu vor mai fi pe lume, în curând, ai tăi părinţi,
când nu va mai fi pe lume binefăcătorul tău
nu vei mai avea prilejul unicei recunoştinţi
şi-n zadar vei plânge-atuncea
prea târzii
păreri de rău!

Traian Dorz – Cântarea roadelor

vindecarea-celor-zece-leprosi-111. Nimic nu m-a amărât mai mult decât când am văzut pe unul care fusese cândva un băiat sărac şi apoi crescut la mesele frăţeşti,
îmbrăcat cu hainele dăruite de surorile evlavioase, adăpostit, miluit, crescut şi învăţat carte înaltă de către dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuţie, grăsime şi situaţie înaltă, din coşurile lui pline nu s-a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era ruşine să se laude arătându-i perele lui,
deşi vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…

2. Ce să mai zici despre o fiinţă nerecunoscătoare? Că e om?
Îţi vine aşa de greu să zici că e om!
Căci până şi un câine ţine minte un bine care i s-a făcut. Şi caută să-şi întoarcă recunoştinţa într-un fel, fie şi numai printr-o prietenoasă clătinare din coadă către cel care i-a dat o bucată de pâine!
Nerecunoscătorul om este mai rău decât recunoscătorul animal.

3. Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut dar unui prieten al său o comoară de mare preţ, acela i-a zis uimit:
– Maiestate, dar este prea mult!
– Pentru tine poate părea prea mult, i-a zis împăratul, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul!
Atunci cât poate Dumnezeu!

4. Suflete al meu, dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău!
Fă-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ, căci este dovada supremei iubiri, jertfa supremă!
El aşa a făcut pentru noi! | Continuare »