CE SINGUR SUNT

Traian DORZ, din Cântările Căinţei

Fiul-cel-pierdut-26Ce singur sunt, ce singur, Iisuse, fără Tine,
mi se topeşte-n lacrimi tot sufletul din mine
şi ca-ntr-o mare moartă mă tot scufund întruna,
simţind că-s dat la moarte aici pe totdeauna…

O, Domnul meu, o, Domnul meu,
ce mai pot face eu,
decât să strig mereu:
o Doamne, dacă-ai vrea
s-auzi durerea mea,
mai iartă-mi vina grea…

Ce singur sunt, Iisuse, ce-nchisă-i orice zare…
privesc şi-n nici o parte nu văd nici o scăpare,
şi strig, şi de niciunde nici un răspuns nu-mi vine;
– Iisus, şi arde-n flăcări tot sufletul din mine…

Ce singur sunt… ai milă de viaţa mea zdrobită,
de-a mea singurătate, de vina-mi neplătită…
– ştiu că mi-e-adânc păcatul, mai greu ca fundul mării,
dar ştiu că şi mai mare Ţi-e dragostea iertării.

Fiul-cel-pierdut-12Traian Dorz, din Cântări uitate

Iisuse, Domnul nostru, cu sufletul zdrobit
mă-ntorc acum la Tine din drumul rătăcit.

Ai milă, Domnul meu, Tu ştii ce sufăr eu
– şi-mi vină-n ajutor, Preabun Mântuitor!

Viaţa mea trecută prin greu noroi am tras,
dar vin acum la Tine, în cel din urmă ceas.

O, iată-mă, Iisuse, ca fiul rătăcit
eu vin acum la Tine, sărac şi zdrenţuit.

Averea ce mi-ai dat-o de mult eu am pierdut,
o, Bun Iisus, ai milă de mine, cel căzut.

Viaţa mi-am pierdut-o în pofte şi-n păcat,
dar, iată, vin la Tine plângând îndurerat.

O, roagă-L Tu pe Tatăl să iasă-n calea mea
şi-n mila Lui cea mare, iertarea Lui să-mi dea…

Traian Dorz, Lumina iubitului fiu

Fiul-cel-pierdut-21. Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă.
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în judecata şi în răsplata Lui, atunci neapărat trebuie să porneşti.
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu,
să porneşti pe calea căinţei, a înfrânării şi a mântuirii,
să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire.
Să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios.
Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.

2. Părinte credincios, oare fiul tău este sănătos sufleteşte?
Oare fiul tău crede în Domnul şi face el parte cu ascultare dintre fiii Domnului, sau nu?
Dacă nu, ce faci tu, mamă, ce faci tu, tatăl lui, ce faceţi voi pentru el? Alergaţi voi oare la Domnul, stăruind în rugăciune şi aşteptând cu răbdare izbăvirea Lui, – sau nici nu vă pasă de pierzarea fiului vostru?

3. Cum puteţi voi, părinţilor, să mergeţi liniştiţi pe căile Domnului când fiul sau fiica voastră merg pe căile lui satana?
Sau nu cumva chiar voi îi gătiţi şi îi trimiteţi la acelaşi potop de desfrâu la care aleargă lumea păcătoşită, ca să fie şi ei „ca lumea“?
Nu vi-e groază că moartea la care îi trimiteţi pe ei vă va înghiţi şi pe voi? | Continuare »

Ca Rut

RuthIisus, am flămânzit!
…M-aş duce pe câmpie
să văd de pot să-mi lase
secerătorii mie
doar spicele rămase
în urmă la cosit.

Şi, iată, pe-nserat,
mă-ntorc cu braţe pline
de snopi cu roade grele.
Ştiam că pentru mine
Tu-mi pregăteşti din ele
un prânz îmbelşugat.

Pe-acelaşi sfânt ogor,
săracă şi străină,
am să mă-ntorc şi mâine.
Din holda Ta divină
să-mi fac spre hrană pâine
şi cântec pentru dor.

Şi-am să aştept apoi
ca Rut, să mă răscumperi
şi să mă faci mireasă;
imensul dor să-mi stâmperi
când ne-om întoarce-Acasă,
Iisuse, amândoi.

Vlad Gheorghiu

O, NU-I UŞOR!

Traian DORZ, Cântările Căinţei

Fiul-cel-pierdut-3O, nu-i uşor, Iisuse, să sufăr şi să tac,
când mi-aş striga durerea ca tunetul de tare,
dar din mormântul vinei în care plâng şi zac,
n-aş vrea să-Ţi cer, Iisuse, nimic, decât iertare.

Iertare pentru gândul temut şi îndoit,
cel încolţit din duhul ne-ncrederii în Tine
când, în adânc, cu-ndemnul viclean m-am învoit
şi mi-am robit fiinţa nădejdilor străine.

M-am îndoit, Iisuse, de drumul Tău curat
şi de puterea-Ţi care n-ar şti cum să-mi ajute,
şi-atunci înşelătorul lumina mi-a furat,
târându-mă în bezna acestei temniţi mute.

O, Tu, Liberatorul puternic şi milos
al tuturor acelor ce zac în vreo-nchisoare,
ai milă şi de mine, căzut atât de jos,
desferecă-mi iubirea şi lasă-mi-o să zboare!

Şi lasă-mi-o să zboare din nou la Ţărmul Sfânt
la care fericirea mi-o-mbrăţişa curată
când lacrimile tainei sfinţeau un legământ
cu mii de juruinţe să nu-l calc niciodată…

Traian DORZdin «ISTORIA UNEI  JERTFE» (fragment)

Bătea un vânt tăios… era februarie. Eram flămânzi şi îngheţaţi de tot.
Într-un târziu, a venit trenul. Ne apropiară şi pe noi, ţipând porunci. Începură să coboare şi să urce oameni. Toţi trei paznicii noştri intrară atunci într-un fel de spaimă, alergând în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul sau să vorbim cu cineva.
– Mai bine le puneam bandiţilor lanţurile, se căia ofiţerul. Am tresărit când mă auzii numit bandit.
– Ţineţi-vă de mâini! Sus! Nu cumva să mişte vreunul!
– Nu vă temeţi domnilor, nu fuge nimeni! îi asigurară careva dintre noi.
Am fost înghesuiţi toţi într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc, la picioarele noastre, fură trântite lanţurile noastre nefolosite şi nefolositoare.Pentitenciarul-Gherla
Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atât de cunoscut al tuturor opririlor de cale ferată până la Cluj. Apoi, mai târziu, de la Apahida, am luat-o la stânga, până când am auzit:
– Urmează Gherla!
Atunci paznicii noştri au intrat iarăşi în alarmă.
– Fii atent! Coboară!… Nu care cumva vreunul…
– Nu vă temeţi, domnilor! îi asigurarăm iarăşi noi, liniştiţi.
– Doi câte doi! Vă ţineţi de mână! Daţi-i drumul!
Şi iarăşi am luat-o pe jos, ţinându-ne paşii prin mijlocul drumului, într-o mână cu bagajul şi în cealaltă ţinând mâna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase – acum era noapte – într-adevăr, ca nişte primejdioşi răufăcători.
Am ajuns la poarta fiorosului Penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă de mult. Ştiam că era, după Aiud, una dintre cele mai vechi şi mai renumite închisori, cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut – sau au rămas pe veci aici – mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem. | Continuare »

Vamesul-si-fariseul-13Înţelepciune, Maică sfântă,
ce-mi îndrumezi cărarea mea,
rămâi de mine mai aproape
când munţii-s nalţi, iar noaptea-i grea!

Învaţă-mă că nu-s pe lume
comori mai mari şi mai de preţ
ca cele ce le dă credinţa
smeritei şi-nfrânatei vieţi.

Învaţă-mă să n-am prieteni
mai buni şi mai aleşi ca cei
ce n-au nici duhul linguşirii,
nici pofta laudei în ei.

Învaţă-mă că nu-i cunună
mai scumpă ca un cuget drept,
nici tron mai nalt ca umilinţa,
nici dar ca sfatul înţelept.

Învaţă-mă nu după vorbe
pe cei ce-i văd să-i preţuiesc,
să-i simt, prin duh, în adâncime
şi, prin tăcere, ce gândesc. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (din meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

„ De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.“ (II  Timotei 3, 12)

Vamesul-si-fariseul-12Mare lucru este evlavia şi mare taină este taina ei. Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre evlavie o arată ca taină a lui Hristos, ca pe însuşirea şi chipul Lui care încep de la trup, şi sfârşesc la slavă (I Tim 3, 16). Pentru aceasta îl sfătuieşte el pe urmaşul său, cu multă duioşie şi dragoste: Caută să fii evlavios… evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (I Tim 4, 7-8)… Ţine-te de învăţătura care duce la evlavie (I Tim 6, 3). Negreşit… evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig (I Tim 6, 6)… Să trăiţi în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 12). Cunoştinţa adevărului duce la evlavie (Tit 1, 1). Să aducem Domnului o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică (Evr 12, 28). Iar Sfântul Apostol Petru spune hotărât că în cele şapte trepte ale mântuirii, una din cele mai de sus pe scara aceasta este evlavia (II Pt 1, 5-7). Şi zice hotărât că dacă cineva nu le are pe acestea în el, acela este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate…
Deci evlavia este una din condiţiile mântuirii. Cine nu o are este numit orb şi bâjbâitor pierdut. Dar cine o are cu adevărat, din chiar pricina aceasta, va avea de suferit prigoniri.
Dar ce este evlavia şi care sunt însuşirile acestei virtuţi pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o cere atât de stăruitor şi fără de care ni se spune limpede că nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu?
Evlavia sau cucernicia este suma tuturor însuşirilor frumoase ale unui suflet credincios: respectul sfânt faţă de Cuvânt, faţă de rugăciune, faţă de lucrurile Domnului, faţă de fraţi, faţă de suferinţă, faţă de lacrimi, faţă de orice adevăr. Delicateţea sufletească, gingăşia, neprihănirea, compasiunea, milostenia, blândeţea, duioşia, iubirea, sfinţenia, cumpătarea, omenia, iertarea, iubirea – toate acestea, învăluite în cea mai adâncă smerenie şi curăţie, ar întregi chipul divin şi fericit al evlaviei… Cine îşi poate închipui o faţă luminată de aceste sentimente are imaginea unei feţe evlavioase. Şi cine poate întâlni o fiinţă împodobită cu toate aceste trăsături, acela va avea înaintea sa o viaţă evlavioasă… o fiinţă evlavioasă. | Continuare »

Când Tu îmi dai sărutul iertării, parcă-aş vrea
să-mi crezi, Iisuse, plânsul din pocăinţa mea,
să vezi ce rău îmi pare de tot ce Ţi-am greşit
când n-am iubit puternic pe cel ce m-a lovit.

Când n-am întors cu milă spre cel nenorocit,
când n-am plâns lângă-acela cu sufletul rănit,
când n-am răspuns iubirii cu care mă-nconjori
cu râvnă şi-ascultare decât arareori.

Eu ştiu că nu sunt vrednic, Iisuse, până-n veci,
din slava slavei Tale spre mine să Te-apleci,
dar crede-mi, Doamne, plânsul din rugăciunea mea,
nu-ntoarce de la mine, în lacrimi Faţa Ta.

Iisuse, doar la Cruce, iertare, vin să-mi dai
şi stărui lângă Jertfa-Ţi cu plânsul fără grai
şi-aş vrea să-mi crezi suspinul, că-i sincer tot ce-Ţi spun,
sărutul împăcării să-mi dai, Iisuse bun.

Vlad Gheorghiu

vamesul_fariseulCând se va striga odată
şi-al meu nume Sus,
ce va spune despre mine
Glasul lui Iisus?
Doamne, fă să spună bine Glasul lui Iisus.

Ce va spune despre-a mele
fapte Dumnezeu?
Am fost oare eu un vameş
ori un fariseu?
Doamne, fă să fiu un vameş, nu un fariseu.

Când voi fi ales odată
între buni sau răi,
oare cu cei răi voi merge
ori cu-aleşii Tăi?
Doamne, fă să fiu de-a Dreapta, cu aleşii Tăi!

Când se va rosti odată
Judecata mea,
oare ce va fi: iertare
ori osândă-n ea?
Doamne, fă să am iertare, nu osândă-n ea!

Când voi merge-n veşnicie
la cântări sau munci,
oare care o să fie
partea mea atunci?
Doamne, fă-n cântări să-mi fie partea mea atunci.

Traian Dorz, Cântările eterne

Vorbirea fratelui Tiriteu Ioan (Cârpeşti) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982

p-vames2-web…Multe pilde a spus Domnul Iisus. Şi prin toate a căutat să aducă învăţătura cea nouă, Cuvântul Adevărului lui Dumnezeu şi lumină pentru toţi oamenii. Trebuia să mai spună şi această pildă, pentru că de atâtea ori a mai spus multe pilde care nu au fost înţelese de unii oameni care şi ei se adunau şi veneau lângă Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Şi pentru unii dintre ei a trebuit să mai spună şi pilda aceasta, despre „cei doi oameni care s-au suit la templu să se roage” (Lc 18, 10). Te bucuri aşa de mult când auzi că se mai suie şi altcineva la templu să se roage. Că sunt atâţia care se coboară, în multe locuri, la multe primejdii şi la multe lucruri rele. Dar când auzi că se mai suie cineva la templu ca să se roage, ţi se umple inima de bucurie.
În multe locuri în Cuvântul lui Dumnezeu se spune despre doi: doi oameni vor fi la câmp… doi vor fi într-un pat… două vor fi la moară… Acuma doi s-au suit la templu.
Dar peste tot se spune despre cei doi că „Unul va fi luat şi altul va fi lăsat”, pentru că unul va fi găsit într-un fel, iar celălalt în alt fel.
Dintre cei care vor fi la câmp, unul va fi luat, altul lăsat.
Dintre cele care vor fi la moară, una va fi luată, alta va fi lăsată…
Dintre cei care vor fi într-un pat, unul va fi luat, altul va fi lăsat…
De ce oare unii sunt într-un fel, iar alţii în alt fel? Dintre cei doi care s-au suit la templu, unul a venit cu un gând, iar celălalt cu un alt gând şi cu o altă părere. Unul se lăuda înaintea lui Dumnezeu cu faptele sale şi-I spunea trufaş tot ce a făcut el. Altul a venit să-I ceară lui Dumnezeu iertare: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!”.
„A mai spus şi pilda aceasta”… Oare pentru cine a mai spus-o Domnul Iisus? „Pentru unii care se încred în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi.”
Pentru acei „unii” a fost spusă pilda aceasta. Nu a fost spusă pentru mulţi, ci pentru „acei care se încred că sunt neprihăniţi”. Hai să ne cercetăm şi noi inimile în faţa Cuvântului lui Dumnezeu: nu cumva să ne încredem şi noi că suntem neprihăniţi şi să-i dispreţuim pe alţii – nu cumva! – în gândul nostru, în inima noastră. | Continuare »

LEPĂDĂRI

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Vamesul-si-fariseul-2Cel prefăcut trădează când nu mai e câştig
cum cel fricos trădează când nu mai are gloată,
cel uşuratic fuge când nu mai e mulţime,
cel vorbăreţ, atuncea când trebuie tăcut,
iar trufaşul trădează când florile lipsesc.

Fă totul şi te ţine statornic în credinţă
şi-nvaţă cum duci lupta cât încă n-a sosit.
Veghează şi te roagă nainte de ispită,
c-atunci când e venită şi eşti în ea, n-ai vreme
nici să veghezi pe cale
şi nici să te mai rogi!

Nainte de-a ajunge pe căi alunecoase
fii băgător de seamă la fiecare pas,
c-atuncea când începe vârtejul prăbuşirii
nu-i nimeni să mai fie în stare-a te opri.
Atunci trădarea face popoare-ntregi de morţi.

Mai bine deci te roagă să n-ajungi în ispită
de nu te ştii în stare s-o-nvingi ajuns în ea.
Să nu te ducă Duhul în locul încercării
de n-ai puteri să suferi
şi-atunci să nu trădezi.
Mai bine-un vameş sincer
decât un fariseu!

Traian DORZMaica-Domnului_Timisoara

Cântă, mamă, psalmii sfinţi
fiului tău, seara,
cum cânta-n fiori fierbinţi
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
Îl creştea duioasă,
– psalmii sfinţi îi dăruiesc
o simţire-aleasă.

Roagă-te, măicuţă, blând,
peste leagăn, seara,
precum se ruga plângând
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
Îl veghea duioasă,
– rugăciunile îi cresc
inima frumoasă.

Şi citeşte-i, mamă, mult,
din Scriptură, seara,
cum citea cândva, demult,
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
învăţa duioasă,
– Sfintele Scripturi zidesc
viaţa-i credincioasă.

– Ce păcat!? Ce evlavie!? Cine te-a făcut pe tine predicator şi învăţător? Cine v-a autorizat pe voi să faceţi adunări aici!? Oameni buni, nu-i ascultaţi pe nebunii aceştia! Nu-i păcat să bei! Nu-i păcat să mănânci! Nu-i păcat să petreci! Nu-i păcat să te bucuri de toate plăcerile vieţii, căci doar de aceea le-a lăsat Dumnezeu, ca să te bucuri de ele! Nu-i ascultaţi pe rătăciţii aceştia! Plecaţi imediat cu toţii de aici! Ieşiţi, ieşiţi imediat! Mergeţi să vă petreceţi! Nu-i păcat asta!…

Ciresul-inflorit-05_Valea-BraduluiVine câteodată, pe neaşteptate, în viaţa omului câte o întâmplare fericită sau nefericită care îi schimbă, ca într-o clipeală din ochi, toată calea vieţii sale. Din frumoasă, o face nefericită, ori din nefericită, o face frumoasă pe totdeauna.
Unul începe o călătorie, caii îi merg în trap liniştit pe un drum neted, şi el face tot felul de planuri frumoase: cum va merge, cum va târgui şi cum se va întoarce cu un câştig mare înapoi. Dar, dintr-o dată, sare de undeva, în calea cailor, un câine mare şi negru, lătrând răstit. Caii se sperie, smucesc căruţa şi se prăbuşeşte totul într-o prăpastie – şi omul, care, cu o clipă mai înainte, făcea liniştit cele mai frumoase planuri, cade sub roţile căruţei care îi rupe şira spinării şi el ajunge paralizat pentru totdeauna. Ce fel de viaţă dusese el până atunci – şi acum, dintr-o dată, ce fel de viaţă va trebui să ducă până la moarte!…
Sau altul, care – fiind un sărac şi un nevoiaş de când se ştia pe lume – câştigă dintr-o dată, printr-o întâmplare la care nici nu se gândea, o mare avere, schimbându-i-se şi acestuia, într-o clipă, toată calea vieţii. În acelaşi timp, vecinului său, foarte bogat, îi arde într-o noapte furtunoasă toată casa, cu familie cu tot, rămânând pe totdeauna şi singur pe lume, şi sărac.
Sau unul – dintr-un ticălos şi beţiv, cum era mai înainte – se întoarce dintr-o dată la Dumnezeu şi devine, din clipa aceea, prin naşterea din nou, un om binecuvântat, un suflet luminos, o bucurie şi o pildă binefăcătoare pentru toţi câţi îl văd şi îl cunosc.
Pe când un altul – dintr-un om credincios, vrednic şi cinstit, cum fusese până atunci – într-o clipă cade într-o ispită satanică şi devine un nenorocit care îşi pierde pe vecie şi trupul, şi sufletul său.
O, ce schimbări fericite sau nefericite pot veni dintr-o dată peste fiecare dintre noi! Câtă smerenie şi temere de Dumnezeu se cuvine să avem când ne merge bine, pentru ca nu cumva, uitând de El şi făcând ce nu este bine, să ajungem dintr-o dată să plătim greu – şi poate veşnic – păcatul uitării şi neascultării noastre! | Continuare »

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_6Asupra chezăşiei.

1. Fiul meu,
dacă vreodată, chezaş pentru-al tău de-aproape,
tu te-ai pus zălog, ca altul dintr-un greu necaz să scape,

2. Dacă te-ai legat prin vorba şi cuvântul gurii tale,
fiul meu, fă totuşi asta: scapă-te pe orice cale!

3. Fiul meu, fă totuşi asta: cât mai grabnic te dezleagă;
eşti căzut în mâini străine, stăruieşte şi te roagă!

4. Nu-ţi da ochilor odihnă, nici pleoapei aţipire
până nu scapi de-a lui mână, izbăvit de urmărire…

5. Scapă-te din a lui mână precum scapă-o căprioară
sau o pasăre din laţul celor care le omoară…

Fereşte-te de lenevie.

6. Du-te, leneşule, du-te la furnică şi priveşte,
bagă seamă ce ea face – şi, privind, te-nţelepţeşte!

7. Ea nici căpetenii n-are, nici stăpân, nici cin’ s-o-ndrume,
totuşi ea-şi câştigă vara hrana strânsă de pe lume… | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON

Izgonirea-lui-Adam-din-RaiProverbe 6, 16:

Dumnezeu, Care este iubire, urăşte totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este chemare, respinge totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este iertare, condamnă totuşi un singur lucru: păcatul.

Până când păcatul nu şi-a întipărit chipul lui scârbos peste fiinţa omului, ce minunat era omul! Omul, aşa cum a ieşit din mâinile minunate ale lui Dumnezeu!
Ce minunaţi sunt ochii copiilor…, cuvintele copiilor…, mâinile şi picioarele lor!…
Ce plină de farmec le este toată fiinţa. Şi ce nevinovate le sunt toate faptele.
Dar îndată ce păcatul ajunge ca să-şi pună chipul lui urât şi înfăţişarea lui peste minunatele mădulare ale copilului şi ale omului, chipul frumuseţii şi al luminii dispare de peste el – şi totul se scufundă din ce în ce tot mai mult în urâţenie şi întuneric.
Cât este de dureros să vezi rezultatul acestui proces de descompunere morală! Această împutrezire şi moarte, în care se pierde omul, minunata operă a lui Dumnezeu, când alunecă în păcat.
Când, cu voia lui şi împotriva voii lui Dumnezeu, cu ştiinţa lui şi împotriva înştiinţărilor lui Dumnezeu, cu iubirea lui şi împotriva dragostei lui Dumnezeu, omul alunecă şi se adânceşte în fărădelege şi în păcat. O, ce urâţenie vine peste chipul lui, frumos până atunci!

Un singur lucru urăşte lumina: întunericul. Un singur lucru urăşte adevărul: minciuna. Un singur lucru urăşte sfinţenia: păcatul. Aceste două, fiecare dintre ele, nu pot locui împreună, deodată, în aceeaşi inimă. Că ori lumina nimiceşte întune-ricul, ori întunericul alungă lumina. | Continuare »

Iisus-la-Marele-PreotTraian DORZ,

din Cântări Îndepărtate

De ce noi nu putem, Iisuse, al vieţii greu să-l biruim,
batjocorile şi prigoana mai răbdători să le primim?

De ce în valurile vieţii aşa uşor ne afundăm?
De ce ne copleşeşte somnul, de veghe când ne pui să stăm?

…Fiindcă noi privim la valuri şi nu pe Tine, Te vedem,
fiindcă ne culcăm alene şi nu cu Tine priveghem!

Fiindcă nu iubim ocara şi n-am dori să suferim;
cu toată lumea de păcate ne place-n pace să trăim.

De-aceea nu putem, Iisuse, să facem lucrul cel mai mic
şi în această tristă stare în veci nu vom putea nimic!

O, întăreşte-ne, Iisuse, şi ochii ţine-ni-i mereu
la Tine, Care eşti puterea şi biruinţa-n orice greu.

PrVasileOuatuTraian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

„Cu oameni corupţi nu se poate lucra… Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă.“

… acest devotat frate al Părintelui Iosif [Pr. Vasile Ouatu] se chinuia în lupta cu tot noroiul sufletesc din marele său oraş… şi cu durer­ea şi mai mare a făţărniciei şi împotrivirii „foştilor fraţi“, care lucrau din răsputeri împotriva adevărului evanghelic al Oastei, făcând, din spirit de slugărnicie, mai mult decât le cerea stăpânul, spre a-şi şterge „păcatul“ că au fost cândva prea „slobozi“.
Luptele lui împotriva acestora l-au îndurerat şi l-au chinuit atât de mult, încât curând l-au doborât. A trebuit operaţii grele şi zăceri îndelungi.
Istoria lui este ca un fulger luminos trecând printre nişte nori întunecaţi şi grei. Redăm mai jos câteva pasaje din unele scrisori ale lui, din ultima vreme, trimise Părintelui Iosif.

17 sept. 1936:
…E multă vreme de când ne-am despărţit. De atunci şi până în prezent nu ştiu ce mai este pe la Sibiu. Fapt este că trăim într-o situaţie care nu ştiu unde ne va duce. Chiar de la început eu v-am mărturisit că, pentru mine, politica este ceva oribil în Oaste. Nici într-un chip nu m-am putut şi nu mă pot împăca cu ea. În ultimii ani, şi mai ales anul acesta, (vorbea de ceea ce făcea Viorel) văd că, în special prin foaie, s-a adop­tat o politică ce, pentru mine, nu este deloc potrivită cu spiritul Oastei. Dacă este o tendinţă de a-i învăţa pe ostaşi să fie cu două feţe, fie! Eu nu pot împărtăşi aşa ceva. Am spus-o şi o spun. Când la Sibiu mi-aţi spus cuvântul de acuză, relativ la felul meu dârz şi fără prefăcătorie, eram foarte hotărât să vă las cu Oprişan şi Lascarov, spre a vă convinge de adevăr. M-am gândit însă că aş face voia lui Satan şi am revenit să duc mai departe lupta, aşa cum Domnul mă va învrednici. Dar iată, astăzi sunt boicotat chiar de foaia «Isus Biruitorul». Noi, Oastea Domnului de aici, ne-am luptat cu mari jertfe spre a ţine pe fraţi pe calea cea dreaptă, ferindu-i de amăgitori. Ne-am expus continuu şi în special eu, ca preot. Am fost prigonit şi sunt mereu. Mitr. Bălan se ţine şi de capul meu. M-a reclamat Patriarhului pentru adunarea de la Rusalii etc., că lucrez cu preotul caterisit Iosif Trifa etc.

Nu m-am temut şi nu mă tem de ameninţări, prigoane etc., lucrez total dintr-o deplină sinceritate şi statornică convingere evanghelică, dar, a fi boicotat de însuşi organul oficial al Lucrării, mi se pare ceva de nemaipomenit. Cei ce lucrează împotriva Lucrării duhovniceşti sunt încurajaţi. Li se publică anunţurile, ca să vină ostaşii să audă… minciunăriile celor ce lucrează pe sub pământ, ca cârtiţele… Aceşti oameni sunt sprijiniţi de Sibiul care se scaldă în multe ape. De e bine aşa ceva şi de place Domnului, fie. Eu zic că nu. Dacă însuşi ciobanul vâră lupul în staul, înţeleagă bine oricine ce va fi de oile acelea… Trebuie să fim sinceri cu noi înşine. Cine merge, să meargă pe un singur drum. Cine merge pe mai multe, nu va ajunge niciodată la ţintă… Sibiul n-are o ţintă. Altfel nu-mi explic atitudinea aceasta. Poate m-am amestecat prea mult, dar eu ştiu ce ştiu. Nu pot scrie mai mult. Ne săpăm singuri terenul de sub picioare. Eu m-am opus mârşăviilor de culise şi mă voi opune cât voi trăi, dar regret că sunt prea bolnav şi neînţeles. Timpul va arăta câtă dreptate am avut şi am în toate atitudinile mele. Cu oameni corupţi nu se poate lucra… Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă. | Continuare »

Crucea-Par.-OuatuPreotul Vladimir Popovici, Basarabia (publicat în: Solia unei jertfe)

Stăm adânc îndureraţi în faţa jertfei scumpului nostru părinte Vasile, care ne-a fost inima noastră. Care „a fost în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte“ (II Cor. 7, 3)…
Judecând omeneşte, pentru noi, pentru scumpa soţie a părintelui Vasile, este neîn­ţeleasă răpirea din mijlocul nostru a dragului nostru părinte Vasile. Dar voia Domnului şi planul Lui sunt mai presus de voile şi planurile oamenilor. Deci noi trebuie să ne supunem. Credem că Domnul a găsit mai bine ca să-l cheme la Sine pe preaiubitul nostru tovarăş de luptă sfântă şi comandant de front iscusit şi neînfricat – acum.
Iubiţii mei! Părintele Vasile n-a murit, ci trăieşte în vecii vecilor. Munca lui pe ogorul Domnului trăieşte şi va trăi. Jertfa vieţii lui pentru cauza Domnului va trăi cât va trăi şi Biserica lui Hristos pe pământ. Părintele Vasile şi-a făcut un nume bun, iar numele cel bun în veci rămâne. Părintele Vasile a murit o moarte de martir, luptând împotriva Antihristului fărădelegilor de azi.
Părintele Vasile stă ca o pildă strălucită pentru noi, preoţii. Ca o pildă de dragoste desăvârşită, punându-şi şi sufletul pentru prietenii săi. Părintele Vasile în veac îşi primeşte răsplata sa – dragostea tuturor fraţilor. El este scăldat în lacrimile dragostei tuturor.

Noi, fraţilor, să învăţăm de la această jertfă – care este o jertfă sfântă, de martir, pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu – să ne îndoim puterile în lupta împotriva lui Satan, pentru a birui lumea. Având mereu ţintă pe Hristos, Care este pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30). Amin.

 

Femeia-cananeanca_GhelarTraian DORZ,
din
CÂNTAREA ÎNVIERII

Tu singur trebuie să cauţi
de vrei să afli ce doreşti,
tu singur trebuie să stărui
de vrei vreodată să primeşti,
tu singur trebuie, tu singur
să baţi la Porţile Cereşti
– de vrei cu-adevărat izbânda
în tot ce-aştepţi şi năzuieşti!

Dar caută, stăruie şi bate
pân’ ai să izbuteşti ce vrei,
să nu te laşi nici dus de lene
şi nici înspăimântat de lei.
Împotriveşte-te ispitei,
înfruntă-te cu anii grei,
trântit, – ridică-te şi luptă
– pân’ ai să izbuteşti ce vrei!

Căci trebuie să afli-odată
ce cauţi, umblând stăruitor,
şi trebui’ să primeşti odată
ce ceri cu lacrimi şi cu dor,
şi trebui’ să ţi se deschidă
odată orişice zăvor,
– numai să lupţi, să ceri, să stărui
nerenunţând – şi-ncrezător!