TIH_12raian Dorz, CÂNTAREA ANILOR

Mă dăruiesc Luminii, spre-a arde necurmat
acolo unde jertfa se cere mai curat!

Lumina să mă facă-o flacără pe-altar,
adeverind Misterul din Pâine şi Pahar.

Şi să mă facă rază de candelă,-nsoţind
gemuta rugăciune din duhul suferind.

Şi să mă facă-un soare strălucitor şi-aprins,
mărturisind Iubirea pe cât pământ m-a-ntins.

Şi să mă facă-al nopţii luceafăr îndreptar
spre Adevărul Unic, din orişice hotar.

Şi să mă facă farul ce-arată luminos
Limanul şi Salvarea eternă în Hristos.

Şi să mă facă faclă să luminez curat
Soliei înţelesul cel drept şi-adevărat.

Şi să mă facă fulger puternic despicând
hotare de-ntuneric cu fiecare gând…

– Mă dăruiesc Luminii ca torţă şi ca rug,
pe totdeauna gata de jertfă şi de plug!

Traian-Dorz-003Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Îngrozitor, până la ce hal de înrăire pot fi făcuţi să ajungă oamenii, pretinşi inteligenţi, manieraţi şi culţi…
Mie nu-mi făceau nici un rău toate aceste mojicii şi josnicii, fiindcă eram pregătit de la început să sufăr absolut orice comportare la care te poţi aştepta din partea lor: înjurături, bătaie… orice. Ştiam de ce pot fi ei în stare. Vroiam să-mi iau în întregime partea mea de vină ori de brutalităţi asupra mea fără să doresc să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie dată mie şi partea celorlalţi.

… Pe ziua de 30 martie [1982], seara, eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fratelui Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum, în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile, cât şi alţii, luau din cărţi, umplându-şi buzunarele sau genţile ori ascunzându-le pe sub haine pentru a le lua acasă. Am mulţumit sincer Domnului pentru că măcar în felul acesta El le dă şi acestor oameni prilejul ca să afle Cuvântul Său mântuitor. Cine ştie câţi dintre ei, ca şi maiorul care mă îmbrăţişase înainte de moartea sa, vor fi şi ei binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare prin citirea acestor cărţi. Slăvit să fie Domnul! Dacă şi acest necaz al nostru va fi spre osânda veşnică a unora dintre cei ce ne-au vândut ori ne-au pedepsit nevinovaţi, să facă El ca să fie şi spre mântuirea veşnică a acelora care, folosindu-se tot de acest necaz al nostru, vor alege prin pocăinţă iertarea Acelui Hristos pentru Numele Căruia eram noi daţi acum şi în mâinile lor. Dacă ploaia şi zăpada cad pe pământ şi nu se întorc înapoi până ce îl fac să rodească, nici sfintele cuvinte ale cărţilor noastre, ajunse la ei, să nu rămână fără rod.

Astfel în dimineaţa zilei de 31 martie, la ora opt, eram iarăşi cu Domnul meu Iisus Hristos prezent la Miliţia oraşului Alba Iulia, spunând ofiţerului de serviciu cine sunt şi pentru ce am venit.
Îndată am fost chemat la un civil mai în vârstă cu o înfăţişare mai inteligentă şi cu atitudine de pisică blândă. De altfel, feţele acestea inteligente ştiu să aibă o astfel de atitudine chiar şi atunci când îţi pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Aşa cum văd că ni se pregăteşte nouă acum. Mi-a spus că este colonel şi că el se ocupă de problema noastră. | Continuare »

Traian Dorz, CÂNTAREA ÎNVIERII

Ghetsimani_11Mă apasă ca o piatră nevegherea unui ceas
– de ce chiar atunci, Iisuse, fără minte am rămas?
Unde mi-a fost duhul oare, unde inima arzând?
chiar când trebuiau mai treze, le-am avut mai dormitând!

Ce somn vinovat!… şi cine m-a făcut să dorm aşa
când Tu suspinai, Iisuse, şi-mi plângeai napoia mea!
Alergasem toată vremea pentru alţii peste tot,
iar acuma lângă Tine cad de somn şi nu mai pot!

Oare cât mi-ai plâns alături pentru starea mea, Iisus,
când ştiai cu câte lacrimi voi fi eu când Tu Te-ai dus!
De ce oare-ai plâns la mine şi-ai tăcut, şi m-ai lăsat,
când ştiai cât îmi va pare rău de somnul vinovat!

… Ţi-am căutat în urmă semnul urmei paşilor iubiţi,
le udam călcând cu lacrimi – dar curând n-au fost găsiţi,
s-a sfârşit atât de grabnic ceasul meu cel fericit,
numai plânsul nevegherii nu-l ştiu când va fi sfârşit.

Oare n-ai plecat de-a pururi, oare-ai să mă poţi ierta,
oare Te mai poţi întoarce unde-a plâns iubirea Ta,
oare-n ochii Tăi, Iisuse, n-am pierdut eu preţul sfânt?
– vai, cine-ar putea să-Ţi spună cum mă doare
şi cum sunt!

Cornel RUSU,  «Casa sufletului tău»

Din toate timpurile, oamenii s-au împărţit în trei clase şi anume: gălăgioşi şi neastâmpăraţi în vorbe; puţin mai reţinuţi, şi oameni calculaţi în vorbire, liniştiţi.
Cu trecerea timpului, oamenii devin tot mai gălăgioşi, mai neastâmpăraţi în vorbe şi fapte, mai lumeşti, mai plini de ei înşişi, de dorinţe fireşti, lipsiţi de buna cuviinţă. Epoca vitezei a cuprins, se pare, şi limba şi gura oamenilor de azi, în vârtejul de foc al gheenei (cf. Iacov 3, 6) şi pârjoleşte peste tot pe unde ajunge.
Dumnezeu ne-a dat limba ca dar, să comunicăm unii cu alţii şi, în părtăşia dragostei sfinte, să-L slăvim pe El, Creatorul nostru. Dar, vai! Pentru cei mai mulţi limba a ajuns o adevărată lume de nelegiuiri (cf. Iacov 3, 6), unealtă în slujba diavolului, pentru tot felul de flecăreli, bârfeli, clevetiri, blestemăţii, o sursă de pierzanie a multor suflete în iadul cel nestins… Prin saloane, prin cluburi, prin case de cultură, pe la şezători, când doi sau trei se întâlnesc, între săraci sau bogaţi, intelectuali sau muncitori, nebunii lumii răspândesc bârfelile lor (cf. Prov. 10, 18), nelegiuiţii pierd cu gura pe aproapele lor (cf. Prov. 11, 9), omul nelegiuit umblă cu neadevărul în gură (cf. Prov. 6, 12-13), în fiecare zi făcând slujba aceasta mincinoasă cu cea mai mare perseverenţă.
Câţi oare se gândesc că a păcătui cu buzele este o cursă primejdioasă? Şi câţi creştini nu se lasă duşi de valul înşelător al bârfelilor, uitând cuvântul că acela care vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască (cf. Prov. 10, 19)? Astfel se întinează creştinul pe sine şi răneşte cu străpungerea unei săbii pe aproapele său (cf. Prov. 12, 18-19). | Continuare »

Multe lucruri bune am învăţat eu de la părinţii mei credincioşi.
Mai întâi de la bunicii mei, apoi de la părinţii trupeşti, apoi de la cei sufleteşti.
Numai dacă nu le-aş uita eu acestea niciodată, ci să le am scrise în mintea şi în inima mea ascultătoare, ca să fiu fericit în toţi anii pe care îi am să-i trăiesc pe pământ!4-Copilul-din-dealul
Multe lucruri bune m-au învăţat ei, dar eu, deseori, mă supăram, pentru că ei se purtau aspru cu mine când nu luam seama să ascult cele ce mi le spuneau.
Ce rău am făcut atunci că mă supăram pe ei! Ei voiau numai binele meu, dar eu nu-mi dădeam seama atunci.
O, dacă i-aş mai avea acum, cum i-aş asculta şi cum le-aş preţui de mult sfaturile lor cele bune!
Căci prea multe din ele le-am uitat şi abia mai târziu mi am dat seama cât de bine mi-au dorit ei, cei care mă mustrau.
Dar astăzi ei, binefăcătorii mei sunt sub pământ…
Mult am dorit eu mai târziu să mai pot auzi cuvântul lor, dar în zadar. Aş fi dorit să fie chiar şi să mă mustre şi să mă pedepsească. Dar nu mai erau!

Totuşi, multe din sfaturile tatălui meu nu le-am uitat.
Nu le-am uitat mai ales pe acelea care mi-au rămas în minte legate de nişte întâmplări ca acelea dintre care pe unele vi le-am spus, iar pe altele mai am să vi le spun pe rând.
Acele întâmplări, unele bune, altele rele, îmi aduc aminte mereu de sfaturile pe care le-am primit prin ele.
Astăzi vreau să vă spun întâmplarea care m-a învăţat un mare adevăr:

Când mergeam odată cu tata după lemne în pădure, cu carul cu boi, mă plângeam către el că unul dintre copiii cu care de obicei trăiam prieteneşte, din nu ştiu ce pricină, mi-a vorbit ieri urât. Iar apoi îmi pusese un nume de batjocură…
– Dar tu cum i-ai răspuns? mă întrebă tata.
– I-am zis şi eu lui tot aşa!
– Iar el ce ţi-a zis înapoi?
– Mi-a vorbit vorbe şi mai rele!
– Şi cum aţi sfârşit? | Continuare »

Rasignire_18Traian DORZ, Cântări Îndepărtate

Cu tot întregul meu amar,
cu munţii de suspine,
cu plânsul fără de hotar,
Iisus, eu vin la Tine!

Primeşte-mă aşa cum sânt,
cu multele-mi greşale
şi spală-mă, Iisuse Sfânt,
prin Jertfa Crucii Tale!

Sunt păcătos, sunt vinovat,
sunt plin de fapte rele,
dar vin, Iisuse-ndurerat,
sub Crucea Ta cu ele.

Şi la picioare-Ţi cad smerit,
cu lacrime amare,
şi-Ţi cer, Iisuse preaiubit,
a Sângelui iertare.

Primeşte-mi toată viaţa mea
şi-n slujba Ta o pune,
ca, la sfârşit, să poţi afla
în ea doar roade bune!

Să poţi fi mulţumit oricând
de slujba ce-Ţi aduce;
pân’ la sfârşit, mereu purtând
lumina de la Cruce!

Iisus_cu-ucenici_3Traian DORZ

Cum aş fi aflat eu, Doamne,
cât eşti Tu de bun,
dacă nu-mi făceai atâtea
cât nici nu pot să spun?

Cum aş fi aflat ce-adâncă
e iubirea Ta,
dacă nu-mi făceai ce nimeni,
Doamne, nu-mi putea?

Dacă nu-nfruntam atâtea
stări de nedescris,
cum aş şti ce-adevărat e
tot ce ne-ai promis?

Dacă nu treceam prin valuri,
câte m-au izbit,
cum Ţi-aş fi văzut puterea
de nebiruit? | Continuare »

Iisus_si_ucenicii_2Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Credinţa nu-i numai Iubirea ce crede totul orişicui,
ci-i şi-Adevăr
ce-ţi porunceşte să nu dai orişicui crezare.
– Ce limpede-i aceasta,
totuşi, atâta timp eu nu ştiui,
pân’ am plătit uşurătatea cu lacrimi
şi cu jertfe-amare!

Acum, când am aflat lumina
cu care-n adâncimi privesc,
nu m-ameţeşte înălţimea
cum nici vâltoarea nu mă-mbată,
trec peste marea liniştită
cum peste valuri mari păşesc
cu ochii unei noi cunoaşteri
ce rar mai poate fi-nşelată.

Cu cât tăcerea-i mai adâncă
cu-atât cuvântul e mai clar,
cu cât am plâns mai multe lacrimi
cu-atât vederea-i mai curată,
cu cât mai mare-a fost furtuna
e mai senin în urmă,
dar
puţini cunosc ce spun acestea
şi mulţi nu-nvaţă niciodată! | Continuare »

„Şi l-a adus la Iisus. Iisus l-a pri-vit şi i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa» (care, tălmăcit, însemnează Petru).»“

ÎIH_99ndată ce Simon a venit la Iisus, el a primit un nume nou.
Cum a primit şi Natanael (Mat. 10, 3).
Cum a primit şi Levi (Mat. 9, 9).
Cum a primit şi Saul (F. Ap. 13, 9)…
Un alt nume, pe care nu-l avuseră până atunci!
„Tu te vei chema Petru “ – au fost primele cuvinte pe care i le-a spus Mântuitorul Iisus, lui Simon, îndată ce l-a văzut.
Tu eşti o piatră pe care voi întemeia Biserica Mea – i-a zis ceva mai târziu Iisus iarăşi, atunci când Petru, în numele celor doisprezece, a făcut acea mărturisire revelatoare: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (Mat. 16, 16). Aceea era Credinţa-Piatră – Credinţa-Temelie.
Domnul a voit să arate prin acest nume şi prin aceste cuvinte că credinţa mărturisită de Sfântul Apostol Petru atunci este piatra de temelie a Bisericii Creştine. Că nu omul-Petru, ci credinţa mărturisită de el în Dumnezeirea Mântuitorului Hristos este temelia Bisericii Sale. Şi atâta vreme cât aceasta va rămâne temelia Bisericii, nici porţile iadului, adică nici cea mai mare putere a răului nu va putea-o doborî.

Nu Petru-omul, ci Petru-credinţa.
Căci omul se schimbă,
omul este slab,
omul este trecător şi neputincios… Dar credinţa lui este o piatră nebiruită!
Omul, în firea lui, uşor se poate schimba. Când pierde credinţa, el poate cădea chiar în stări foarte rele. Iată, acelu-iaşi apostol, îndată după aceea, Mântuitorul i-a spus un cuvânt greu: Înapoia Mea, Satano, – tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine (Mat. 16, 23).
În Matei 16, 18 îi spune o piatră pentru zidirea Bisericii!
Iar în Matei 16, 23 îi spune aceluiaşi apostol Petru că este o piatră de poticnire pentru Domnul. | Continuare »

Sfanta-TreimeTraian DORZ

Iisuse, Culme Minunată
de unde văd pe Dumnezeu,
ce viaţă binecuvântată
adus-ai sufletului meu!…
E-atâta bunătate-n Tine,
Stăpâne-atât de Sfânt şi Bun,
cât cu-al meu glas, printre suspine,
în veci eu n-am să pot să spun…

Atâta milă şi iubire,
Iisuse,-n Tine am aflat,
cât n-o să poată niciodată
să spun-un păcătos iertat.
Atâta dragoste şi pace
eu aflu-n Tine zi de zi,
mai mult decât putut-am crede
sau mi-am putut închipui.

Cu ce înfiorate imnuri
de slavă Ţi-aş putea cânta,
când Tu mă faci să simt, Iisuse,
ce nici n-aş fi putut visa…
Cum să-Ţi arăt recunoştinţă,
când Tu mă faci acum să am
atâta har cât niciodată
nici să-mi închipui nu-ndrăzneam!… | Continuare »

Traian DORZ

Ieşi din sodomă, fugi spre munţi, lăsând a scârbei turmă,
oricâte-ar trebui să-nfrunţi, nu-ţi mai privi în urmă!

Ieşi din cetate, sui voios pe-a Golgotei cărare,
a suferi lângă Hristos e harul cel mai mare.

Ieşi din grămadă, mergi curat pe urmele sfinţite,
fă tot ce-i drept şi-adevărat, oricum ţi-ar fi plătite.

Lot-fuge-din-Sodoma | Continuare »

Iisus_bate_la_usaTraian DORZ, CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

Ne-ai cercetat din nou, Iisuse,
la noi iubirea Te-a trimes
şi ne-ai vorbit în graiul nostru
– noi însă nu Te-am înţeles.

Umblat-ai printre noi aievea
şi nouă-ntreg Te-ai dăruit,
noi am primit pe-atâţia alţii
– Tu eşti şi astăzi neprimit!

Ai vrut de-atâtea ori sub aripi
să-Ţi strângi poporu-mprăştiat,
dar noi n-am vrut – iar astăzi alţii
al nostru drept l-au câştigat!

Şi nici nu vrem să înţelegem
că suntem un popor înfrânt,
că-n loc să moştenim Canaanul,
umblăm pe-un trist, vrăjmaş pământ. | Continuare »

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan  – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

IH_222După ce a rostit aceste vorbe, Iisus a plecat cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină în care au intrat El şi ucenicii Lui.

Domnul nostru Iisus Hristos desăvârşise lucrarea Adevărului, prin care ucenicii Săi ajunseseră la cunoaşterea Tatălui. Acum mergea să desăvârşească lucrarea dragostei, prin care ucenicii vor ajunge la cunoaşterea Lui, a Mântuitorului lor.
Şi astfel ei vor fi transformaţi în nişte temelii veşnice aşezate de Hristos Bisericii Sale slăvite şi veşnice (Efes. 2, 20; Apoc. 21, 14).
Vor fi transformaţi în nişte luminători cu viaţă veşnică, prin care Dumnezeu va lumina lumea în etern şi etern (Ioan 17, 3; Dan. 12, 3; Matei 13, 43).
Astfel, după ce a rostit aceste vorbe, Iisus a plecat cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină în care au intrat El şi ucenicii Săi.
Să medităm puţin asupra cuvintelor „dincolo de pârâul Chedron“!
Chedronul era un pârâiaş la miază-zi de Ierusalim. Dincolo de Chedron începea Muntele Măslinilor.
Ce locuri şi ce împrejurări erau acelea prin care trecea acum Împăratul Hristos, împreună cu „suita“ Lui!
Cât de puternic Se asemăna acum Iisus, Fiul, cu înaintaşul Său, David, unsul Vechiului Testament (Ierem. 23, 5-6; Luca 1, 69-70)!
Cât de puternic trebuia să-şi fi adus aminte acum Iisus şi ucenicii Lui, la fiecare pas din drumul pe care mergeau, despre un astfel de drum pe care îl făcuse cândva, tot pe aici, împăratul David şi tot aşa, cu sufletul copleşit de povara şi de durerea unei trădări, a trădării fiului său Absalom, de care fugea. | Continuare »

cimitirul-tebeaO morţi rămaşi de-a lungul urcuşului întins,
spre Ţelul către care am năzuit cu sânge,
v-a frânt Necruţătorul şi ochii vi s-au stins
nainte de-a ajunge la inimi a vi-l strânge!

O morţi rămaşi pe funduri de-ocean îndepărtat,
nainte de-a ajunge corabia la Ţintă,
voi, cei ce către margini de lumi v-aţi avântat
şi n-a putut ispita nici iadul să vă mintă!…

Aţi suferit atâţia şi-atât, pân’ aţi murit
sub toată forma jertfei prin caznele răbdate,
– dar cei trăiţi alături, ce, totuşi, n-au murit,
mai multă suferinţă au dus, trecând prin toate!

Voi aţi ajuns la Capăt luptând nedoborâţi
şi v-aţi primit cununa vieţii cea promisă
– dar ei sunt încă-n lupte şi cine ştie câţi,
pierzând statornicia, afla-vor uşa-nchisă!

Traian Dorz, Cântarea anilor

A avut cinci operaţii destul de grele la cap. A cincea, ultima, a fost cea mai grea. A trecut biruitor la Domnul Iisus chiar în timpul acestei operaţii, în ziua de 19 martie 1981.

Fratele Mihai Puşcaşu s-a născut la data de 21 septembrie 1938, în satul Movileni din judeţul Iaşi.
La vârsta de 14 ani a venit la Galaţi, la un frate al său, unde a învăţat meseria de tâmplar, apoi de şofer. În anul 1965 s-a căsătorit cu sora Ecaterina. Apoi a învăţat alte şcoli şi a ajuns maistru, fiind pes­te tot privit ca un muncitor vrednic şi cinstit.

Fratele Mihai a făcut cunoştinţă cu Lucrarea Oastei Domnului îndată după căsătoria sa, pentru că în familia şi în casa părinţilor soţiei din comuna Oancea, judeţul Galaţi, se făcea mereu adunarea Oastei Domnului. Îndeosebi mama ei, sora Ilinca, era o femeie foarte credincioasă, lucrând şi ea mult pentru Domnul, mai ales chemând sufletele la adunare pentru a se preda şi ele lui Iisus. Acolo veneau şi mulţi fraţi lucrători ai Domnului de prin împrejurimi (Iveşti, Rediu, Pechea) şi mai ales fratele Ghiţă Timu, un frate orb trupeşte, dar de o mare şi frumoasă vedere sufletească.
Îndeosebi din anul 1975, familia şi viaţa fratelui Mihai Puşcaşu au devenit predate în totul Domnului. În Galaţi, casa lor era casa adunărilor frăţeşti şi casa de poposire a tuturor celor ce treceau pe aici. Fratele Mihai, cu un zel deosebit şi cu un devotament sfânt, îşi punea tot timpul şi toată puterea în slujba celor bolnavi, necăjiţi, orfani şi lipsiţi. Oriunde auzea că este un suflet doritor după mântuire sau chinuit în vreun fel, el era nelipsit de acolo; astfel că multe suflete L-au aflat prin el pe Domnul Iisus. Şi mulţi chinuiţi au aflat alinarea. | Continuare »

Regele-David_1Vlad Gheorghiu

Eu nu mai am nici nume, nici fiinţă
când vocea Ta mă înfăşoară cald
şi-o pulbere de-acorduri de smarald
mi-ntoarce-n cântec lunga suferinţă.

Miresme curg şiroaie peste mine,
arcuşul meu vibrează vrând-nevrând;
m-ascund sub mantia noptării stând
s-ascult ecoul imnului ce vine.

Cad peste mine slovele-n neştire
când treci, Iisus, la mine peste prag,
şi inima topită mi-e de drag
când arde rugul meu în strălucire…

În ce cuvinte să-mi adun sfârşirea
ce-mi naşte psalmu-acesta fericit,
când suie-n mine tainic răsărit
şi mută adorare mi-i noptirea?

Şi-n ce să strâng lumina ce s-aprinde
pe-al rugăciunii mele cer deschis
când vii în ceas de taină şi de vis?
– Căci sunt prea mic să pot a Te cuprinde. | Continuare »

[…]Soldat-solia1
Ce spun Sfinţii Părinţi

„Învăţătorii, de a căror persoană depinde mântuirea altora, trebuie să aibă înţelepciune şi virtute de la Domnul Duhul Sfânt. Trebuie să aibă dragoste şi râvnă, veghind ca să-i poată duce pe alţii la mântuire.“ (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Dacă doreşti totdeauna să ai o îndrumare mântuitoare, ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fără nici o amânare ceea ce îţi spune ea din partea lui Dumnezeu. Întocmai şi îndată.“ (Sf. Marcu Ascetul)

„Nimic nu înalţă pe cineva mai sus spre slavă ca o conştiinţă totdeauna curată şi veghetoare.“ (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Fii totdeauna conştiincios şi treaz şi nu te lenevi în cele duhovniceşti, fiindcă lenea schimbă duhul în carne, iar carnea în putrejune. Fii totdeauna ostenitor şi treaz.“ (Filocalia)

„Cel care îşi păstrează conştiinţa curată, chiar şi în zdrenţe dacă ar fi îmbrăcat şi dacă de foame ar fi chinuit, acela totdeauna va fi liniştit şi fericit.“ (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Simţirea prin care omul îşi dă seama de ceea ce este frumos şi bine sau urât şi rău – conştiinţa – are mare înrâurire asupra dezvoltării vieţii credinciosului. Dar şi ea poate fi supusă rătăcirii, printr-o umblare vinovată a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ajutat de harul dumnezeiesc, omul trebuie să şi stăpânească cu mintea şi cu voinţa sa orice simţăminte în aşa fel, încât ceea ce îi va spune conştiinţa sa că este bine şi frumos – să şi fie într-adevăr aşa.
Simţăminte curate cresc în mintea omului prin citirile din Sf. Scriptură… prin rugăciune, prin cântare duhovnicească, prin meditarea la tot ce este curat, adevărat, frumos şi bun. Prin făptuirea binelui, prin mângâierea şi ajutorarea celor suferinzi, prin însuşirea învăţăturilor sfinte, prin judecarea de sine, prin cugetarea la pildele de sfinţenie ale înaintaşilor credincioşi şi ale părinţilor vrednici. (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă)

Ce spune Părintele Iosif
Satana nu are vacanţă niciodată, nici vara, nici iarna, nici ziua, nici noaptea. De aceea şi tu, frate credincios şi lucrător al Domnului, fii treaz în orice vreme şi nu-ţi înceta niciodată nici lucrul tău, nici rugăciunea ta.
E mai uşor să te aperi de ispită când vine ca un leu răcnind împotriva ta decât atunci când vine moale ca o pisică ori foşnind ca un şarpe. Deci veghează întotdeauna şi roagă-te neîncetat.
Cea mai mare primejdie pentru un ostaş şi un lucrător al Domnului este moleşeala şi lenea, somnul cel duhovnicesc. De aceea ţineţi-vă trează totdeauna inima şi tot ce faceţi să fie făcut cu tot cugetul curat, ca pentru Hristos. | Continuare »

steag-4-webConştiinţa misiunii
pentru care te-ai născut,
misiunea ta şi-a Cauzei
care-ţi este steag şi scut,
misiunea pentru care
legământ de jertfă-ai pus,
sfântă trebuie să-ţi fie,
cum e soarele de sus.

Ţelul unic pentru care
ai rostit solemn cuvânt
clar şi-aprins, şi drept să-ţi fie,
luminos şi-nalt, şi sfânt;
viaţa şi puterea-n lume
pentru-aceasta ţi s-au dat,
misiunea Cauzei sfinte
ţină-ţi sufletul legat.

Pentru tine tot ce-i viaţă
şi religie şi crez
în trăirea misiunii
Cauzei sfinte să le vezi,
strâns legat de-ai tăi spre Ţintă
fii cu legături de fier,
misiunea ta să-ţi fie
sfântă, căci o ai din cer.

Traian Dorz, Cântări luptătoare

manastirea-banceniO fiinţă nou-născută are nevoie pentru creşterea şi desăvârşirea ei de trei lucruri: de hrană, de curăţenie şi de căldură.
Fără hrană se usucă.
Fără curăţenie putrezeşte.
Fără căldură îngheaţă.
Sufleteşte este tot aşa.
Hrana fiinţei noastre celei noi este Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, Pâinea Vieţii. Cu hrana aceasta ne întreţinem viaţa şi creşterea.
Curăţenia fiinţei noastre celei noi este Rugăciunea. Prin ea ne descărcăm sufletul. Prin ea ne limpezim privirile. Prin ea ne înlăturăm zgura.
Iar căldura făpturii noastre celei duhovniceşti este adunarea, dragostea şi părtăşia noastră cu fraţii. Umblarea şi trăirea împreună cu cei care au primit acelaşi gând şi acelaşi duh cu noi.
Fără aceste trei binecuvântate mijloace duhovniceşti pe care Dumnezeu, Părintele fiinţei noastre, ni le-a pregătit ca să creştem şi să rodim prin ele – creşterea şi rodirea noastră nu e cu putinţă să se facă normal şi sănătos.
Fără aceste trei daruri cereşti, sufletul născut din nou curând se va pierde iarăşi sau se va împili (pipernici), ră¬mânând fără creştere şi fără roadă, o stârpitură netrebnică, rămasă pe veci în starea pe care o avea în clipa naşterii sale. Fără să mai crească şi fără să se împlinească niciodată la rostul său de om, pentru care fusese rânduit.
Trupeşte – astfel de creaturi stârpite şi împilite, de obicei, mor îndată.
Duhovniceşte însă, vai, trăiesc ani de zile atât de mulţi prin Lucrarea lui Dumnezeu.
Aceştia nici nu se hrănesc prin Cuvânt, | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985

Strângeţi firimiturile, vol III

curtea de arges[…] Nu de mult am fost la mănăstirea Curtea de Argeş. Am trăit acolo nişte momente atât de adânci, încât ori de câte ori îmi amintesc mi se umplu ochii de lacrimi şi inima de atât înţeles tainic pe care-l poartă dragostea lui Dumnezeu pentru dragostea noastră şi inima lui Hristos pentru inimile noastre. Am ascultat din zidurile mănăstirii lacrimile Anei şi cântecul plin de îndurerare şi de lacrimi al lui Manole: O, suflet din sufletul meu!
Ce necesară era jertfa ei pentru reuşita bisericii aceleia!
Dacă aţi mers vreodată sau dacă veţi merge vreodată la mănăstirea Curtea de Argeş şi veţi vedea împletiturile acelea măiestre şi toată dragostea, şi râvna, şi jertfa care s-au depus în fiecare trăsătură de condei sau sculptură de daltă, să vă gândiţi că toate acestea n-ar fi fost niciodată fără jertfa Anei, fără lacrimile şi fără suferinţa lui Manole.
Sunt lucruri frumoase în Biserica lui Hristos. Sunt lucruri minunate în tot ce a creat dragostea lui Dumnezeu şi râvna celor care L-au iubit pe Hristos. Poate că sunt… dar toate aceste lucruri minunate n-ar fi fost fără jertfă, fără lacrimi, fără iubirea care a fost în stare să le dea, fără iubirea care a trebuit să le ceară. Poate că legenda cu Ana zidită în zidurile mănăstirii Curtea de Argeş e-o legendă – cum e-o legendă, poate, şi povestea Mioriţei sau povestea Luceafărului. Dar în toate acestea e îngropată o taină adâncă, ce simbolizează şi ne arată nouă limpede dragostea lui Hristos faţă de Biserica Sa.
Am vrut [să ne oprim] mai ales asupra a trei aspecte din toată această lucrare minunată care, alcătuită din toate, se constituie în una singură. Jertfa Anei, jertfa Sfintei Fecioare, Maica Domnului, jertfa Bisericii. Toate acestea trei ne mărturisesc nouă despre acelaşi adevăr tainic şi sfânt. Şi, fiindcă avem un timp aşa de binecuvântat de Dumnezeu în ceasurile acestea în care nu ne mai grăbim nici unii (ajunge cât ne-am grăbit pentru lucrurile fireşti, pământeşti, trupeşti), să întârziem acum, un ceas, gândindu-ne, meditând şi petrecându-ne în lumina şi în taina dulce a adevărurilor mântuitoare. Şi, din tot ceea ce ni se spune, să întregim cea mai adâncă şi cea mai necesară condiţie pentru noi: condiţia mântuirii noastre pentru care s-a depus atâta jertfă şi pentru care încă se cere să se mai depună o jertfă. | Continuare »