predica-de-pe-munteSfântul Teofan Zăvorâtul

Porunca cea dintâi, porunca de temelie, este porunca dragostei. Mic cuvântul, atotcuprinzătoare lucrarea. E uşor să  vorbeşti de dragoste, dar nu este uşor să ajungi la măsura cuvenită a dragostei. Nu e cu totul limpede nici cum se poate ajunge la ea; tocmai de aceea Mântuitorul adaugă la această poruncă reguli lămuritoare: „Ca pe tine însuţi; şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.
Aici ni se arată măsura dragostei, care este, s-ar putea spune, lipsită de măsură; căci are oare dragostea, în sine, vreo măsură şi este vreun lucru bun pe care omul nu şi-ar dori să îl primească de la ceilalţi? Şi totuşi, porunca nu e cu neputinţă de îndeplinit. Totul e să ajungem la deplina unire de simţire cu ceilalţi, adică să primim în noi, deplin, simţirile lor, să simţim ceea ce simt şi ei. Când se va întâmpla asta, nu vei avea nevoie să ţi se arate ce şi când să faci pentru ceilalţi: inima însăşi o să îţi arate. Tu îngrijeşte-te să te păstrezi în această stare, altfel se va apropia îndată egoismul, te va întoarce în cochilia ta şi te va zăvorâ în ea. Atunci n-o să mai mişti un deget pentru altul, n-o să-i arunci nici o privire, de-ar şi muri acela. Arunci când Domnul a grăit: „Iubeşte-1 pe aproapele tău”, a vrut ca în locul nostru să intre în noi, adică în inima noastră, aproapele; iar dacă în inimă va rămâne, la fel ca mai înainte, „eul” nostru, să nu te aştepţi la nimic bun.

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Traian Dorz – Din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Adevăratul om al lui Dumnezeu, omul care prin naşterea din nou a devenit fiu al Tatălui şi apoi împreună-lucrător cu El în câmpul Evangheliei şi în scopul mântuirii, trebuie să aibă o conştiinţă atât de trează şi o umblare atât de atentă în toate lucrurile, încât şi cea mai mică umbră de abatere de la curăţia ascultării de Duhul Sfânt să-l îngrijoreze şi să-l doară.
Oricare lucrător în apostolatul lui Hristos are, desigur, în Cuvântul lui Dumnezeu, pe care el îl propovăduieşte, nu numai o lumină călăuzitoare, ci şi un foc curăţitor. Nu numai o apă în care se oglindeşte spre a-şi vedea totdeauna faţa sufletului său, ci şi o apă în care să se spele de tot ce îi arată apa aceasta în care s-a oglindit. Are nu numai un dreptar care să-i arate cum să lucreze bine, ci şi dreptarul care îi arată cum a lucrat rău. Aşa că din cuvântul gurii sale el este şi îndreptăţit când îşi face cinstit slujba şi datoria sa, dar este şi judecat când nu şi-o face după cum se cuvine.
Însă pe lângă Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care este mijlocul din afară al cercetării noastre de noi înşine, noi mai avem de la Domnul nostru Iisus Hristos pe Duhul Sfânt, Care ne-a fost trimis de la Tatăl şi în Numele său şi Care să rămână în noi, Care să ne călăuzească în tot adevărul, să ne descopere şi să ne înveţe toate lucrurile şi care să ne aducă aminte de tot ce ne-a spus El (In 14, 16-26; 16, 7-14). | Continuare »

Sursa: doxologia.ro

Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propovăduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat“ (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultând învăţătura lor şi văzând semnele şi minunile care se făceau de dânşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, aducând pe popoare la calea cea mântuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: „Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut… Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăzneală în Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor“ (Fapte 14,1,3).

În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintâi ai cetăţii, anume Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzând minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereastră, şi, ascultând, lua aminte cele grăite de dânşii. Şi a căzut sămânţa cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun şi, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dânsul cu tot sufletul. | Continuare »

Sfântul Teofan Zăvorâtul

pescuirea minunataO noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta peşte, că nu puteau să-1 scoată şi li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care ajută Dumnezeu. Atâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. In privinţa moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: „Fără de Mine nimic nu veţi putea face”, a grăit Domnul. Şi această lege lucrează în oricine. Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar
dacă-1 iei şi-1 guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Părintele Constantin Galeriu, predică la Pescuirea minunată

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

constantin galeriuBinecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,
Vom asculta mai întâi cuvântul (dumnezeiasca Evanghelie de astăzi) şi apoi taina, deoarece cuvântul tâlcuieşte, explică taina. De aceea în dumnezeiasca Liturghie, în partea întâi este Evanghelia, deci cuvântul, şi în partea a doua, taina Euharistiei; atunci, după ce preotul rosteşte cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu! Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (şi adăugă Mântuitorul: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea“) şi se cântă: „Pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm“, preotul, în numele lui Hristos, cu Hristos în Duhul Sfânt, se roagă: „Încă aducem Ţie această jertfă duhovnicească şi fără de sânge. Te chemăm, Te rugăm, cu umilinţă la Tine cădem. Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte!“ Peste noi – adică peste toţi; şi peste daruri, adică cele pe care le-au adus credincioşii creştini: pâinea şi vinul, ce sunt puse înainte.
„Şi fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“.
Şi pâinea şi vinul – se dezvăluie din adânc – devin, se prefac tainic în Mielul jertfit de la întemeierea lumii, în Trup şi Sânge dumnezeiesc, în Acela prin Care toate s-au făcut.

Aceasta este taina: Trimite Duhul Tău cel Sfânt, nu numai peste daruri, ci şi peste noi.
Cugetam cândva la cuvintele psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mâinilor Lui – adică omul (căci «Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit») – o vesteşte tăria“. Vesteşte omul tăria şi slava lui Dumnezeu?
Trimite peste noi şi peste aceste daruri Duhul Tău cel Sfânt, ca să înţelegem taina aceasta, şi anume: că noi suntem chip al lui Dumnezeu şi că noi vestim cel puţin cum Îl vestesc cerurile! Dacă nu e aşa, aşa trebuie să fie.
Cuvântul vesteşte, tâlcuieşte taina.
Acum să auzim cuvântul, care ne va dezvălui şi astăzi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iată cuvântul rânduit de dumnezeieştii Părinţi pentru această duminică: | Continuare »

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Traian Dorz –

Părintele Arsenie Boca

chemarea-primilor-apostoli„Trăgând luntrile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“.(Luca 5,11)
„Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pe cuvântul Tău voi lăsa mrejile jos.“
Pescuitul minunat.
Au lăsat totul (luntri, peşti, casă, părinţi, nevastă) şi au mers după El. Au simţit că nu-i chema un om, om ca oarecare, ci îi chema un Om ca nimeni altul. Dumnezeu se făcuse om. Un om sărac, bun, blând şi de-o nemaivăzută smerenie. Prin acestea se străvedea Dumnezeu; sufletul lor simţea şi pe loc s-a aprins de o mare dragoste de El, cât au uitat toate şi nu le-au mai trebuit acelea, ci numai pe El.
Este prin urmare o sete, o foame, o trebuinţă a sufletului, care nu se stâmpără cu nimic altceva decât numai cu Dumnezeu; iar când Il găseşte nu-i mai trebuie nimic din cele de aici, ci pe toate le lasă şi urmează Lui.
Mântuitorul Iisus cheamă ucenicii – urmaşii Apostolilor – până la sfârşitul veacurilor. Durerea este că, deşi noi Il cunoaştem şi ştim cui credem, noi nu lăsăm nimic din ale noastre şi totuşi ne ţinem că-I urmăm Lui. De aceea întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de noi înşine s-a întărit şi tot mai grea se face noaptea fară de Dumnezeu. Şi aşa iată că lumea întreagă se trudeşte toată noaptea şi nu prinde minte deloc. Oamenii se revarsă unii peste alţii în valuri de mare, cum nu s-a mai văzut mai mare potop de valuri. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… Chiar dacă noi ştim că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă frumoasă a omului, până când şi un cuvânt frumos pe care îl rosteşte – totuşi străduinţa noastră pentru binefaceri trebuie să nu fie pentru gândul răsplătirii pământeşti, ci să avem numai gândul împlinirii voii lui Dumnezeu şi al dragostei de semeni.
Există multe feluri de falşi credincioşi – spune un cuvânt părintesc – printre care sunt şi următorii:
– cei care fac binele pentru un câştig pământesc;
– cei care vor prin asta să se arate lumii, spre laudă;
– cei care vor să-şi ascundă astfel zgârcenia inimii lor;
– cei cu gândul că vor fi răsplătiţi mai cu mult;
– cei care fac binele de frica pedepsei…
Toţi acei făţarnici se pot bucura câteva clipe de „binefacerile“ lor, dar judecata lui Dumnezeu va fi aspră pentru ei, ca şi pentru cei care nu fac nici chiar pentru astea.

Adevăratul credincios Domnului îşi va împlini binefacerea sa, de fiecare dată, cu acea bucurie nespusă cu care şi-o împlineau fraţii macedoneni, care făceau asta ca şi cum, prin ocazia ce li se da să facă un bine, Dumnezeu le dădea un har şi le făcea un favor nespus de mare.
Atunci credinciosul, nu numai că nu se va bucura, dând cât mai mult poate, ci o va şi face asta cu atâta grabă şi mulţumire cum face cineva când ar veni împăratul în casa lui să-i ceară un pahar cu apă sau un scaun de odihnă.

Ierom. Arsenie Boca

Răbdarea în încercări a sfinţilor are rostul iubirii de oameni a lui Dumnezeu

1 Drumul Crucii 2Răbdarea este o condiţie a mântuirii, cu condiţia ca să nu fie pentru vinovăţii, ci pentru vinovăţia de a fi creştin. În lumea aceasta nu poţi să crezi în Iisus fără să nu fii pedepsit.

Scriptura a prevăzut de mult cenzura împotrivirii, zicând: “Fiule, când vrei să te apropii şi să slujeşti Domnului, să-ţi pregăteşti sufletul de ispite” (Isus Sirah 2, 1). Iar Sfântul Pavel de asemenea ne previne: “Toţi cei ce vor să trăiască cucernic în Iisus Hristos, vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).

De ce, oare, oamenii lumii acesteia îi iau la ţinta tuturor fărădelegilor pe oamenii care nu fac rău la nimeni, pe oamenii care se roagă pentru vrăjmaşii lor?

De ce, oare, ucenicii lui Iisus, ucenicii iubirii de oameni, stârnesc în oameni atâtea valuri de ură? Şi dacă lipseşte ceva omului, cu adevărat, doar iubirea îi lipseşte, fiindcă numai climatul iubirii le face oamenilor viaţa posibilă.

Deci, este de neînţeles cum iubirea stârneşte ura împotriva ei. Şi deci, este de neînţeles cum iubirea trebuie să înghită atâtea valuri de ură şi oricâte ar fi. | Continuare »

Ce crunte vremuri, Doamne, sunt pentru Oaste-acum,
Dar şi ce cruntă vine a ispăşirii vreme…
Atât de usuratic merg toţi pe lângă drum
Şi de păcat nu-i nimeni să vrea a se mai teme.

Ce negri nori în zare-s şi cât de iute vin!
Te-ntrebi cu-nfiorare: cum nimeni nu-i să vadă?
Dar ochii tuturora de ce-i străin se-aţin,
La crucea ispăşirii nu-i nimeni să mai cadă.

În zare-atât de false şi steaguri, şi armuri
Adună cât mai multă sclipire de-o clipită.
De crezi că-n-stare-s toate să stea peste spărturi…
Dar nu-i decât sărmană oştire risipită!

E totul numai cântec şi mers nepăsător
Şi-n nopţi la rând strecoară neghina lor vrăjmaşii.
Dar vom plăti, ca mâine, un preţ năucitor
Cu-atât mai crunt cu cât sunt mai uşuratici paşii.

O, Doamne al Oştirii, grăbeşte-Te şi-adu
Slăvită biruinţă din nou pe-a Oastei zare
Că-n toată lumea asta, Iisuse, numai Tu
Ştii cât i-a plâns iubirea pe-a Golgotei cărare

Şi numai Tu ştii preţul pe care l-au plătit
Pentru frumosu-i nume, cu drag, înaintaşii.
Adu urmaş statornic, cu braţ nebiruit,
Sub steag de biruinţă, să strângă iar ostaşii.

Vlad Gheorghiu