b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Fragment dintr-un cuvânt al fratelui Traian Dorz de la „Sărbătoarea mulţumirii” de la Sâmbăteni – octombrie 1986

(…) Să ne micşorăm până la dimensiunea smereniei adevărate şi totale, pentru că aceasta este cea mai mare înălţime pe care o poate atinge un om al lui Dumnezeu. Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că a fost cel mai mare pentru că el, într-adevăr, s-a făcut pe sine cel mai mic. Nici unul nu este mai mare decât Ioan. Nici unul n-a fost mai mare şi niciodată n-a fost el mai mare ca atunci când a spus: „Eu nu sunt nimic. Sunt un glas care strigă în pustiu. Un glas fără ecou, fără rezonanţă, fără putere. Un glas care nu înseamnă nimic”. Şi Dumnezeu a făcut ca glasul acesta, care el însuşi s-a micşorat atât de mult, să fie mai puternic decât oricare altul. Nimeni n-a vorbit aşa despre Mântuitorul cum a vorbit Ioan.
În capitolul 3 din Evanghelia după Ioan, doi mari oameni strălucesc: unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Domnului Iisus: Nicodim şi Ioan Botezătorul. Şi despre unul, şi despre celălalt, Mântuitorul a vorbit aşa de frumos. Lui Nicodim i-a descoperit acel mare şi unic, şi divin Adevăr, care este temelia mântuirii: naşterea din nou. Despre Ioan a spus nişte lucruri extraordinar de frumoase. Şi Ioan [Botezătorul], în finalul capitolului 3 din Evanghelia după Ioan, a spus nişte lucruri care l-au aşezat pentru totdeauna înaintea tuturor celor care L-au mărturisit pe Hristos. Ce frumos spune Ioan în aceste zece versete despre Hristos! Să recitim mereu aceste lucruri, pentru ca să înţelegem ce mare valoare a avut acest om care s-a smerit pe sine însuşi mai mult ca oricare altul. De aceea Mântuitorul l-a apreciat aşa de mult şi l-a socotit prietenul Său, cum şi el a zis: „Eu sunt prietenul Mirelui”. Ce minunat prieten a fost el pentru Iisus! Cred că au copilărit împreună mulţi ani. Mamele lor s-au iubit atât de mult şi au fost atât de apropiate una de alta! Tot aşa au fost şi ei şi au rămas nedespărţiţi până la sfârşit. Pentru că s-a smerit, Dumnezeu l-a învrednicit de o slavă atât de mare!
Să urmăm şi noi exemplul lui şi să ne smerim, căci, în Lucrarea lui Dumnezeu, calea spre cea mai înaltă slavă este coborârea spre cea mai adâncă smerenie. „Celor smeriţi le dă har”, a spus Domnul. Şi Mântuitorul a zis El Însuşi, cu buzele Lui sfinte: „Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.
Eu… ce pot să spun, nu numai despre anul care a trecut şi despre viaţa care a trecut? Le închei pe amândouă cu o mulţumire adâncă, în această zi binecuvântată, către Dumnezeu. Şi pentru iarna prin care am trecut. [Iar pentru cea prin] care mă pregătesc să plec, îmi încredinţez viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Doresc din toată inima ca această zi să însemne o zi de mare mulţumire către Domnul pentru anul care a trecut. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la botezul de la Buciumi – 28 noiembrie 1981

„Toţi acei ce le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau: «Oare ce va fi pruncul acesta?» Şi mâna Domnului era într-adevăr cu el” (Lc 1, 66).

…am ales acest verset, ca în legătură cu acesta să ne gândim. Versetul acesta s-a amintit cu prilejul naşterii unui copil şi este vorba despre Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre toţi proorocii. La naşterea lui s-au spus aceste cuvinte…

Slăvit să fie Domnul!
Dorim şi de această dată, dorim şi cu acest prilej binecuvântat, înalt şi sfânt, mai întâi de toate, să înălţăm un nume – Numele Iisus. Că nu este altul ca şi El. Au fost pe pământul acesta, de-a lungul veacurilor, multe nume cunoscute de mulţi. Şi s-a vorbit o vreme despre aceste nume – şi pe urmă s-au şters şi s au dus în uitare. Dar Numele Acesta este mai presus de orice nume.
Despre El au mărturisit toţi proorocii. Şi despre Numele Acesta dorim şi noi, cu fiecare întâlnirea a noastră, dorim să vorbim despre El, dorim să înălţăm acest Nume Scump. Căci prin Numele Lui suntem şi noi înfrăţiţi.
Prin Numele Lui v-am văzut feţele prima dată. Numele Lui ne leagă şi ne strânge laolaltă. Să nu ne mai despărţim atunci când ne întâlnim. Ce a fost frumos în adunările voastre, în întâlnirile voastre frăţeşti? Ce a fost aşa de dulce? Ce a fost oare? Că v-aţi întâlnit şi v-aţi despărţit cu lacrimi, de abia v-aţi îmbrăţişat şi de-abia aţi putut să vă smulgeţi unii de la alţii… Ce ne ţinea? Ce ne lega? Era Numele lui Iisus!
Mulţi dintre cei care L-au cunoscut şi L-au iubit au putut să spună: „Doamne, nu ne lăsa fără El întâlnirile noastre, adunările noastre, rugăciunile noastre, familiile noastre! Mai bine să rămână lumea fără soare decât să rămânem fără Iisus”.
Că dacă Iisus va fi cu noi, ne va fi de-ajuns. Cineva a spus odată: „Doamne, cu Tine şi-n iad m-aş simţi atât de fericit… Dar fără de Tine, Doamne, nu mă lăsa nici în rai”. Pentru că raiul n-ar mai fi rai acolo de unde ar lipsi Iisus, de unde ar lipsi Dumnezeu.
Numele Acesta care a coborât cel mai jos, dar a şi fost înălţat cel mai sus… Orice genunchi să se plece Lui şi orice limbă să mărturisească despre El. | Continuare »

cu o binecuvântare nouă de la Domnul şi Dumnezeul nostru pentru El şi pentru Lucrarea Lui.
Binefacerile acestor întâlniri vor fi mari. Roadele lor vor fi din ce în ce mai minunate – veţi vedea!
Hristos e Mare, Evanghelia Lui este strălucită, ţara noastră este întinsă şi cea mai mare nevoie a ţării noastre astăzi este nevoia de Hristos. Noi suntem mulţi. Şi tinerii noştri cu toţii au, fiecare, câte un dar ori mai multe. Aici suntem adunaţi numai suflete talentate. Fiecare are de la Dumnezeu unul sau mai mulţi talanţi. Unii şi-au descoperit darul pe care îl au de la Domnul şi au început să lucreze frumos cu el, înflăcărându-şi-l precum Sfântul Timotei la îndemnul marelui său îndrumător şi părinte, Sfântul Pavel (II Tim. 1, 6).
Alţii încă nu şi l-au descoperit ori n-au început încă să lucreze cu el. Pentru că lucrul e mult şi nevoia este urgentă, Dumnezeul nostru cel Sfânt ne-a rânduit un prilej ca acesta pentru ca de aici să începem nu numai un an nou, ci mai ales o iniţiativă nouă, viguroasă, durabilă, ascendentă, nespus de necesară pentru Domnul nostru, pentru ţara noastră, pentru Biserica noastră cea vie şi luptătoare.
Au început multe talente să lucreze în diferitele regiuni ale ţării şi Lucrării Oastei Domnului, dar specificul fiecărei regiuni, care influenţează la început orice talent, creează uneori distanţe şi produce câteodată deosebiri. Datoria noastră este să înlăturăm cât mai repede şi cât mai deplin aceste necazuri inerente începutului.
Ne întâlnim acum aici şi ne vom mai întâlni, cu ajutorul Domnului, ori de câte ori vom putea, pentru a ne apropia, a ne cunoaşte mai bine unii cu alţii, pentru a ne suda sufleteşte tot mai deplin până ce se va statornici între noi toţi o atât de adâncă atmosferă de colaborare şi întrepătrundere duhovnicească, încât să ne contopim cu toţii în specificul general al Lucrării Oastei Domnului, fiindcă numai atunci creaţiile noastre vor realiza unitatea deplină a sufletelor şi muncii noastre. Şi vom aduce folosul şi bucuria cea mai mare lui Dumnezeu şi Evangheliei Sale. Specificul Oastei trebuie să ne asimileze pe toţi în felul cel mai fericit, dându-se fiecăruia – şi tuturor – acelaşi unic şi armonios fel de a fi şi de a crea. | Continuare »