Traian Dorz, din «Cântări Îndepărtate»

ghiocei_2Aş dori să pot trimite pentru tine,
plin de cântec,
de lumină
şi de dor,
Adevărul Frumuseţilor
Divine
împletit în bucuriile senine,
minunat, iubit şi veşnic mărţişor.

Şi-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze
nu pe inimă,
ci-acolo-adânc în ea,
ca frumoasă şi curată s-o păstreze,
ca un soare minunat să-ţi lumineze
şi să-ţi facă fericită viaţa ta!

C-Adevărul e podoaba minunată,
mai de preţ decât oricare talisman,
care nu se învecheşte niciodată
şi din ce în ce-i mai binecuvântată,
şi din ce în ce-i mai scumpă, an de an.

Iar în ziua Răsplătirii fericite,
când vedea-vom Veşnicia răsărind,
când ca miile de stele strălucite
străluci-vor inimile preaiubite,
cerurile minunat împodobind,

Printre ele, şi-al tău suflet să răsară
minunat şi binecuvântat odor,
strălucind ca prima zi de primăvară
pe frumosul sân a cerului, comoară,
un curat,
iubit,
şi veşnic mărţişor.

Traian DORZ

Toţi eroii noştri
şi martirii sfinţi
i-a vândut vreun Iuda
pe murdari arginţi.

Pe-orice suflet mare
care l-am avut
s-a aflat vreun Iuda
care l-a vândut.

Pe Mihai, la Turda,
pe Tudor, ca el,
Horea
şi Iancu
au pierit la fel.

Căci a fost un Iuda
şarpe odios
care-a mers
să-i vândă
ca şi pe Hristos.

*

Blestemat să fie cel ce vinde-un sfânt,
spânzurat să moară, fără de mormânt.

Fugă ca de-un monstru cine-l va vedea,
focul veşnic ardă-i viţa lui cea rea!

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985

horeacloscacrisan1784…Pe noi ne interesează cum ne comportăm noi faţă de alţii. Pe Domnul Iisus nu L-a interesat atât de mult cum s-a comportat lumea faţă de El. L-a interesat însă, în cel mai mare grad, cum S-a comportat El faţă de lume. El i-a iubit pe ai Săi şi i-a iubit până la capăt. A iubit poporul său până la capăt, indiferent unde a fost şi cum a fost capătul acesta pus de acest popor. A iubit oamenii, a iubit sufletele, a iubit tot ce era încredinţat Lui de Dumnezeu Tatăl, pentru că a avut o conştiinţă a răspunderii faţă de misiunea Sa şi faţă de Dumnezeu, Care L-a trimis.
Aşa trebuie să fim şi noi. Lumea nu ne înţelege. Lumea n-a înţeles niciodată pe binefăcătorii ei. E ciudat totdeauna cât de mici sunt contemporanii oamenilor mari. Noi îi condamnăm acum pe cei care i-au ucis pe profeţi, pe cei care L-au osândit pe Mântuitorul, pe cei care i-au alungat pe cei mai mari şi mai scumpi binefăcători ai omenirii; îi condamnăm acum şi, de multe ori, gândim că, dacă am fi fost noi în locul lor, n-am fi făcut aşa. Poate că n-am fi făcut chiar aşa… Însă adevărul ăsta este: cei care trăiesc în acelaşi timp cu marii oameni ai lui Dumnezeu, cu profeţii lui Dumnezeu, cu trimişii lui Dumnezeu, cu mesagerii lui Dumnezeu sunt totdeauna nespus mai mici şi mai înapoi decât ei. Oamenii lui Dumnezeu vestesc adevăruri pe care gloata, cei care sunt împreună cu ei le vor afla numai după zeci sau poate că sute de ani.
Cei de pe vremea celor care luptau odată pentru trezirea conştiinţei noastre naţionale i-au înţeles [pe aceştia] aşa de puţin… I-au urmat aşa de puţin… Şi, când a trebuit să-i apere cu pieptul lor şi cu viaţa lor, i-au părăsit. Bălcescu a trebuit să moară departe de patria lui… Avram Iancu a trebuit să moară nebun… Horia, Cloşca şi Crişan au trebuit să moară pe roată… Tudor Vladimirescu a trebuit să moară ucis mişeleşte… Oamenii mari sunt aşa de puţin înţeleşi de contemporanii lor… Îi însoţesc până undeva şi după aceea obosesc, se înfricoşează şi îi lasă singuri. Majoritatea celor care îi sprijinesc şi îi aplaudă câtă vreme le merge bine, îndată ce ajung la condiţia unui risc şi la răscrucea unei pagube, se ascund şi-l lasă pe omul lui Dumnezeu singur.

vulpeaO vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.
„Ce aş putea face să străbat în grădină?“ – se întreba vulpea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: „Ştiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură“.
Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?
„Nu-i alt mod să scap de aici – îşi zise vulpea necăjită – decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc.“
Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise:
„Frumoasă mai eşti tu, grădină şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat, atât am răbdat… Cum am intrat, aşa am ieşit…“.
Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi.
Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele!?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Cop-Traim-vremuri-bibliceTraian DORZ, din CÂNTAREA BIRUINŢEI

De ce-aţi tăiat finicii din care odrăsleau
acele ramuri albe a păcii şi-a iubirii?
– acei ce vin în urmă acuma nu mai au
cu ce să-şi facă semnul iertării şi-nfrăţirii.

De ce-aţi călcat măslinii, gonind pe porumbel
şi-ngăduiţi toţi corbii ce sfâşie şi pradă,
– cum aşteptaţi pe Domnul şi ce-o să zică El
când morţii şi ruina Oştirii o să-Şi vadă?

De ce cântaţi cu iuda şi-urmaţi pe absalom,
nu le vedeţi otrava şi nu le ştiţi răsplata?
– de ce uitaţi de roade când vreţi să ştiţi un pom?
Sau credeţi că nu vine odată Judecata?

Vreţi oare şi voi plata acelor care vând
şi nimicesc Lucrarea cu sânge sfânt plătită?
– sau credeţi că Hristosul Ce-aşteaptă-acum răbdând
n-o să-i lovească-odată cu plata Lui cumplită?

Nu-ntărâtaţi pe Domnul şi nu-L batjocoriţi,
nu vă uniţi cu fiii trufiei şi minciunii,
că orice-aţi fost nainte şi orişicâţi să fiţi,
în Ziua Răzbunării nu veţi scăpa nici unii!

Fragment din vorbirea fratelui Ioan Opriş (Batiz) la nunta din Hunedoara – 26 iulie 1981

Judecata-de-apoi-Voronet…Mă gândesc la un cuvânt al înţeleptului Solomon din capitolul 11, versetul 9 din Ecclesiast, ce vorbeşte tinerilor, dar e şi pentru bătrâni: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta şi plăcute ochilor tăi. Dar pentru toate acestea, nu uita că Dumnezeu te va chema la judecată”.
Şi ultimul verset din capitolul 12 spune aşa: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău!”.
Mie îmi place să repet mereu acest verset, mai ales la priveghiuri, atunci când ne ducem la catafalcul unui mort: soră, prieten, vecin, cunoscut, coleg… Îmi place să spun mereu versetul acesta: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.”
Iubitule, iubito care eşti aici de faţă şi mă priveşti, să nu uităm ceea ce ne spune aici: că „judecata se va face cu privirea la tot ce este ascuns”.
Astea ies la judecată, astea ies la suprafaţă – şi cele bune şi cele rele –, ca să dăm socoteală.
Pentru cele bune să ni se spună: „Vino, slugă bună şi credincioasă, căci peste puţine lucruri ai fost credincios şi peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău”.
Dar pentru cele rele vom da socoteală şi vom auzi înfricoşatele cuvinte: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic”. | Continuare »

Judecata-de-apoi-22Traian DORZ

Aştepţi să vină Domnul? şi tot deşert vorbeşti,
aştepţi să vină moartea? şi tot pierdut trăieşti!
să vină Învierea? şi tot nepregătit!
să vină Judecata? şi tot nemântuit!
să vină Veşnicia cu focul inamic,
iar plâns şi pocăinţă nimic, nimic, nimic!…

Ce-aştepţi tu de la Domnul sau de la moartea ta?
ce-aştepţi de la-nvierea sau Judecata Sa?
ce-aştepţi în veşnicie, ce crezi c-ai să primeşti
când toate bat la uşă şi nici nu te gândeşti?
O, viaţa ta se pierde zadarnic, pic cu pic,
iar plâns şi pocăinţă nimic, nimic, nimic!

Ascultă-nştiinţarea, ascultă măcar az’,
nainte de-a ajunge în Marele Necaz,
întoarce-te la Domnul cât este Timp şi Har,
de mâine, poate, totul pe veci va fi-n zadar!
O, iată Secerişul, tu n-ai dat nici un spic
şi n-ai în veşnicie nimic, nimic, nimic!…

versuri: Traian DORZ

În zadar se mai grăbeşte
cel ce pleacă prea târziu,
alergarea lui sfârşeşte
cu un strigăt în pustiu.

Pentru mântuirea ta,
nu mai sta, nu mai sta,
pentru cerul tău frumos,
vin-acuma la Hristos!

În zadar se mai frământă
cel ce n-a vrut când putea,
mila şi chemarea sfântă
şi-are vremea ei şi ea.

În zadar se mai căieşte
cel ce-a ars ce n-are preţ,
râsul clipei îl plăteşte
plânsul veşnicei vieţi.

În zadar va plânge-odată
vremea harului de-acum
cel chemat cu-atâtea lacrimi,
dar nu-i pasă nicidecum.

Câtă vreme încă este
cale şi prilej, şi har,
nu uita de toate-aceste,
căci curând va fi-n zadar!

Sfântul Ioan Maximovici

Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.
Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.
Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.
El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia. | Continuare »

Traian Dorz

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Iubirii,
până nu soseşte lacrima zdrobirii,
dragostea trezită, arsă de mustrare,
care-nvinge-ori moare, care-nvinge-ori moare.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Luminii,
cât e tot departe osândirea vinii,
geamătul căinţei, setea curăţirii,
dorul mântuirii, dorul mântuirii.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Iertării,
cât mai paşte fiul porcii neascultării,
cât i-e conştiinţa încă sugrumată
şi păcatu-mbată, şi păcatu-mbată. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei
Cuvânt în Duminica Lăsatului sec de carne

Judecata-de-apoi-5A mai rămas o singură duminică până la Postul Mare. În duminica următoare, Duminica Iertării, Sfânta Biserică ne va chema să ne împăcăm, să ne iertăm unii altora greşelile, amintind că Dumnezeu ne iartă numai atunci când ne iertăm şi noi unii pe alţii. Pregătindu-ne pentru nevoinţa Patruzecimii şi pentru această împăcare, sfânta Biserică, prin pericopa evanghelică de astăzi, ne zugrăveşte spre învăţătură Judecata care va fi la a Doua Venire a Fiului lui Dumnezeu.
Hristos va veni în toată slava Sa cerească, şi înaintea Lui se vor aduna toate popoarele, toţi drepţii şi toţi păcătoşii; nimeni nu va putea da dosul, nimeni nu va putea rămâne deoparte, nu se va putea piti în spatele altcuiva.
Domnul îi va despărţi pe drepţi de păcătoşi: drepţii vor merge de-a dreapta Lui, păcătoşii de-a stânga. Domnul va spune: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34).
De la zidirea lumii a fost deja prevăzută, a fost deja hotărâtă această înfricoşată Judecată, a fost deja pregătită împărăţia Cerurilor. „Cu ce bunătăţi se poate asemui această binecuvântare?” – se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. „Câtă cinste, câtă fericire este în el!
Hristos n-a zis: primiţi, ci: moşteniţi – ca pe propriul nostru avut, ca pe avutul nostru părintesc, pe care îl avem de veacuri”. Pentru ce virtuţi se va pogorî asemenea milostivire asupra drepţilor la Judecata lui Dumnezeu? Ni le arată însuşi Judecătorul – Hristos.
Flămând am fost, va spune El, şi M-aţi hrănit; însetat am fost, şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost, şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mt. 25, 36). Precum vedem, fraţi şi surori, la Judecata lui Dumnezeu se vor descoperi faptele dragostei şi milostivirii, săvârşite de către drepţi în viaţa lor pe acest pământ. | Continuare »

Sâmbătă dimineaţă, în data de 15 februarie, a trecut la Domnul fratele Filip Pîţu de la Caşvana, judeţul Suceava, care ar fi împlinit la vară 90 de ani.
Acum două săptămâni plecase la Domnul soţia sa, sora Sofronia, care n-a dorit să fie singură în veşnicie, ci şi cu tovarăşul ei de o viaţă, cu care împreună au avut 11 copii, dintre care doar 8 mai sunt în viaţă.
Sora Sofronia s-a născut în data de 24 decembrie 1926 şi provenea dintr-o familie numeroasă, formată din zece copii, iar fratele Filip s-a născut în data de 13 iulie 1924.
Nonagenarul nostru, fratele Filip, este unul din veteranii Oastei din zonă, unul din stâlpii de nădejde, hotărât şi statornic în păstrarea învăţăturii celei dintâi a Bisericii şi a Oastei Domnului. Cot la cot cu fratele Titus Neculcea de la Marginea, judeţul Suceava, au luptat pentru nealterarea învăţăturii şi pentru neamestecarea cu nici un fel de învăţătură străină de cauza şi de idealul Oastei, pe care le-a înţeles de la înaintaşii noştri, tovarăşii lui de luptă.
Iată că acum îi urmează în veşnicia strălucită pe cei pe care i-a iubit, ascultat şi urmat întocmai.
Neobosit făptuitor de bine, a strâns deseori ajutoare pentru copiii orfelinatului de la Molniţa, Ucraina.
Ultima seară de priveghi, fratele Filip şi-a petrecut-o într-o frumoasă adunare şi părtăşie frăţească, avându-i la căpătâi pe mulţi fraţi din împrejurimi. Chiar înainte de începerea adunării, a avut binecuvâtatul prilej de a primi un ultim sărut de rămas bun de la prietenii şi fraţii săi de la Bănceni: Prea Sfinţitul Longhin, care deşi foarte bolnav a venit însoţit de părintele Meletie şi părintele Siluan şi, împreună cu preoţii din localitate, i-au săvârşit panahida sau slujba de priveghi.
Pe lângă procesiunea şi slujba de înmormântare, cortegiul funerar a fost însoţit, după un obicei local de doi trâmbiţaşi, care cu nişte trâmbiţe lungi, sunau a biruinţă, a înviere după fiecare cântare cu care cei prezenţi îl petreceau pe ultimul drum pe hotărâtul şi statornicul nostru frate Filip Pîţu.
Cu mare dragoste, cu respect pentru viaţa lui frumoasă şi cu dorinţă sinceră de a urma acelaşi drept şi frumos drum al credinţei, suntem alături cu rugăciunile noastre atât de fratele Filip care pleacă pe drumul cel neîntors al veşniciei, cât şi alături de familia sa greu încercată.
Mergeţi cu Domnul, frate Filip, în Împărăţia cea dulce, alături de dragii înaintaşi şi mult doritul nostru Mire şi Dumnezeu!

Preot IOSIF TRIFA, Fiul cel pierdut

Fiul-cel-pierdut-30Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui şi întoarcerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit acasă… El n‑avea nici măcar dreptul de slugă… El pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat starea ce o avusese mai înainte.
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească, oricât de păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.

Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de tată, ca să vedem prin ea dragostea Tatălui ce­resc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!…

Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.
Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cle­veland a publicat un anunţ interesant. Un tată de prin părţile Bana­tului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pesemne, fiul apucase în căile cele rele şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl rămâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anunţ, în­tr‑un ziar românesc din America. | Continuare »

intoarcerea-fiului-risipitor2Copil eram cândva – şi-n mine
păcatul nu era pătruns,
în taina inimii senine
nimic n-aveam atunci ascuns.

Îmi dam şi pâinea de la gură,
cu milă, celor mai sărmani
şi mă rugam cu-aşa căldură
pentru prieteni şi duşmani!

A lumii multe patimi rele
pe calea lor nu m-au fost dus,
comoara inimioarei mele
era atunci numa-n Iisus.

Dar mai târziu, când căi străine
m-au înşelat şi m-au atras,
am ars tot ce-a fost bun în mine
şi numai plânsul mi-a rămas. | Continuare »

Pr. Al. Schmemann

FRÎn a treia Duminică din perioada pregătirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea.
O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o împropriem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică.
Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea chiar şi foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărată viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă“ în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.
Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă“ a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice.
Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva“ este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu. | Continuare »

Re-David1. Pe malurile râurilor triste,
pe malul apelor din Babilon,
acolo am şezut şi-am plâns cu jale
când ne-am adus aminte de Sion.

2. În sălciile din ţinutu-acela
noi ale noastre harfe-am atârnat,
3. C-atunci, râzând, biruitorii noştri
să le cântăm cântări au aşteptat.

Asupritorii vrut-au bucurie,
vrăjmaşii noştri veselii au vrut,
cântările Sionului cerură,
să le cântăm din ele ne-au cerut.

4. Cum, Doamne, să putem cânta noi, oare,
cântările Sionului iubit,
a Domnului cântări neprihănite
pe un pământ străin şi nedorit?

5. De te-oi uita, Ierusalim, să-şi uite
a ei destoinicie dreapta mea,
6. De cerul gurii limba-mi se lipească,
de nu-mi va fi la tine inima!

De nu-mi voi aminti mereu de tine,
de nu-mi voi face din Ierusalim
a bucuriei culme minunată
şi-a dorului puternic şi sublim! | Continuare »

intoarcerea-fiului-risipitorPărintele Serafim Rose

„La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion“

În aceste cuvinte ale Psalmului, specifice Postului Mare, noi, creştinii ortodocşi, Noul Israel, ne amintim că suntem în exil. Pentru ortodocşii ruşi, alungaţi din Sfânta Rusie, psalmul are un înţeles aparte; dar toţi creştinii ortodocşi, la rândul lor, trăiesc în exil în lumea aceasta, tânjind să se întoarcă în patria lor adevărată, Împărăţia Cerurilor.
Pentru noi postul mare este o perioadă de exil rânduită pentru noi de maica noastră, Biserica, pentru a păstra neştirbită amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atât de mult. Ne-am meritat exilul şi avem şi mare nevoie de el din cauza păcătoşeniei noastre atât de mari. Numai prin durerea exilului, pe care ne-o amintim postind, rugându-ne şi pocăindu-ne în această perioadă, rămânem cu mintea aţintită spre Sionul nostru.
„De te voi uita Ierusalime…“ Slabi şi cuprinşi de uitare, chiar în cadrul Postului Mare trăim ca şi cum Ierusalimului nu ar exista pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Babilonul nostru; suntem seduşi de preocupările frivole ale acestui „pământ străin“ şi neglijăm slujbele şi rânduiala Bisericii care ne aduc aminte de adevărata noastră patrie. Şi mai rău încă, îi iubim pe cei care ne înrobesc – pentru că păcatele noastre ne înrobesc, cu siguranţă mai mult decât oricare alt stăpân omenesc – şi în slujba lor petrecem în trândăvie zilele preţioase ale postului când ar trebui să ne pregătim să întâmpinăm Răsăritul Noului Ierusalim: Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

Sântul Grigorie Palama

Fiul-cel-pierdut-321. Proorocul, căinând cetatea Ierusalimului, a grăit: „Va fi dată foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” [Amos 8:11]. Foamea este lipsa şi totodată dorinţa hranei neapărat trebuincioase. Dar există ceva mai rău şi mai cumplit decât foamea aceea, anume atunci când cineva are lipsă de cele neapărat trebuincioase mântuirii, rămânând totuşi nepăsător faţă de această nenorocire, fără nici o dorinţă de a se mântui. Căci cel ce flămânzeşte şi are lipsă colindă încoace şi-ncolo căutând o bucată de pâine; iar dacă dă peste o pită mucegăită, sau dacă îşi face rost de o pâine de mei, sau de o turtă de tărâţe, sau de altceva din acest fel de bucate dintre cele mai ieftine, el se bucură tot atât de mult pe cât se întristase mai întâi că nu le găsise. Iar cel ce are foame duhovnicească, adică lipsa şi totodată dorinţa bucatelor duhovniceşti, acela rătăceşte şi caută pe cel care are de la Dumnezeu harisma învăţăturii; şi dacă îl află, bucuros se hrăneşte cu pâinea vieţii cea din suflet. Acesta este cuvântul de mântuire, pe care este cu neputinţă a nu-l afla cei ce-l caută până la sfârşit: „Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide” [Luca 11:10], după spusa lui Hristos.
2. Dar există unii oameni care, lăsându-şi mintea să flămânzească vreme îndelungată, au pierdut însăşi dorinţa de a se hrăni, iar de aceea nu-şi dau seama nici de păgubirea pe care o suferă. Şi cu toate că Îl au pe Cel ce îi învaţă, nu suferă nici măcar auzirea învăţăturii. Iar neavându-L, nu-L caută pe Cel în măsură să-i înveţe, petrecând o viaţă cu mult mai păcătoasă decât fiul [risipitor]. Acela, deşi era îndepărtat şi lipsit de hrana obştească, de tatăl şi de stăpânul său, s-a trezit cuprins de o foame puternică, astfel că, înţelegându-şi şi simţindu-şi lipsa, s-a pocăit şi, întors înapoi, a căutat şi a găsit iarăşi hrana cea dumnezeiască şi preacurată, şi într-atât s-a desfătat prin pocăinţă de harurile cele dumnezeieşti încât cu dispreţ a urât avuţiile.
3. Este mai bine să luăm de la început şi să lămurim limpede pentru evlavia voastră această pildă evanghelică a Domnului; căci şi astăzi este obiceiul ca ea să se citească în Biserică. | Continuare »