O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o nuntă

Emaus_22În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul şi Hristos a Înviat!
Trăim într-una dintre zilele Săptămânii Luminate. [După] învierea Mântuitorului nostru, patruzeci de zile, El a umblat mereu printre ai Săi. Într-o seară ca asta poate, Mântuitorul a călătorit cu ucenicii Săi spre Emaus. Li S-a arătat, a vorbit cu ei pe drum în aşa fel, încât inimile lor ardeau la ascultarea Cuvântului Său. Pe drum, întorcându-se şi aducându-şi aminte de clipele petrecute cu Mântuitorul pe drumul lor, vorbeau şi-şi spuneau unul celuilalt: „Nu ardea inima în noi când ne deschidea Scripturile?”.
Ce minunat este atunci, în momentul când Domnul şi Dumnezeul nostru călătoreşte cu noi, stă cu noi, intră la noi, poposeşte cu noi, ospătează cu noi, cinează cu noi şi ne deschide Scripturile! Cum ar trebui atunci să ardă inimile noastre de dragoste pentru Dumnezeu, de credinţă în tot ceea ce spune şi ne descoperă El…
Trăim într-una dintre zilele frumoase ale Săptămânii Luminate. Şi pe drumurile noastre, şi în locul acesta a poposit Hristos. Toată seara aceasta, toate ceasurile petrecute aici în Cuvântul Său, în cântările Sale, în rugăciunile Sale, împreună cu copiii Lui adunaţi în Numele Său, Hristos a fost de faţă. Prin tot ce s-a spus şi prin tot ce s-a cântat, a fost Iisus Hristos cel Sfânt. Cum ar fi trebuit să vibreze inimile noastre ascultând aici Cuvântul Lui sfânt! Poate că şi noi eram – mult timp, când petrecea El împreună cu noi şi ne vorbea din Cuvântul Său cel sfânt – cu urechile noastre acoperite, cu inima noastră închisă, cu ochii noştri închişi şi cu mintea noastră întunecată. Spune însă aşa de minunat Cuvântul lui Dumnezeu că, în momentul în care Domnul a vrut să li Se facă descoperit, li s-au deschis ochii şi ei L-au cunoscut.
Ce moment potrivit a fost în seara aceasta aici să ni se deschidă şi nouă ochii şi să vedem că Cel care ne vorbeşte nu e fratele; cea care ne cântă nu e sora. Cea care ne declamă o poezie şi ne spune un cuvânt al lui Dumnezeu sub forma aceasta în care să vibreze inima noastră ascultându-l e glasul lui Hristos! | Continuare »

Ioan Marini, «Viaţa Creştină» nr. 15/1939

Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre; Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El e veşnic biruitor, de aceea orice se va întâmpla în lume cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat! Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua învierii la mormântul pe care l-au găsit gol. Nu este aici ci a înviat (Luca 24, 6) a spus îngerul femeilor, care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele, să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor. E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit! – adăuga Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar, toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.

Bucuria păcătoasă a Cărturarilor şi Fariseilor le-a fost de scurtă durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi, care au auzit marea veste: Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
Oarba necredinţă a crezut şi mai crede încă şi azi că poate omorî pe Fiul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în lume, prin fel de fel de mijloace omeneşti; dar se înşală şi se va înşela amarnic, fiindcă în oricâte morminte va fi închis Iisus, El va rupe peceţile şi va învia, căci e viu în vecii vecilor şi El e veşnic biruitor. Fiara va face război cu sfinţii şi îi va birui. Dar până la sfârşit Domnul Iisus îl va nimici pe Antihrist cu suflarea gurii Sale (II Tes).
El a biruit, biruie şi va birui, căci e veşnic biruitor! | Continuare »

de Vasile Militaru

Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori, creştine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta, creştine,
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine,
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte,
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

Invierea_Domnului_2„Amin, amin zic vouă, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă“ (Ioan 12, 24-25).

Cât de simplu şi cât de adânc a lămurit Mântuitorul moartea şi învierea Sa prin asemănarea grăuntelui de grâu! Cât de simplu şi cât de adânc le-a arătat Apostolilor şi lumii întregi pentru ce a trebuit să moară! Întocmai ca grăuntele de grâu, El a trebuit să moară ca să dea altora viaţă.
Moartea, Jertfa Mântuitorului, este miezul creştinismului. Moartea lui Hristos – zicea un vestit predicator – este viaţa învăţăturii Sale.
Iisus Mântuitorul a învăţat timp de trei ani şi jumătate pe pământ. Dar El putea să trăiască o viaţă întreagă. Şi ce lucruri minunate ar fi putut face El pe pământ într-o viaţă întreagă! Cu vraja cuvântului Său ar fi putut cutreiera întreg pământul şi ar fi putut „sintetiza“ învăţăturile Sale în sute de cărţi. Ar fi putut strânge mii de învăţăcei în jurul Său. Ar fi putut răscoli întreg pământul pentru Dumnezeu şi mântuire. Cu pilda vieţii Sale, cu minunile Sale, cu predicile Sale, ar fi cucerit lumea. Şi poate nici n-ar mai fi fost lipsă de dureroasa sângerare de pe dealul Golgotei.
Dar la toate aceste gânduri de ispită, Scripturile strigă într-un glas că Fiul lui Dumnezeu trebuia să moară; numai moartea Lui putea răscumpăra şi mântui omenirea. Şi Se ridică Însuşi El, Domnul Hristos, spunând lămurit că grăuntele de grâu trebuia să intre în pământ ca să aducă roadă.
O! Dacă ar fi trăit Hristos o sută de ani, dacă ar fi trăit chiar două-trei sute de ani… dacă ar fi colindat întreg pământul… dacă ar fi lăsat sute de cărţi şi pilde neîntrecute de viaţă, totuşi, dacă El n-ar fi murit pentru noi, lumea ar fi plină de moarte şi de morţi. Nici un suflet n-ar fi gustat încă din viaţă. Căci viaţa cea duhovnicească ne-a venit prin moartea şi Jertfa Lui. Nici unul din noi n-am fi înviat la o viaţă nouă dacă Hristos n-ar fi murit şi n-ar fi înviat pentru noi. „Grăuntele“ Cuvântului ne-a putut aduce roadă de mântuire numai intrând în pământ şi „murind“ pentru noi. | Continuare »

Hristos-a-inviat-2Traian DORZ

E Noaptea Învierii!…
o, pân’ aici afund
chemările de clopot, căutându-mă, pătrund,
pe glasul lor de-afară vin gândurile, stol,
umplându-mi dintr-o dată întreg mormântul gol!

O Paştile din anii copilăriei, când
era atâta soare pe faţă şi pe gând,
când primul clopot, noaptea, trezindu-ne, venea,
lumina dintr-o dată pe toate strălucea!

O, cămăşuţa nouă… şi oul înroşit,
bisericuţa albă pe dealul înflorit,
lumina Învierii, fiorul neuitat
din clipa sărutării: Hristos a Înviat!…

– De amintirea sfântă a tuturor luat
aş vrea să spun spre-un suflet: Hristos a înviat! –
dar sunt atât de singur
şi gândurile, roi,
pe-acelaşi glas de clopot le retrimit napoi!

Coborarea-de-pe-CruceVorbirea fratelui Moise Velescu (Arad)
la adunarea de la Petrileni – 9 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Când s-a înserat, fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului, a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat, ca să ceară trupul lui Iisus. Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat un sutaş şi l a întrebat dacă a murit de mult. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Iisus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” (Mc 15, 42-46)

Din cele arătate nouă aici în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, se desprind o mulţime de învăţături care pot folosi şi totdeauna ele au folosit pe drumul vieţii celor care socoteau că în altă parte nu pot să găsească lumina necesară, nici ceva care poate să le ajute mai bine. De aceea noi din toată inima mulţumim lui Dumnezeu când ne putem aduna, când ne putem întâlni şi când, cu ajutorul Domnului, ne putem sfătui din Cuvântul Său, spre a putea trage şi învăţăturile care ne sunt necesare. Atât de necesare, încât nu există pe lumea asta termen de comparaţie.
„Când s-a înserat, fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului, a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu.”
De atâtea ori suntem gata să spunem ceva despre cineva, să ne pronunţăm referitor la cineva… Dar e bine să cunoaştem ce este în inimile oamenilor.
Uitaţi, aici, în mijlocul unui sobor de talia aceea, unde mai-mari erau Ana şi Caiafa, se găsea şi un sfetnic cu vază care, după cum spune Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, aştepta Împărăţia lui Dumnezeu… Omul acesta a îndrăznit să meargă la Pilat, să ceară trupul Domnului Iisus.
Puţin mai înainte, dacă răsfoim pagina Cărţii Sfinte, avem să găsim foarte puţini lângă Cruce… Ceilalţi s-au dus de-acolo. Cine ştie în ce situaţii şi la ce meditau ei acolo unde stăteau îngroziţi în urma celor văzute. Că într-adevăr, din ce s-a întâmplat, numai povesteşte cineva câte ceva… Acolo unde în bătaie, în sânge şi moarte, un fior străbătea… A trecut prin starea aceasta şi Iosif din Arimateea, care „aştepta Împărăţia lui Dumnezeu”; şi Sfântul Matei spune că era şi el un ucenic al lui Iisus. Omul ăsta, în inima lui, în sinea lui, cine ştie ce gândea şi el! Că probabil o fi fost şi el cu mulţimea, asistând la răstignire; văzuse ce s-a întâmplat acolo… Nu-i uşor să vezi o asemenea scenă. | Continuare »

Coborarea-de-pe-Cruce_2Traian DORZ

O, să nu mai pot uita
Crucea de pe Golgota,
că mult, Doamne, ne-ai iubit
şi ce blând ai suferit!

Scump Iisus,
Miel Supus,
ce smerit
ai murit
pentru mine răstignit!
Te iubesc
şi doresc
şi eu Ţie să-Ţi trăiesc!…

Iată, mamă, cum Îi scot
mâna Lui cu cui cu tot,
iată, mamă, cum Îl iau
de pe cruce jos Îl dau…

Iată, L-au înfăşurat
într-un giulgi de in curat.
Iată, mamă, Trupu-I Sfânt
Îl coboară în mormânt…

Traian_Dorz_01O scrisoare a fratelui Traian Dorz adresată fraţilor din zona Comăneşti – în Săptămâna Patimilor (aprilie), 1978

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubit frate Voaideş! Preaiubiţii şi mult doriţii mei fraţi!
Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Care, prin Sângele Crucii Sale, ne-a răscumpărat o dată pentru totdeauna din robia şi din slujba diavolului şi de sub puterea minciunii lui, ca să slujim adevărului sfânt şi să umblăm în lumina şi-n adevărul lui Hristos, şi nu în întuneric. Să umblăm în sinceritate, iar nu în prefăcătorie. Să umblăm în limpezime, iar nu în ascunzişuri, ca să fim fii ai unităţii, iar nu ai dezbinării.
Astfel duhul înfierii, duhul luminii, duhul curăţiei lui Hristos, Viul şi credinciosul nostru Mântuitor, ne-a învăţat încă de la naşterea noastră din părinţii noştri duhovniceşti să iubim lumina şi să umblăm în adevăr. Să iubim smerenia şi să umblăm în evlavie. Să ne temem de Dumnezeu şi să ne ferim de păcat. Să avem un sfânt respect faţă de cuvântul deschis şi faţă de vorba cinstită. Astfel, „da” al nostru să fie o dată şi pentru totdeauna „da”, iar „nu” al nostru să fie pe totdeauna „nu”, în faţa oricui şi oricând. Aceasta, potrivit cu voia lui Dumnezeu şi cu legământul cutremurător pe care L-am pus cu El prin Iisus Hristos, Domnul nostru, şi prin Sângele Crucii Sale, în învăţătura şi-n credinţa pe care ne-a dat-o El de la început şi până la sfârşit, ca să ne mântuim prin ea noi şi toţi urmaşii noştri, până la venirea Lui spre judecată şi răsplătire pentru toţi care au făcut răul sau binele cât trăiau în trup.

Ecce-Homo-Iisus-la-Pilat

Iubiţii noştri fraţi, a fost pentru noi pricina unei mari dureri când ne-aţi spus că mai sunt încă unii dintre cei de pe-acolo care nu doresc să se mai desprindă din cursa diavolului în care s-au lăsat prinşi de-atâţia ani ca să facă tot slujba dezbinărilor şi a tulburărilor şi acum. Ei continuă să se numească tot „fraţi” cu noi, dar, prin toată umblarea lor şi prin toată lucrarea lor, nu fac altceva decât să tulbure şi să dezbine învăţătura şi credinţa frăţietăţii noastre. Nu umblă să zidească sufletele fraţilor pe temelia şi unitatea dragostei, a supunerii frăţeşti, a smereniei şi-a ascultării în Domnul, ci, cu răstălmăciri îndrăzneţe şi cu apucături prefăcute, nu fac altceva, decât să lărgească spărturile şi să dărâme temeliile celor lesne crezători, dovedindu-se astfel nişte lucrători răi, nişte stricători şi vrăjmaşi ai Lucrării lui Dumnezeu pentru care s-au adus atâtea jertfe şi lacrimi sfinte şi grele. | Continuare »

Intrarea-in-Ierusalim-88Traian DORZ

Iisuse, noi copiii
cu dragoste venim,
dorim cu bucurie
în cor să Te slăvim.
În cor cântăm cu toţii,
în cor cântăm, în cor,
mărire Ţie, Doamne,
Mărit Mântuitor!

Veniţi, copii, cu toţii,
veniţi să-L lăudăm,
noi Domnului din ceruri
în cor, în cor cântăm.
În cor cântăm cu toţii,
în cor cântăm, în cor,
mărire Ţie, Doamne,
Mărit Mântuitor!

Din gura noastră, Doamne,
Tu laude să-Ţi scoţi,
să Te slăvim pe Tine
în cor, copiii toţi.
În cor cântăm cu toţii,
în cor cântăm, în cor,
mărire Ţie, Doamne,
Mărit Mântuitor!

Osana, slavă Ţie
în cer şi pe pământ,
cântăm cu bucurie,
în cor, Iisuse Sfânt.
În cor cântăm cu toţii,
în cor cântăm, în cor,
osana, slavă Ţie,
Măreţ Mântuitor!

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a VI-a  Postului Mare (a Floriilor)

„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.“ (Filipeni 4, 7)

În felul acesta ajungi la pacea cu toţi semenii tăi. Vei putea să priveşti totdeauna liniştit în ochii fiecărui om pe care îl întâlneşti, fiindcă îi vei avea prieteni pe toţi.
Te vei putea ruga liniştit pentru fiecare, lângă fiecare şi cu fiecare frate ori soră, vecin ori coleg, cunoscut ori necunoscut, fiindcă neavând nici un duşman, nu vei fi împiedicat de nimic faţă de nimeni.
Neavând nimic ascuns faţă de nimeni, vei putea să-i vorbeşti deschis fiecăruia. Şi să primeşti cu bunăvoinţă în casa ta pe oricine. Având pacea cu toţi, vei avea pacea din partea tuturor. Bineînţeles că vor mai fi şi unii cu care nu vei putea avea pacea deplină niciodată. Dar aceasta nu va mai depinde de tine, ci de ei. Însă asta nu-ţi va nimici pacea ta însăţi care va fi întristată, dar nu tulburată de nimic.

Asta este pacea cu oamenii şi pacea omenească.Dar pacea lui Dumnezeu este altceva. Pacea aceasta se statorniceşte între sufletul tău şi Dumnezeul tău. Între sufletul meu şi Dumnezeul meu.
Şi pacea aceasta depinde de starea până la care am ajuns noi, fiecare, în relaţiile noastre cu El.
Pacea cu Dumnezeu. Aceasta este prima stare la care ajungem în clipa naşterii din nou, când Sângele Sfânt al lui Hristos ne spală de păcatele trecutului şi ne aduce la picioarele Harului Ceresc pentru înfierea Tatălui. Această pace durează atâta vreme cât între noi şi Dumnezeu nu intervine un nou păcat care ne strică această pace. Dacă intervin atunci numai lacrimile şi căinţa din partea noastră, pe măsura păcatului făcut şi alergarea la Sângele curăţitor al Domnului Iisus, atunci pacea noastră cu Dumnezeu se poate iarăşi reface… după cum este scris: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire (I In 1, 9).
Aşa a fost starea Sfântului Apostol Petru în seara Patimilor Domnului. Dar el s-a trezit îndată alergând la pocăinţă şi la plânsul amar. Din cauza asta el a fost mântuit.

Pacea lângă Dumnezeu. Aceasta este o a doua stare şi durează atâta vreme până când intervine o încercare mai grea şi mai deosebită, o furtună mai tare care ne smulg de lângă Dumnezeu şi ne aruncă în nu ştiu ce valuri sau noroaie în care ne putem îneca şi îngropa. | Continuare »

invierea-lui-lazar-1Traian Dorz, Poruncile iubirii

1. Chiar dacă, la rugăciunile noastre, nu s-ar trezi niciodată nici unii din fraţii noştri cei morţi duhovniceşte, aceasta va fi totuşi semnul că, cel puţin, noi n am murit faţă de ei. Şi nu ne-am schimbat. Numai să avem într-adevăr grijă să nu murim la ei. Şi cu ei. Şi ca ei.

2. La mormântul lui Lazăr, Iisus plângea. Nu există un alt tablou mai sfâşietor decât acesta: Iisus plângând. …O, câtă durere şi câtă dragoste care ne cutremură sufletul se desprinde din priveliştea aceasta: Iisus plângând!

3. Domnul Iisus n-a plâns niciodată în lovituri, în primejdii şi în ameninţări, în foamete şi în lipsuri… El n-a plâns nici în cele mai grele ceasuri ale patimii şi morţii Sale, – dar lângă durerea şi lacrimile unor suflete încercate, lângă inimile zdrobite ale celor preaiubiţi ai Săi, Iisus plângea.
Preaiubitul Prieten şi Mântuitor suferea şi plângea. Participarea noastră la durerea celor iubiţi ai noştri trebuie să fie la fel.

4. Plânsul în faţa vrăjmaşului sau în faţa greutăţilor este o ruşine, o dovadă de nevrednicie pentru un suflet credincios; – dar plânsul pentru cei iubiţi, lângă cei iubiţi şi zdrobiţi este cea mai înaltă dovadă de simţire, de iubire, de alipire de ei. | Continuare »

„«Daţi piatra la o parte!» a zis Iisus. Marta, sora mortului, I-a zis: «Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.»“(Ioan 11, 39)

Inima împietrită este cea mai mare şi cea mai vrăjmaşă piedică în calea oricărei învieri şi în calea oricărei mântuiri.
Dacă nu poţi să mergi la fratele tău sau la vecinul tău, dacă nu-l poţi iubi şi ierta, dacă nu poţi face nici un bine cuiva – atunci, vinovată este numai inima ta, care s-a împietrit faţă de acela căruia îi eşti dator toate acestea!
Poate că, faţă de toţi ceilalţi, inima ta este moale, caldă, simţitoare, dar în partea dinspre acela căruia nu-i mai poţi face bine, inima ta ţi s-a împietrit! Atunci, dă piatra la o parte!

Dacă nu poţi asculta Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, cu o inimă primitoare, smerită şi înfrânată, dacă nu poţi simţi dragoste fierbinte de Hristos şi dacă nu poţi urma cu temere sfântă toate îndemnurile Duhului Sfânt, atunci asta este din pricina împietririi inimii tale (Rom. 2, 5)… Atunci cutremură-te şi începe să plângi, până ţi se va da piatra la o parte.

Ia seama, cât se mai zice «astăzi», despietreşte-ţi inima şi primeşte-L pe Domnul Iisus Hristos acum!
Şi primeşte cu ascultare sfatul şi chemarea fraţilor!
Deschide-ţi inima ta astăzi, până când nu este prea târziu şi până când nu te vor îngropa neascultarea şi păcatul în vreo peşteră în care vei pieri pe vecii vecilor! (Evrei 3, 13).
Dacă nu poţi primi sfaturile frăţeşti, lacrimile lor şi îndemnurile, mustrările mântuitoare şi chemările stăruitoare la îndreptare – atunci asta este un semn rău de împietrire a inimii.
Dacă respingi tot ce-ţi vine de la Domnul prin fraţii tăi, spre a te face ca să părăseşti păcatul în care trăieşti şi să părăseşti calea rătăcirii pe care înaintezi – atunci, vai ţie şi inimii tale, dacă nu dai piatra asta la o parte!
Dacă la toate îndemnurile bune tu poţi rămâne nepăsă-tor şi nemişcat – de vină este numai inima ta mândră şi neascultătoare, robită şi orbită de împietrirea rătăcirii.
O, ce viitor grozav o aşteaptă pe o astfel de inimă împietrită! Căci, adesea, cu o astfel de piatră, omul trufaş nu mai vine niciodată la Hristos, fiindcă nu vrea să se mai pocăiască. | Continuare »

Un cuvânt al fratelui Traian Dorz

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (In 13, 34-35).
Iisus_ducand_crucea_2Ce minunat, într-adevăr, este înţelesul acestui verset sfânt! Mântuitorul Însuşi n-a dat ca semn al recunoaşterii de către lume a ucenicilor Săi nici vorbirea în limbi, nici minunile, nici semnele, nici alte calităţi deosebite, după care aleargă de obicei oamenii şi lumea. Ci dragostea. Acesta este semnul pe care El l-a dat lumii ca să-i cunoască pe cei care sunt ucenicii Lui. „Prin aceasta va cunoaşte lumea, prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste între voi.” Nu dacă veţi vorbi în limbi sau veţi avea daruri, sau veţi face minuni, sau veţi uimi lumea cu înţelepciunea voastră. Ci prin dragoste, singurul Lui semn pe pământ.
Prin aceasta L-am cunoscut şi noi pe El că este Dumnezeu. Prin aceasta L a recunoscut şi Tatăl că este Fiul Său. [Apostolul Pavel] spune: „Fiul dragostei Tatălui”. El ne-a dat şi nouă acest semn sfânt. Nu acei care fac minuni şi vorbesc… A lăsat în sfântul Său Cuvânt înştiinţarea aceasta: „Că vor veni mulţi în ziua aceea şi vor zice: «Doamne, n-am predicat noi în numele Tău? N-am făcut minuni? N-am scos draci chiar? N-am mâncat şi am băut în faţa Ta?» Şi Eu le voi spune: «Adevărat vă spun: niciodată nu v-am cunoscut. Voi aţi lucrat fără de lege»”. Există o singură lege a lui Hristos: legea iubirii. El a spus: „O singură poruncă vă dau, o singură lege: să vă iubiţi”.
Oricine a lucrat fără de această lege a săvârşit fărădelege. El n-are decât această singură lege. Oamenii au o mie de legi. Confesiunile omeneşti au numai legi peste tot, de la început şi până la sfârşit. Dar Hristos cel Viu şi Adevărat nu are decât una singură: porunca iubirii, legea iubirii. Pentru că a întemeiat o singură împărăţie: împărăţia iubirii; o singură răsplată: răsplata iubirii; un singur templu: templul iubirii; un singur soare: soarele iubirii. Şi oricine va fi din iubire va fi din Dumnezeu. Despre nici o virtute nu s-a spus: „Dumnezeu este răbdare” sau „blândeţe”, sau „milă”. Dar s-a spus: „…este iubire”. | Continuare »

sf._calinic_de_la_cernicaSfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787, în Bucureşti, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din Sfântul Botez a primit numele de Constantin.

Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie. De asemenea, şi mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit de mic o educaţie religioasă aleasă, învăţând carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau în acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie, 1808, a fost tuns în schima monahală cu numele de Calinic. La 3 decembrie, 1808, a fost hirotonit ierodiacon. La 13 februarie, 1813, a fost hirotonit ieromonah, iar la 20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie. Tot atunci primeşte şi ascultarea de eclesiarh al Mănăstirii Cernica. În vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu duhovnicul său, ieroschimonahul Pimen, iar în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic este ales stareţ în Mănăstirea Cernica. Nu avea atunci decât 31 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit şi conduce Mănăstirea Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă obşte monahală.
La 14 septembrie, 1850, este ales episcop pentru Eparhia Râmnicului – Noului Severin, pe care o păstoreşte timp de 17 ani. La 24 mai, 1867, se retrage din scaun la mănăstirea de metanie, iar la 11 aprilie, 1868, se mută la cereştile lăcaşuri.
Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica s-a făcut la 21 octombrie, 1955, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, EVANGHELIA DUMINICII A V-A DIN POSTUL MARE
(a Cuvioasei Maria Egipteanca)

5+post+cerereaDupă cum vedeţi din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credinţa pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. Gândul acestei împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăţie. Faţă cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învăţându-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru“ (în inimile voastre) (Luca 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu între voi“. Şi, iarăşi, în „Tatăl nostru“ ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pământ (Matei 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în legătură strânsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăţia cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele şi purtările noastre cele bune. | Continuare »