Traian Dorz, versificarea

Mahrama_7Ispita desfrânării şi urmările ei.

1. Fiul meu, păstrează-n suflet ale mele-adânci cuvinte
şi-ale mele bune sfaturi ţine-mi-le bine minte!

2. Ţine sfaturile mele… şi trăi-vei fără ură,
ca a ochilor lumină ţine-mi buna-nvăţătură.

3. Leagă-le la mâini cu grijă şi la degete le leagă,
pe a inimii tăbliţă să le scrii pe viaţa-ntreagă.

4. Zi-i înţelepciunii: «Tu eşti sora mea cea mai aleasă!»
şi priceperea numeşte-o a ta prietenă de casă.

5. Ca să te ferească pururi de nevestele străine,
de străina ce vorbeşte ademenitor cu tine.

6. … Stam odată la fereastră…, la fereastra casei mele
şi, la câţi treceau pe cale, mă uitam printre zăbrele.

7. Şi-am zărit printre cei tineri şi neîncercaţi în viaţă
pe un tânăr fără minte – un copil părea la faţă,

8. Trecea uliţa spre colţul unde sta de-acelea una
şi a apucat pe calea către casa ei întruna. | Continuare »

Mironositele-la-mormantul-DomnuluiSfântul Ignatie Briancianinov,
predică în Duminica Mironosiţelor – din «Predici la Triod şi Penticostar»

Evanghelia a vestit astăzi despre nevoinţa sfintelor femei care au urmat Dumnezeu-Omului în vremea pribegiei Lui pământeşti, care au fost martore ale patimilor Lui şi au fost de faţă la îngroparea Lui.
Îngroparea s-a petrecut în seara zilei de vineri. Când răutatea iudeilor s-a revărsat ca lava de foc dintr-un vulcan nu numai asupra Domnului, ci şi asupra tuturor apropiaţilor Lui, când Sfinţii Apostoli au fost siliţi să se ascundă sau puteau privi numai din depărtare la uimitoarea întâmplare; când numai ucenicul cel iubit, pentru care nimic nu era prea înfricoşător, a rămas nedespărţit de Domnul: atunci ucenicul care se ascunsese întotdeauna, care îşi tăinuise întotdeauna aşezarea inimii de teama răzbunării Sinedriului, având un loc de cinste în acesta, Iosif Arimateanul, trece dintr-o dată peste toate piedicile,
şovăielile, nedumeririle care-l legau şi-l tulburau până atunci, merge la recele şi crudul Pilat, cere trupul celui omorât cu moarte de ocară, îl primeşte, îl îngroapă cu evlavie şi cu cinste.
Evanghelia dă faptei lui Iosif însemnătatea unei fapte pline de mărime de suflet, de bărbăţie.
Aşa a şi fost. Făcând parte din Sinedriu, în faţa Sinedriului, care săvârşise uciderea de Dumnezeu, în faţa Ierusalimului, care luase parte la uciderea de Dumnezeu, ia de pe cruce trupul Dumnezeu-Omului Care fusese omorât de oameni, îl duce în grădina aflată în apropierea porţilor şi a zidurilor cetăţii.
Acolo, în singurătate şi linişte, la umbra copacilor, într-un mormânt nou, săpat în stâncă, fără a cruţa aromatele şi balsamurile, pune trupul prin care au fost răscumpărate şi trupurile, şi sufletele tuturor oamenilor, înfăşurându-l cu giulgiuri curate, aşa cum se înfăşoară şi se ascunde o comoară de mare preţ.
La înmormântarea Domnului a luat parte un alt om care făcea parte din Sinedriu: Nicodim, care venise noaptea la Domnul, care îl recunoscuse pe Domnul drept trimis al lui Dumnezeu.
După ce prăvăleşte o piatră mare pe uşa mormântului – „uşă” numeşte Evanghelia deschiderea joasă prin care se intra în peşteră – Iosif pleacă de acolo ca un om care şi-a îndeplinit în chipul cuvenit slujirea. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

…Fraţii mei scumpi şi aleşi, şi surorile mele, fiţi cu cea mai mare băgare seamă la orice şoaptă a lui Satan: nu vă socotiţi mai înţelepţi decât fraţii voştri. Nu vă consideraţi mai buni, nu vă priviţi mai presus, nu vă arătaţi mai vrednici. Aceasta este o ispită diavolească şi oricine a căzut în ea a fost pierdut.

Frate ales şi deosebit, te rog cu lacrimi, nu te socoti pe tine mai presus ca fraţii tăi cei ostenitori în Lucrarea lui Hristos. Chiar dacă eşti cel mai bătrân dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai talentat dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai vrednic dintre ei. Chiar dacă ai suferit sau ai lucrat sau ai luptat cel mai mult dintre ei… Nu te socoti pe tine niciodată mai presus, nici faţă de cel din urmă dintre fraţii tăi. Ci socoteşte-te totdeauna mai prejos, pentru ca să poţi primi dacă îţi va veni un sfat şi chiar o mustrare de la oricare dintre ei, chiar dacă, după părerea ta, n-ai merita-o. Aceasta te va înălţa în ochii Domnului tău, iar El va face să fii înălţat nespus şi în faţa fraţilor tăi.

Oricine se ridică mai presus de ascultarea frăţească, totdeauna cade în ispita diavolului şi ajunge prilej de dezbinare în Lucrarea lui Dumnezeu şi făcător de rătăciri printre fraţi.
Toate sectele şi rătăcirile prin astfel de oameni au început. Toate răstălmăcirile biblice, toate certurile dintre fraţi, toate relele lăuntrice şi mari ale Bisericii adevărate a lui Hristos au luat naştere şi întindere de la astfel de lucrători răi, de care fraţii n-au ştiut să se păzească, să se ferească şi să se depărteze la timp (Romani 16, 17; Fapte 20, 29-31; Tit 3, 10-11). Nici unul dintre aceştia nu s-a mai întors înapoi.

Nici unul dintre ei nu şi-a mai recunoscut greşeala. Nici unul nu s-a mai îndreptat din rătăcirea lui, fiindcă demonul mândriei, care a pus stăpânire pe el în chiar clipa când s-a ridicat peste fraţii lui şi contra lor, nu l-a mai lăsat din ghearele sale…

Sf_GheorgheBiruinţa omenească totdeauna înjoseşte
şi adeseori aduce pierderi de ne-nlocuit.
Biruinţele Credinţei totdeauna dau nălţare
şi-aduc bogăţii de haruri
şi în om,
şi în mulţimi.

Biruinţa urii lumii asupreşte şi ucide,
Biruinţele Iubirii bucură şi nalţă tot…
Biruinţa omenească e robie şi teroare,
Biruinţa lui Hristos e libertate
şi-Adevăr.

După orice biruinţă omenească-i decădere
şi mizerii,
deopotrivă pentru-nvinşi şi-nvingători –
După orice biruinţă a lui Dumnezeu e însă
înălţare,
bunăstare,
libertate
şi progres.

Biruinţa omenească are temelie ura
şi se nalţă pe durerea şi pe jertfele altora.
Dar a lui Hristos îşi are temelie-n veci Iubirea
şi se nalţă prin iertare
doar pe propria-I Jertfire.

Biruinţa lui Hristos e Duhul şi Învăţătura,
Adevărul şi Iubirea,
ambele de neînvins,
ele-s fericirea noastră
şi a fiecărui suflet
din poporul fără număr de „învinşi“
învingători. (Traian DORZ)

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

…Prigonirile sunt pentru credinţă ceea ce este furtuna pentru foc. Când focul e slab, furtuna îl împrăştie, dar când focul e puternic, ea îl aprinde nespus mai mult şi îl răspândeşte nespus mai repede. Aşa a fost totdeauna şi aşa a şi rămas până astăzi.
Încă din primele zile ale creştinismului, diavolul a stârnit împotriva Bisericii Domnului Iisus cea mai ucigaşă ură şi cea mai necruţătoare prigonire, cu gândul de a o nimici, după cum căutase să facă şi cu Iisus. Dumnezeu a îngăduit diavolului să-şi împlinească, în mare parte, aceste planuri ale lui, dar numai în măsura în care acestea foloseau chiar Bisericii Sale şi fiecărui credincios care ajunsese în această cernere a lui Satan, cum spusese Mântuitorul (Luca 22, 31). Dar aceasta era îngăduită de Dumnezeu tocmai în vederea curăţării grâului Său din hambarul Bisericii, prin această cernere.

…Furtuna n-a stins niciodată un foc viu, ci numai pe acela care şi aşa era mort. Cernerea n-a pierdut niciodată grâul care era sănătos, ci numai pe acela care şi aşa era sec. Nu vă miraţi de încercarea de foc ce s-a abătut peste voi – spune Cuvântul lui Dumnezeu (I Petru 4, 12)…
…Furtuna trebuie să împrăştie focul, iar vântul trebuie să cureţe aria, când fumul se lasă prea jos în ochi, iar aria se prea umple cu pleavă şi cu gunoaie.
Nu vine încercarea decât atunci când este nevoie şi numai acolo unde este lipsă de ea.
Vântul nu scutură decât florile seci şi nu face să cadă decât fructele viermănoase. După ce şi-a făcut această lucrare binefăcătoare, încercarea trece şi vântul încetează.

Traian DORZ, CÂNTĂRILE ROADELOR

Sf_Ap_Toma_Poceaev– Iată Eu cu voi sunt! – a spus Domnul nostru
– Şi eu sunt cu Tine! – dac-aş spune eu.
Căci Tu poţi, Iisuse, ca să fii cu noi,
iar noi să fim totuşi nişte lepădaţi!

Voi puteţi să credeţi în Cuvântul Meu,
ne-a zis El. – Şi veşnic ştim că vom putea.
Dar, Iisuse Doamne, şi mai mare bine
ar fi când Tu Însuţi poţi să crezi în noi!
Căci sunt mulţi din cei ce spun că cred în Tine,
iar Tu totuşi nu poţi crede-n ei nimic.

Vă puteţi oriunde bizui pe Mine,
ne-ai grăit, Iisuse – iar noi am văzut!
Dar Tu fă-ne, Doamne, să fim noi în stare
să Te poţi Tu-n totul bizui pe noi,
pe statornicia, pe cuvântul nostru
şi pe legământul care Ţi l-am pus!

Toţi ai Tăi în Tine reazem pot să-şi afle,
dar pe câţi Tu oare Te poţi rezema?

Părintele Galeriu (la duminica Tomii2001)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dreptmăritori şi iubiţi fraţi şi surori în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hris­tos, Hristos a înviat!
În lumina Învierii, în lumina pascală, petrecem îndeosebi aceste zile, după calendar, de la Înviere până la Înălţarea Domnului. Precum suntem încredinţaţi mereu, fiecare dumini­că preamăreşte Învierea. Şi în fiecare zi şi clipă de la Hristos cel răstignit şi înviat, de la acel fapt unic al Dumnezeirii pentru noi, să cugetăm, să grăim şi să petrecem cu această con­ştiin­ţă a Crucii şi a Învierii Lui, a împărtăşirii noastre din Crucea şi Învierea Lui, ca unii care aşa am fost zidiţi, să fim părtaşi la ceea ce Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt ne-a dăruit. Şi cel mai scump dar, se înţelege, e Învierea; dar nu numai: e Crucea şi Învierea. Prin Cruce, ca­re-i calea spre Înviere: acesta este darul, bucuria şi puterea prin care suntem chemaţi să tră­im. Numai aşa omenirea trăieşte potrivit chemării ei, potrivit vredniciei ei de a fi zidită după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El.
Ne aflăm astăzi în Duminica a doua după Paşti. Observaţi, nu întâia, ci a doua, pentru că a Paştilor este “Cea una, împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic, sărbătoare a săr­bă­torilor”, cum e preamărită în cântările pascale. Şi nu ziua întâi este corect, ci cea una, a În­vierii – unică, unită în taina ei cu cea una a creaţiei, a începutului zidirii. De aceea, în ca­len­dar, numărătoarea duminicilor de la Ziua Învierii până la Cincizecime începe cu ziua dumi­nicii: Ziua cea una a Învierii, Duminica a doua după Paşti ş.a.m.d. Numai după Dumi­nica Tuturor Sfinţilor se ia numărătoarea obişnuită, în timpul obişnuit al Creaţiei.
Duminica a doua, deci, numită şi a lui Toma, pentru evenimentul deosebit care s-a să­­vâr­şit cu acest ucenic al Domnului. Să ascultăm şi să ne împărtăşim cu luare aminte, cu o­chii duhului, cum zic dumnezeieştii Părinţi, căci vederea şi auzul au un înţeles mai adânc de­­cât celelalte simţuri. Ascultând cu urechile, vedem cu duhul, şi văzând cu duhul, auzim cu ure­chile, din darul lui Dumnezeu. Şi iată cum Duhul Sfânt ne mângâie, străluminând cuvân­tul Evan­gheliei:
“Şi fiind seară, în ziua aceea, una a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». | Continuare »

Duminica-TomiiSfântul Ignatie Briancianinov, din «Predici la Triod si Penticostar»

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.
“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.
Cămara era zăvorâtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.
“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristos omenirea a înviat.
Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.
Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stand înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).
Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea învierii. | Continuare »

Traian DORZ

Taină şi Minune e viaţa ta,
Maică şi Fecioară, cine-o va cerca.
Dac-o-ncerci cu lacrimi, o vezi imn divin,
dac-o-ncerci cu cântec, e profund suspin.

Taină şi Minune
ce n-o ştie spune
nimeni pe pământ,
Maică şi Mireasă,
tu lumini frumoasă
Noul Legământ.

Taina şi Minunea nu ţi-au dezlegat
nici cei dinainte, nici cei ce-au urmat;
şi-acei care-o caută, şi-acei care-o ştiu
mai mult tac şi-acopăr decât spun şi scriu.

Taina şi Minunea toţi ţi-o tac mereu,
au lăsat s-o ştie numai Dumnezeu;
magii ori păstorii, azi, ca şi-n trecut,
spun numai cu ochii, graiul lor e mut.

Maică şi Fecioară, ce-ai fost şi ce nu,
Roabă şi Regină nu eşti decât tu.
Taină şi Minune eşti şi jos şi Sus.
Plecăciune ţie, Maica lui Iisus!

Corala «Timotheos»

Hristos a înviat din morţi, ce bucurie sfântă!
şi îngerii din ceruri, toţi, şi lumea-ntreagă cântă!
– Veniţi, voi toţi cei vii, cântaţi cu morţii din mormânturi,
mărire Lui şi slavă-I daţi prin mii şi mii de cânturi!
(TD)

În Ziua asta plină
de slava Învierii
Îţi cântă cu lumină
tot cerul Primăverii
şi-s toate osanale
de slavă şi iubire
şi Învierii Tale,
Iisus, i-aduc mărire.

Hristos a Înviat – Hristos a Înviat,
răsună-n lung şi-n lat – şi totu-i minunat,
Hristos a Înviat – Hristos a Înviat,
Adevărat – adevărat – Hristos a Înviat!

Slăvim şi noi, cu lacrimi,
Divina Suferinţă,
care-a plătit prin Patimi
a Vieţii Biruinţă
– că noi prin lacrimi numa’
ne limpezim vederea,
ca să-Ţi privim acuma,
Iisuse – Învierea! | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.

O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…

O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.

Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?

Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit. | Continuare »

Ioan Marini – «Viaţa Creştină» nr. 15/1939

invierea_12
Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre; Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El e veşnic biruitor, de aceea orice se va întâmpla în lume cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat!
Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua învierii la mormântul pe care l-au găsit gol.
Nu este aici ci a înviat (Luca 24, 6) a spus îngerul femeilor, care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele, să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor. E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit! – adăuga Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar, toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.

Bucuria păcătoasă a Cărturarilor şi Fariseilor le-a fost de scurtă durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi, care au auzit marea veste:

Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
| Continuare »

de Traian Dorz

Tu mi-ai umplut singurătatea când cel mai părăsit eram,
când după cea mai scumpă moarte zdrobit şi-nsângerat plângeam.

Ce gol mi-era atunci în suflet şi ce pustiu întins şi mut,
nu-mi auzeam decât urâtul şi plânsul şiroind tăcut.

Pe crucile golgotei mele murise tot ce-aveam frumos,
catapeteasma sfâşiată plângea de sus şi până jos.

Murise dragostea mea toată c-o moarte ce pe veci părea
şi cea mai rece dintre lespezi o prăbuşisem peste ea.

Şi-acolo, numai cu durerea şi golul meu pustiu şi mut,
zăceam cu deznădejdea numai şi plânsul şiroind tăcut.

Atunci, în fulgeru-nvierii, mormântul s-a făcut un steag
şi de pe lespedea durerii m-a-mbrăţişat un înger drag.

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIE

O mie de limbi de foc dacă aş avea şi un cuvânt ca răsunetul vântului cel mai puternic, nu v-aş spune altceva acum, fraţii mei, în faţa cumplitului prăpăd care vine, decât: fraţilor, strângeţi-vă, uniţi-vă, contopiţi-vă întreolaltă!

Lăsaţi încredinţările străine şi dezbinătoare, lăsaţi ambiţiile fireşti, lăsaţi tot ce v-a împrăştiat – şi strângeţi-vă laolaltă cu fraţii voştri, cu învăţătura voastră, în dragostea dintâi!
Dacă veţi face aşa, nimic nu vă va putea nimici.
Dacă nu veţi face aşa, nimic nu vă va putea salva.
Vrăjmaşul nu vă poate niciodată nimici prin puterea lui, ci numai prin slăbiciunile voastre.

„Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.“ (Ioan 12, 24)

Domnul Iisus a spus: Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu ajuns în pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.
Arătând prin acestea mai întâi că, dacă El nu ar fi primit să moară pentru mântuirea noastră, ar fi rămas pe totdeauna în Slavă, dar pe totdeauna fără noi acolo. Ar fi rămas fără Cruce, dar şi fără Biserică. Ar fi rămas fără pătimire, dar şi fără urmaşi.

Ci numai dacă Domnul nostru Preaiubit Şi-a dat via­ţa ca preţ de răscumpărare pentru noi toţi, apoi a văzut o sămânţă de urmaşi… şi Lucrarea lui Dumnezeu apoi a văzut-o propăşind în mâinile Lui şi în urma Lui (Isaia 53, 10). Numai pentru că a murit ne-a dobândit pe noi; dacă n-ar fi primit să moară El, am fi rămas morţi noi. Numai dacă Scumpul nostru Mântuitor a plătit pre­ţul eliberării noastre ne-a câştigat ai Lui pe totdeauna, ajungând astfel Căpetenia şi Desăvârşirea noastră (Evr 12, 2). Altfel noi am fi rămas pe veci ai vrăjmaşului.

Astfel El este Împăratul Slăvit al unui norod răscumpărat ca să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune (Tit 2, 14) – fiindcă Şi-a dat viaţa Lui pentru acest norod.
El este acum Mirele iubit al unei Biserici ca o fecioară curată, slăvită, fără pată, fără zbârcitură, ci sfântă şi neprihănită (Ef 5, 25-27), fiindcă a primit să moară pentru ea.

O, dacă Hristos n-ar fi murit, mântuirea noastră ar fi fost cu neputinţă vreodată, pentru că preţul răscumpărării noastre era atât de scump, încât nici unii dintre noi – şi nimeni decât El nu l-ar fi putut plăti niciodată (Ps 49, 7-8).
Dacă Hristos Domnul nostru n-ar fi fost îngropat, nici noi n-am fi fost îngropaţi în botezul Lui cu învierea spre credinţa Sa (Col 2, 12). | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 17, din 21 aprilie 1935

Golgota era afară din tabără, afară din cetate. Drumul Crucii ducea afară din tabără, afară din cetate. «De aceea şi Iisus, ca să sfinţească norodul cu însuşi Sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără, la El» (Evrei 13, 12-13).
Golgota stă şi azi tot acolo: afară din lume. Şi toţi cei ce voiesc să meargă după Domnul, toţi cei ce vor să meargă la Golgota, trebuie să iasă din «tabără», trebuie să iasă din lume, să iasă din duhul acestei lumi.«Să mergem la El, afară din tabără».
Să mergem la El, ieşind din lume. Căci, cum zice El: «Voi în lume sunteţi, dar nu din lume» (Ioan 17, 16). La Golgota nu poţi merge şi nu poţi ajunge, decât ieşind afară din tabăra lumii.

E săptămâna Patimilor. E timpul când «creştinii» sunt ceva mai «creştini» ca altădată. E timpul când ieşim din «tabără» şi mergem la biserică, mergem la denii şi plângem patimile şi suferinţele Domnului.
Dar… întrebarea este: Câţi mergem la Golgota ieşind afară din «tabără»? Şi câţi rămânem şi pe mai departe afară din «tabără»?
Căci – a ieşi din «tabăra» lumii pe câteva ceasuri, pe câteva zile, pe câteva săptămâni şi apoi iară a ne întoarce în ea – asta încă tot nu foloseşte la nimic. A plânge în Săptămâna Patimilor şi a juca la Paşti – asta încă tot nu este mântuire.
Mântuirea nu înseamnă a ieşi din când în când din «tabără», ci mântuirea înseamnă a ieşi statornic şi pentru tot­deauna din «tabăra» lumii, din «duhul» acestei lumi.

Am fost la Ierusalim şi am văzut cu ochii. Locul unde a suferit Domnul a fost afară din poarta cetăţii. Şi locul unde s-au retras apostolii după răstignirea Domnului a fost, aşijderea, afară din cetate. Şi Duhul Sfânt aşijderea S-a coborât într-o casă ce era afară din cetate. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

… O, ce ticălos mare a fost Iuda! Cu trădarea în suflet, stătea liniştit şi mânca liniştit la o masă cu Domnul. Dar să-l lăsăm acum de-o parte pe acest Iuda, punându-l în faţa celor ce cred că pot sluji la doi domni; şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona (Mt. 6, 24).
Să ne întoarcem privirile şi gândurile la Ioan, „în­văţăcelul cel iubit“, care stătea „rezemat la pieptul lui Iisus“. O, ce icoană minunată este aceasta! O, de ce dar mare s-a învrednicit Ioan să stea la pieptul Domnului! O, cum nu ştiu oamenii că Domnul ne învredniceşte şi pe noi de acest dar mare şi sfânt! „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi“, zice Mântuitorul. El ne cheamă şi pe noi să ne rezemăm în odihna şi pacea Lui cea sfântă.
Domnul ne atrage în diferite feluri la pieptul Său. O, cum nu ştiu oamenii că şi necazurile, suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii sunt o atragere a Domnului să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezemăm în El şi odihna Lui…

Eu mă gândesc la mine, în câte chipuri şi feluri m-a a­tras Domnul la El şi m-a învăţat să mă reazem numai în El.
A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem şi în averea ce o strânsesem. Dar acest reazem s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi a trebuit să plec în lume singur şi pribeag. | Continuare »