Rusalii_21-Telita(Nast-MD)Traian Dorz, din Calea bunului urmaş

1. Dragostea şi ura, când sunt mari şi adevărate, sunt amândouă sincere şi nu pot fi ascunse inimilor. Iar ele îşi răspund una alteia la fel. Ochii sunt atunci numai o fereastră prin care inimile se privesc şi îşi răspund. De aceea ochii nu pot minţi ca buzele.

2. Arta adevărată nu este numai aceea ce se arată ochilor – deşi este şi asta.
Nu este numai adevărul, sau numai bunătatea, sau numai frumuseţea, sau numai iubirea, – ci este toate acestea, împletite prin fiecare manifestare a fiinţei şi a expresiilor lor.
Căci tot ceea ce este viu şi învietor este plăcut, frumos şi apropiat. Iar ceea ce este aşa este neapărat necesar fiecărei fiinţe, căci aceasta îi întreţine oricui vi-aţa.
Aceasta este adevărata Artă.

3. Izvorului îi este tot atât de necesar să curgă cum îi este necesar omului să bea din el. Sufletului însuşi îi este neapărat necesar să fie bun, după cum şi alţii au nevoie de bunătatea sa.
Răutatea omului rău este o crimă în primul rând împotriva lui însuşi.

4. Când într-un suflet credincios trăieşte puternic Hristos, atunci din adâncul lui va izvorî apa vie a binefacerilor neîntrerupte şi puternice.
Harul lui Dumnezeu care îi umple viaţa este de o aşa trăire, încât nu mai poate fi reţinut, să nu se reverse în orice lucru şi cuvânt bun spre alţii.
Trebuie să ţâşnească, fiindcă nu poate altfel, căci Duhul Sfânt este totdeauna viu şi lucrător.

5. Omul Duhului Sfânt vorbeşte nu pentru că nu poate să tacă şi nu doar pentru a spune orice, ci pentru că are neapărat ceva sfânt de spus.
Pentru că are de adus o solie sfântă, are de mărturisit un adevăr ceresc, are în el ceva ca un fulger sau ca un trăsnet.
Aşa este plinătatea Duhului. | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, din „Predici la duminici şi sărbători“

„ Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17)

Rusalii_22Slăvite sunt, iubiţilor, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească.
De aceea să ne bucurăm toţi, să mărim şi să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie şi de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele şi se schimbă unele cu altele, aşa si în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, si de asemenea trece de la una la alta.

Aşa cu puţin mai înainte noi am serbat ziua morţii lui Hristos, apoi Invierea Sa, după aceea Inălţarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, şi am ajuns la împlinirea făgăduinţei date de Hristos. Adică că Hristos a zis: „când mă voi duce, voi trimie vouă alt mângâietor, şi nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18).

Cunoaşteţi îngrijirea cea mare a Domnului?
Vedeţi negrăita Lui bunăvoinţă către oameni?
Înainte cu câteva zile S-a înălţat la cer, a luat în stăpânire tronul împărătesc, şi a şezut de-a drepta Tatălui; iar astăzi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, şi cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cereşti. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfăptuieşte spre fericirea noastră? Prin el ne-am mântuit noi de robia păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui Dumnezeu şi ne-am transformat în oameni cu totul noi; încă putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea şi înfricoşată a păcatelor. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Oricine este un trimis al Duhului Sfânt vorbeşte pe limba fiecăruia dintre cei care-l aud. Duhul Sfânt îi dă darul vorbirii în felurite limbi, după feluritele trebuinţe sufleteşti ale celor cărora le vorbeşte sau le scrie.
Iată-l pe părintele Iosif. Când Duhul Sfânt S-a revărsat peste el şi l-a trimis să propovăduiască lucrarea Vântului şi a Focului Ceresc pentru trezirea Bisericii şi a poporului nostru, el a vorbit în aşa fel încât noi toţi, cei care eram din toate neamurile de sub cer şi de sub iad, beţivi, mincinoşi, desfrânaţi, suduitori, hoţi, clevetitori, certăreţi, fumători, lacomi, ucigaşi – l-am auzit şi noi, fiecare, vorbindu-ne pe limba noastră… Şi toate sutele de mii am simţit că acest cuvânt ne străpunge inima, că ne îndoaie genunchii, că ne scaldă ochii şi că ne prăbuşeşte la picioarele Crucii lui Hristos, strigând din sutele de mii de guri cu un singur glas:
– Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!
Cine a făcut minunea asta, dacă nu darul şi Harul Duhului Sfânt?
Care putere de om mai este în stare să facă aşa ceva? Ce trâmbiţă cerească a mai sunat aşa în Biserica noastră de la Sf. Ioan Gură de Aur până astăzi – ca el?
Nu este, oare, asta o minune a revărsării Duhului Sfânt, după cum ne-a spus de atâtea ori el însuşi?
Cine a mai făcut o astfel de lucrare, cu un astfel de răsunet limpede dulce şi cald, cum este lucrarea Oastei, lucrarea Duhului Sfânt, lucrarea acestei Cincizecimi Dumnezeieşti?
Şi iată nu numai dovada roadelor ei, dar şi dovada trăiniciei ei, a duratei ei în timp!…
Câte furtuni a stârnit diavolul împotriva ei nu numai din afară, ci mai ales dinlăuntru! Ce vânt rău au stârnit valurile învolburate din 1935 bântuind până în 1947, timp de doisprezece ani, înecând atâtea suflete şi spărgând atâtea corăbii care porniseră şi ele spre Ierusalimul de Sus, dar care n-au mai ajuns niciodată în portul lui! Şi ce vânt viclean se strecoară iarăşi, cu vârtejuri ascunse şi cu răsuciri ucigaşe, aruncând praful şiretelor încredinţări şi gunoaiele orbiei pierzătoare în ochii multora, de atâţia ani, şi până şi azi!
Apoi câţi lei furioşi s-au repezit să rupă – şi-au rupt.
Dar lucrarea aceasta merge mereu crescând, biruind şi rodind pentru Dumnezeu, fiindcă ea este revărsarea Duhului Sfânt şi prin ea lucrează puterea şi Numele lui Hristos.
Şi nimeni şi nimic nu o vor putea nici nimici, nici abate de la slujba şi chemarea ei până ce şi le va împlini, fiindcă Dumnezeu Şi-a pus Numele Său şi pecetea Lui peste ea.

Moise Velescu din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

Ce înfiorat îmi aduc aminte de ultima mare întâlnire frăţească din Sibiu, de la Rusaliile anului 1946, când, din partea Mitropoliei, preotul Gh. Secaş a venit împreună cu fraţii la programul comun ce urma să aibă loc în cursul acelei zile!
În marea sală unde erau fraţii adunaţi, veniţi din toate unghiurile ţării, pe banca în care stăteau fraţii Ioan Marini şi Traian Dorz, a venit şi s-a aşezat şi preotul Gh. Secaş, punând fraţilor întrebarea:
– Dumneavoastră, ce program aveţi?

Era linişte şi întrebarea pusă a răsunat peste tot, iar cei doi fraţi mai mari se uitau duios şi întrebător spre fraţii din sală. Aceştia, fără nici un îndemn omenesc, au început cântarea:
„Iisus, Iisus, Iisus, Iisus, / ce dulce şi scump Nume!
Mai scump, mai dulce, mai presus / mai drag ca orice-n lume!“

Ochii miilor de fraţi s-au umplut de lacrimi ca şi ai fraţilor Ioan Marini şi Traian Dorz, care i-au răspuns fericiţi, preotului Secaş (am fost acolo     şi-am auzit!): „Acesta e programul nostru! Noi n-avem alt program decât pe Iisus şi pe El Răstignit“.
Aceasta este sfânta moştenire ce ne-a lăsat-o Părintele Iosif şi acesta este programul sfintei Lucrări a Oastei: «IISUS CEL RĂSTIGNIT!»

Cât de fericit va fi privit părintele de dincolo de mormânt, când a văzut că, într-adevăr, copiii lui cei sufleteşti nu vor să ştie nimic altceva decât pe «Iisus Hristos şi pe El Răstignit»!

Iar pentru a putea adeveri că moşii şi strămoşii noştri au continuat de-a lungul veacurilor să se încreadă în Dumnezeu şi să se socotească răspunzători pentru faptele lor faţă de El, e de-ajuns să amintim doar câteva fraze relatate de Nicolae Bălcescu chiar la începutul cărţii sale „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“.
Sunt 18 secoli şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu (…) | Continuare »

Iisus_GhetsimaniTraian Dorz, din «Hristos – Mijlocitorul nostru»

Ce slăvit răsună Adevărul în glasul rugăciunii lui Iisus Hristos, Domnul nostru, mişcând şi fericind sufletele ucenicilor care se rugau împreună cu El!
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis Tu…

Iată singurul loc din Sfintele Scripturi în care Domnul Dumnezeul nostru Îşi spune, cu gura Lui sfântă, întreg Numele Lui Sfânt, descoperindu-ne că viaţa veşnică este chiar cunoaşterea Lui.
Nu numai că viaţa veşnică stă în ea. Ci că este chiar ea.
După cum Pâinea şi Vinul Sfintei Împărtăşiri nu sunt numai închipuirea Trupului şi a Sângelui Său, ci sunt chiar ele (Mat. 26, 26-28; I Cor. 10, 16).

Viaţa veşnică este!
Iată trei cuvinte care întregesc un mare şi cutremurător adevăr! Viaţa veşnică este!
Pentru că există un Dumnezeu Veşnic, există şi viaţă veşnică.
Pentru că există o dreptate veşnică, există şi răsplată veşnică.
Pentru că există o iubire veşnică, există pentru ea şi un loc veşnic
şi pentru că Adevărul este veşnic, există şi viaţă veşnică…

Aici Mântuitorul vorbeşte nu de existenţa, ci de viaţa veşnică.
Noi putem avea o existenţă veşnică, fără să avem viaţa veşnică.
Adevărul ştiinţific care spune că nimic nu piere, ci totul se transformă este chiar el o mărturie zdrobitoare împotriva tuturor acelora care susţin aceasta în privinţa lucrurilor materiale, dar o tăgăduiesc în privinţa celor duhovniceşti.
Adică tocmai în privinţa acelora care, chiar prin natura lor nespus superioară celorlalte, fac să strălucească nespus mai puternic acest nemuritor adevăr.

Existenţa veşnică o avem cu toţii. Dar viaţa veşnică nu o vor avea decât acei care Îl cunosc pe Dumnezeu Tatăl şi pe Iisus Hristos, Fiul Lui, cu acea cunoaştere care este o descoperire şi o împreunare desăvârşită şi eternă.
Care Îl cunosc pe Dumnezeu cu acea cunoaştere ce îl face pe sufletul care o dobândeşte să devină de aceeaşi natură duhovnicească cu Hristos…
Care se altoiesc, sudându-se în Hristos, devenind ca El, cum ramul în tulpină, cum mlădiţa în viţă, cum mădularul în trup.
Căci un astfel de credincios devine o prelungire, în timp şi în lucrare, a lui Hristos Iisus, Cel care este Tulpina sa şi Capul său. | Continuare »

2Tată, a sosit ceasul…  – Traian Dorz,  Hristos – Mijlocitorul nostru

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos – partea I, Traian Dorz

Prin cunoaşterea lui Hristos, o nouă făpturăIoan Marini, Gânduri creştine

Evanghelia despre Rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru pentru noi Sfântul Nicolae Velimirovici

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos – partea a III-a, Traian Dorz

Pentru ei mă rogTraian Dorz, Hristos – Mijlocitorul nostru

Nu iubiţi lumea – fratele Opriş

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

PRIMUL SINOD ECUMENIC (Duminica a 7-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

 

 

 

Traian DORZ

Ştim că vei veni, Iisuse,
ştim, Iubit Iisus,
căci ’nainte de ’Nălţare
Tu aşa ne-ai spus,
ştim şi credem cu tărie,
căci al Tău Cuvânt
care ne-a promis aceasta
este-un legământ!

Vino, vino, vino –
Preaiubit Iisus,
şi ne ia cu Tine,
după cum ne-ai spus!

Ştim că Tu spui adevărul,
ştim, Iubit Iisus,
că-n curând e-a Ta Venire,
căci aşa ne-ai spus;
iată-nfrăgezesc măslinii,
semnul profeţit,
Te-aşteptăm, Iisuse, vino,
vino, – Bun-Venit!
Vino Tu, Iubite Dulce,
Mire Scump Iisus,
încunună-a noastră cruce
după cum ai spus,
şterge lacrimile noastre
cu sărutu-Ţi blând.
Amin – Vino, Scump Iisuse,
cum ai spus – curând!

Sf-imp-Constantin-si-Elena_2Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Condacul 1 :
Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care într-armându-te pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce ne plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne nouă, împreună cu buna ta maică, Împărăteasa Elena, ajutor, celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţii creştinilor!

Icosul 1 :
Ca un înger luminos ai binevestit lumii pe Domnul nostru Iisus Hristos, că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu cel adevărat; pentru aceasta cântăm ţie acestea:
Bucură-te, al creştinilor numit de noi tată;
Bucură-te, că singur Domnul Iisus în vis ţie s-a arătat;
Bucură-te, căci cu semnul Sfintei Cruci te-a înarmat;
Bucură-te, că pe Maxenţie, prin puterea cinstitei cruci, l-ai biruit;
Bucură-te, că în Roma cu mare alai ai intrat;
Bucură-te, că romanii cu bucurie împărat al lor te-au pus;
Bucură-te, că în cinstea Domnului Iisus Hristos o cruce de piatră în mijlocul Romei ai pus;
Bucură-te, că pe Sfânta Cruce ai scris: “Iisus Hristos NIKA”, adică, cu acest semn vei birui;
Bucură-te, că prin puterea crucii lui Hristos pe toţi vrăjmaşii tăi i-ai biruit;
Bucură-te, căci cu ştirea şi voia lui Dumnezeu, de boala leprei te-ai îmbolnăvit;
Bucură-te, că ţie sfinţii mai-marii apostolilor ţi s-au arătat;
Bucură-te, că prin învăţătura Sfântului Ierarh Silvestru cu toată inima ai crezut în Domnul nostru Iisus Hristos;
Bucură-te, Sfinte Împărate Constantin!

Condacul al 2-lea :
Văzându-te singur că eşti lepros cu trupul şi cu sufletul, ai chemat în ajutor pe Dumnezeul creştinilor, iar Dumnezeu, nezăbovind, ţi-a trimis pe Sfinţii Apostoli să te mîngâie şi ţi-a spus ce să faci ca să fii sănătos şi, bucurîndu-te de dumnezeiasca cercetare, ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia! | Continuare »

Sf-Imp-Constantin-si-Elena

Binecuvântează-i veşnic, Dumnezeul meu, pe-acei
care Te-au slujit statornic, de-ai putut să crezi în ei,
care-au mers frumos şi rodnic, vrednici în cuvânt şi-n crez
– Dumnezeul meu, pe-aceia să-i mai binecuvântezi!

Răsplăteşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe câţi
Ţi-au luptat cu vitejie, rămânând nedoborâţi,
ce-au primit mai bine crucea decât scaune şi-arginţi
– Dumnezeul meu, pe-aceia pune-i între cei mai sfinţi!

Fericeşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au purtat printre ispite dragostea-Ţi curată-n ei,
ce, prin anii de surghiunuri, şi-au ars cel mai tainic foc
– Dumnezeul meu, pe-aceia du-i în cel mai dulce loc!

Străluceşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au trecut lumini prin lume, purtând Semnul Tău pe ei,
ce-au sfârşit frumos tot lucrul care Tu le-ai rânduit
– Dumnezeul meu, pe-aceia nalţă-i cel mai strălucit!

Traian Dorz, Cântarea învierii

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a V-a după Paşti

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14).
Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă.
Ochii au văzut; ei au văzut şi au sfârşit în moarte. Limba a numărat şi şi-a pierdut graiul. Mintea a cugetat şi a fost cuprinsă de uitare. Cine poate cunoaşte minunile fără să cunoască pe Făcătorul de minuni? Şi cine poate să-L vadă pe Făcătorul de minuni şi să rămână viu?
Tot focul de pe pământ a venit şi vine de la soare, ne spun cei care se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele pe pamat, în loc să se întruchipeze în parte în pământ, în parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn şi cărbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchipările împuţinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă şi răcoroasă? De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui, împlinită de focul şi lumina lui, înveşmântat în trup şi înfrânat de trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de pământ, pământul s-ar topi şi s-ar risipi ca aburul şi nu ar mai exista de loc.
Care dintre muritori ar putea sta lângă soare şi să rămână viu? Şi soarele este numai o zidire a lui Dumnezeu; este precum întunericul înaintea luminii lui Dumnezeu. Atunci, cine L-ar putea privi pe Dumnezeu care face minuni şi să fie viu?
Nu-ţi este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit să ascundă strălucirea luminoasă a Dumnezeirii Sale sub învelişul gros, întunecat al trupului omenesc? Pentru că cine dintre oameni ar putea să rămână viu înaintea Lui? | Continuare »

Nicolae Steinhardt, din «Dăruind vei dobândi»

Vindecarea-orbului-88De orbire Domnul îi vindecă pe oameni în repetate rânduri. Referatul lui Matei pomeneşte două cazuri(Matei 9, 27-30; 20, 30-34) şi în amândouă este vorba de doi orbi. Marcu(Marcu 10,46-52) menţionează numai un caz, ai lui Bartimeu. Luca(Luca 18,35-42), tot unul, localizat, la Ierihon. Iar Evanghelia lui Ioan consacră un întreg capitol – al nouălea – tămăduirii orbului din naştere.

În referatele sinoptice orbii sunt cei care solicită mila şi lecuirea. La Ioan textul pare să impună concluzia că Iisus a lucrat din proprie iniţiativă. Domnul, în versiunile sinoptice întreabă pe cel orb ce voieşte sau pe cei orbi ce voiesc să le facă. Iar cel ori cei întrebaţi răspund aidoma (în vorbe niţel felurite): Doamne, să se deschidă ochii noştri; învăţătorule, să văd iarăşi ; Doamne, să văd! Şi cererea le este de îndată împlinită. Desigur că orbii implorau să-şi redobândească vederea, vederea fizică, posibilitatea pentru ochii lor de a-şi exercita funcţia lor firească, înregistrarea pe retină a înfăţişărilor lumii exterioare. Şi Iisus aceasta chiar, neîndoielnic, le dă: posibilitatea aceasta organică, fiziologică, fotografică.
Dar întrebarea pe care ne-o putem pune este dacă nu cumva Domnul săvârşeşte nu numai înlăturarea unui beteşug corporal (funcţional), ci şi mai mult decât atât? (în privinţa orbului din naştere evident e că-i dă har peste har: Se descoperă ca Fiu al lui Dumnezeu). Dacă, anume, reînnoita minune a vindecării orbilor nu cuprinde şi un învăţământ ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui Ioan (9, 39): „Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” îndreptăţesc – întocmai ca reiterata Sa identificare cu lumina – bănuiala aceasta, impulsul de a căuta substantivelor orb, ochi, lumină şi verbului a vedea un tâlc simbolic, neaparent. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1În acest loc din Sfintele Scripturi, Duhul Sfânt vrea să ne facă să luăm bine seama la toţi cei care fac prea multă strigare în jurul lor, care umblă prea să se facă cunoscuţi, cărora le prea place să fie văzuţi numai în misiuni pe la alţii, numai în preajma aleşilor lui Hristos, numai în fruntea tuturor… De cele mai multe ori, duhurile acestora sunt nişte slujnice ale lui Satan şi umblă să facă numai rău lucrării lui Dumnezeu.

Răul pe care urmărea să-l facă Satan prin slujnica asta era că – după ce ea, fiind văzută cu Apostolii Domnului, iar oamenii care s-ar fi întors la Domnul, prin cuvântul lor, ar fi apucat pe calea credinţei – după plecarea Apostolilor, aceste suflete ar fi rămas cu ea, cea care fusese văzută cu ei. Pe temeiul acesta, duhul viclean s-ar fi lăudat apoi şi s-ar fi aşezat el în fruntea lucrării Domnului, care începuse acolo. Apoi ştia el mai departe cum să ducă totul la nimicire.

Deschideţi-vă ochii, fraţilor şi surorilor, şi vedeţi în câte locuri s-a întâmplat şi se mai întâmplă şi astăzi aşa! Uitaţi-vă la atâtea cetăţi în care au propovăduit Evanghelia apostoli atât de minunaţi ai lui Hristos! Ce lucrare sfântă şi frumoasă făcuseră ei, cu câte osteneli şi jertfe au luptat ei, până când au adunat acolo sutele de suflete pentru Hristos! Şi, cum a apărut acolo, dintr-o dată, o „slujnică“ a diavolului, care, apoi, aşezându-se în frunte, strigând, cântând şi răstălmăcind, a dus la ruină, la prăpăd şi la foc totul. Cine a nimicit atâtea adunări frăţeşti şi mai este pe cale să nimicească tot aşa încă şi pe altele? Acest duh, prin câte o „slujnică“ de asta!… | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Scumpii mei fraţi, binecuvântaţi pe Domnul în orice vreme şi nu vă spăimântaţi niciodată de nici o ameninţare a vrăjmaşilor voştri. Dacă voi sunteţi nişte flăcări ale Duhului Sfânt, vină furtuna cât de mare peste voi, împrăştie-vă cât de departe printre cei străini, printre cunoscuţi sau printre necunoscuţi. Aceasta nu va face decât ca voi să fiţi folosiţi de Duhul Sfânt pentru cea mai mare slavă a Domnului vostru Iisus şi pentru cea mai mare binecuvântare a celor la care vă trimite El, pentru a le duce şi lor lumina mântuirii lui Dumnezeu.

Furtuna va trece, dar focul aprins va rămâne.
Vrăjmaşii care v-au împrăştiat se vor risipi, dar rodul pe care l-aţi strâns pentru Dumnezeu va rămâne.
Rănile voastre se vor vindeca, lacrimile voastre au să se usuce, averile pe care vi le-aţi pierdut vă vor fi înlocuite, dar ceea ce  v-aţi câştigat la Dumnezeu vă va rămâne o bogăţie veşnică.

Traian Dorz, din HRISTOS – IZVORUL NOSTRUfemeia samarineanca

„Iisus i-a răspuns: «Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete.»“ (Ioan 4, 13)

Suflete însetat după viaţă sau după fericire sau după dragoste… nici un izvor de pe lume nu-ţi poate stâmpăra setea aceea care din adâncul sufletului tău se ridică cerând săturarea!
Nici o apă din lumea aceasta nu ţi-o poate potoli. Căci oricare ar fi obiectul dorinţelor tale, ceea ce cauţi tu cu ade-vărat este fericirea, iar aceasta se găseşte numai la Hristos. Însetezi tu oare după glorie, după slava lumii, după cele-britate?
O, oricui va bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete, o sete mai mare şi mai nepotolită! Ţi se pare că primind ceva din aceste lucruri pe care le cauţi îţi stâmperi puţin setea. Dar numai ţi se pare! Căci ea revine şi mai fierbinte. Iar la urmă, sufletul tău, scârbit de toată această apă înti-nată cu atâtea murdării celebre, se va îneca în deznădeje.
Alexandru Macedon a spus: «Universul este plin de atâtea miliarde de planete uriaşe, iar eu n-am putut cuceri şi păstra nici măcar una din acestea, cea mai mică: ce nemernic sunt!…» Adevărata glorie o câştigi în Hristos atunci când cauţi, uitând de tine, să-I aduci Lui cea mai mare slavă. Toate celelalte sunt deşertăciuni. Nici un muritor nu-i mai nefericit ca acela care le câştigă. Oricât de puţină istorie ai cunoaşte, tot ar trebui să ştii acest lucru!
Însetezi tu oare după locuri înalte, după scaune alese, după slujbe mari? Faci totul să le dobândeşti? Calci în picioare mila, dreptatea, prietenia, cinstea şi sufle-tul tău şi al altora numai să le ajungi şi să pui mâna pe aceste deşertăciuni? | Continuare »

de Pr. Arsenie Boca

Femeia_SamarineancaO călătorie care iarăşi i-a supărat pe iudei, fiindcă Iisus n-a respectat prejudecăţile lor, de a nu trece prin Samaria.
Iudeii predaniilor omenşti, când aveau vreo cale din Iudeia în Galileia, ocoleau Samaria, ca să nu se spurce.
Iisus, Samarineanul milostiv, a făcut această călătorie interzisă. Mai mult: intrând pe teritoriul samarinenilor, s-a oprit la Sichar, la fântâna lui Iacov şi a stat de vorbă cu o femeie, şi încă cu o femeie stricată.
Ba i-a mai cerut şi apă să bea.
Închipuiţi-vă ce-ar mai fi tremurat de ciudă cărturarii şi fariseii, văzând că Iisus aşa le calcă dispoziţiile în picioare – prejudecăţi care-i ţineau într-o nemaintâlnită complicitate.
Nici ucenicii, pe care-i trimise în Sichar să cumpere pâine, nu erau tocmai dumiriţi, văzând că Învăţătorul lor stă de vorbă cu o femeie. Inventarul smintelilor omeneşti să-l terminăm aici. Aceasta e umbra care va pune în valoare lumina. Omul cu umbra, Iisus cu lumina. Iată acum lumina Samarineanului misionar. Întâi, Iisus n-a ţinut seama de prejudecăţile, de îngustimile sau de tâmpeniile care căscau prăpăstii între oameni sau ridicau ziduri absurde. Iisus a trecut, simplu, peste unele ca acelea, cum ar trece şi acum.
Iisus n-a prea ales mediul, n-a aşteptat prea mari înzestraţi la minte, nu s-a ferit de categorii morale dubioase, fiindcă Iisus credea în om. Iar ca să găsească omul (omul de omenie ascuns şi într-un ticălos), omul cu care vorbeşte Dumnezeu, ne dăm seama că pentru Iisus era lucrul cel mai uşor. O dovadă despre cât crede Dumnezeu în om ne stă Samarineanca, o femeie, şi încă încărcată de păcate. Şi cu aceasta a vorbit Dumnezeu. Femeii acesteia, ostracizata societăţii, Iisus îi încredinţează revelaţii. Nu era capabilă prin fire şi purtare de revelaţii, dar Iisus a trecut-o şi peste neajunsurile firii sale, descoperindu-i că o cunoaşte, că-i ştie păcatele, că oarecând descoperind lui Natanael taina copilăriei sale, pe când îl ascundea smochinul ( Ioan 1, 48 ). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
la Apostolul din Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

…Ce taină este, într-adevăr, între asemănarea omului cu numele care i s-a dat la naşterea sa! […]
Dar pe când toţi oamenii au nume frumoase, vai, ce puţini sunt cei care mai au în viaţa lor caracterele nobile, însuşirile frumoase, calităţile sfinte pe care ar trebui toţi să le aibă, potrivit tălmăcirii numelui lor.
Printre unicele şi sfintele valori pe care oamenii veacului din urmă le-au pierdut, era şi frumoasa identitate pe care le-o conferea numele lor curat de la început, dar trădat apoi, pe totdeauna, prin păcate.

După ce au rămas fără ascultarea de Dumnezeu, după ce s-au rupt şi de credinţa înaintaşilor, ce să-i mai lege pe oamenii aceştia de caracterul numelui lor izvorât din acestea două?
Toţi cei rămaşi fără ele au devenit o masă informă, o gloată fără identitate, un număr fără nume, ca tot ce merge la gunoi sau la foc pe veci.
Înspăimântător „progres“!