Sfântul Ioan Gură de Aur

„Intrând Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L pe El şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis Iisus: „Venind îl voi vindeca”

I
Leprosul s-a apropiat de Domnul, pe când Domnul Se pogora de pe Munte; sutaşul, pe când Domnul intra în Capernaum.
–  Pentru ce nu s-au urcat pe Munte nici leprosul, nici sutaşul ?
– Nu din pricina trândăviei  – că la amândoi credinţa le era fierbinte -, ci ca să nu întrerupă învăţătura Domnului.
Apropiindu-se de Hristos, sutaşul a zis: „Sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se”.
Unii comentatori spun că sutaşul a spus pricina pentru care n-a adus cu el şi sluga, pentru a se scuza. Nici nu era cu putinţă, spun aceştia, să-l aducă; era paralizat, chinuit de dureri şi pe moarte. Că era pe moarte o spune evanghelistul Luca: „Era pe moarte”.
Eu însă susţin că aceste cuvinte ale sutaşului sunt o dovadă a marii lui credinţe, cu mult mai mare decât a acelora care au coborât pe slăbănog prin acoperişul casei.
Sutaşul socotea că e de prisos să-şi aduci sluga la Hristos, pentru că ştia bine că era de ajuns numai poruncii lin Hristos ca să vindece pe cel bolnav.
–  Şi ce-a făcut Iisus?
– N-a făcut ce făcuse mai înainte. Hristos de obicei urmează voinţa celor care-L roagă; acum însă o ia înainte şi nu numai că-i făgăduieşte sutaşului că-i va vindeca sluga, dar şi că se va duce în casa lui. O face ca să aflăm credinţa sutaşului. Dacă nu i-ar fi făgăduit aceasta, ci i-ar fi spus: „Du-te acasă, să fie vindecată sluga ta!”, n-am fi ştiut cit e de mare credinţa lui. La fel şi cu cananeanca, numai că în sens invers.
Sutaşului îi spune, fără să fie chemat, că Se va duce acasă la el, ca să afli credinţa sutaşului şi marea lui smerenie; cananeencei însă îi refuză datul, pentru a face să stăruie în cererea ei.
Doctor înţelept şi iscusit fiind, ştie să dobândească cele contrarii prin contrarii. Într-un caz, prin ducerea Sa de bună voie în casa sutaşului; în celălalt, prin amânarea îndelungată şi prin refuzul Său, descoperă credinţa femeii.
Aşa face şi cu Avraam, spunându-i: „Nu voi ascunde de sluga Mea Avraam”, ca să afli dragostea de oameni a lui Avraam şi purtarea sa de grijă pentru sodomiţi.
La fel şi cu Lot; îngerii trimişi la el au refuzat să intre în casa lui, ca să afli cât de mare era iubirea de străini a dreptului Lot.
–  Ce a răspuns sutaşul?
„Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”. | Continuare »

Dsc00213

Mi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.
Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pentru o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin. După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o laudă vrednică adusă scumpului meu Mântuitor Iisus Hristos, Salvatorul acestei vieţi. Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând.
Nu ştiu cât am reuşit. Domnul şi Mântuitorul meu Iisus o va spune (Mt 10, 32-33).

Traian Dorz (din vol. Cântări Îndepărtate)

mormant dorz micAcolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmânt de cântec şi iubire,
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată,
– mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt.

Veniţi acolo, dragi mulţimi plăcute,
căci şi-n mormânt vă voi iubi, dorind
să simt cântări şi lacrimi cunoscute
şi duhul dragostei dintâi trăind…

Cântaţi acolo-n dragostea-nfrăţirii
şi-n neschimbatul primul legământ
cântarea neuitată a iubirii
ce şi-n pământ, şi-n Cer doresc s-o cânt!

Eu voi cânta cu voi Acest Scump Nume,
simţi-mă-veţi alăturea cântând,
căci pentru El eu am trăit pe lume
şi pentru El nu voi muri nicicând.

Dragoste şi lacrimi ne-a fost calea noastră
de la zarea neagră pân’ la cea albastră,
dragostea cu lacrimi ne-a fost pâinea bună
de când ducem drumul crucii împreună.

Dragoste şi lacrimi am avut în viaţă
câtă rouă are sfânta dimineaţă,
dragoste şi lacrimi câte nu ştim nume
ne-a fost avuţia noastră de pe lume.

Dragoste şi lacrimi ne-am avut trecutul,
dragostea cu lacrimi ne-a sfinţit sărutul,
dragostea cu lacrimi ni-e şi azi trăirea,
ele ne sunt jertfa – ele răsplătirea!

Drag Iisus, din lacrimi, dragostea ne-o-ncântă,
fă-ne scumpă-n ele fericirea sfântă,
fă-ni-le-amândouă zestre şi cunună,
să-mpletim din ele vecii împreună…   (Traian DORZ)

de Traian Dorz, din vol. Cântări Noi

O Doamne-al iubirii, lumină-mă lin
şi ceasul plecării adu-mi-l senin,
şi dă-mi pe-acest înger cu luntrea – năier,
iubirea să-mi ducă frumos către cer.

De cât timp prin beznă cu fiare-am trăit,
îmi lacrămă ochii de-un cer însorit,
de cât drum durerea şi plânsul m-au frânt,
îmi tremură graiul, mi-e teamă să cânt.

O, ţărmul acesta, ce greu mi-l desprind,
când soarele-mi cade în ape murind
şi buze de sânge sărută un nor,
şi-mi las amintirea să moară de dor…

O, cum să pot, Doamne, iubirea să-mi ’nec
sau unde pe lume cu ea să petrec,
căci gura mi-e arsă şi duhul, zdrobit,
iar pază mi-e numai un înger mâhnit.

Închide-mi mormântul cu lespezi de nori
şi-acoperă-mi urma cu neauă şi flori,
sărută-mi bătaia din sânul meu stâng
şi şterge durerea din cei ce mă plâng.

Traian DORZ

Am străbătut oceanul acestei vieţi de-un ceas
şi-atâtea dragi ţinuturi în urmă mi-au rămas,
pe lângă-atâtea ţărmuri frumoase-am petrecut…
– dar ca o umbră-s toate acum, dacă-au trecut.

Ce cântec de ispite m-a încercat ades,
ce neguri mi-au stins zarea,
să nu mai ştiu să ies,
ce năluciri, să-mi schimbe cuvântul ce l-am spus,
– dar ca o umbră-s toate acuma când s-au dus!

Au fost şi nopţi cu valuri cât munţii uriaşi,
cu urlete de vânturi şi negri nori vrăjmaşi
şi sute de primejdii am înfruntat temut…
– dar ca o umbră-s toate acum, dac-au trecut!

…Şi astăzi, – iată zorii,
furtuna mi-a-ncetat,
în zare, iată ţărmul atât de mult căutat,
corabia voioasă mi-o-ndrumă-un heruvim…
– Ierusalime dulce, deschide-te,
– sosim!

Cartea «Hristos – mărturia mea».htm

Trebuie să ne întoarcem mereu privirea atentă spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent şi spre a ne orienta bine, ca să nu rătăcim în viitor.
Pentru orice direcţie bună este nevoie de trei jaloane. Pentru orice orientare mântuitoare este nevoie de toţi aceşti trei timpi. Trebuie să ne privim şi noi mereu mai atenţi şi mai ascultători istoria noastră. Un popor care îşi uită sau îşi leapădă istoria sa este un popor pierdut. O familie care îşi nesocoteşte înaintaşii săi este o familie condamnată la pieire. În curând vor fi robiţi şi zdrobiţi de alţii.

Poporul Oastei Domnului nu trebuie să-şi uite, nici să-şi dispreţuiască nici­odată istoria sa, ci să şi-o împrospăteze şi să şi-o preţuiască tot mai mult.
Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri!…
Aduceţi-vă aminte de zilele credinţei voastre de la început, de luptele, de suferinţele, de jertfele, de martirii, de biruinţele voastre! – cum le spune Sfântul Pavel evreilor (Evr 10, 32-34; 13, 7).

Când recitesc aceste îndemnuri, totdeauna mă simt împins puternic să îndrept ochii şi inimile fraţilor mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre, pe care mereu mă voi strădui să le reamintesc urmaşilor noştri şi după ce n-am să mai fiu. Până în veci.

Traian Dorz

N-am privit la crinii câmpului de vară
ce nu-şi torc, Iisuse, nici nu-şi ţes veşminte,
ca văzând fiinţa cum le-o-mbraci Tu iară
să-nţeleg dojana şi să iau aminte!

N-am privit la corbii care n-au grânare
unde cu-ngrijire să-şi adune hrana,
ca văzând, Iisuse, cum le dai mâncare
şi luând aminte, să-nţeleg dojana…

N-am privit, Iisuse, ca să iau aminte
şi-azi sub grea dojană inima-mi tânjeşte…
– poate fi mâncare, pot avea veşminte,
vieţii mele, Doamne, altceva-i lipseşte!

Socotiţi neprihăniţi prin credinţă

Traian Dorz, din Hristos – puterea apostoliei

TDorz1În toată această parte a Cuvântului Dumnezeiesc răzbat un suflu fericit şi o puternică lumină biruitoare şi plină de bucurie, pentru orice suflet credincios care a ajuns într-o stare de dulce părtăşie cu Mântuitorul Hristos, prin dragostea la care l-a dus credinţa şi în care îl ţine nădejdea.
Toată această fericită stare însă este numai o făgăduinţă. Şi se întemeiază deocamdată numai pe o nădejde.
Nu suntem încă neprihăniţi, ci numai socotiţi ca neprihăniţi, în nădejdea că vom ajunge odată şi starea când să avem aievea această neprihănire, nu numai prin făgăduinţă, ci în realitate. După cum un fiu este un moştenitor de drept al tatălui său, dar el nu intră şi de fapt în stăpânirea acestei moşteniri decât după ce devine matur şi după ce se dovedeşte vrednic să o păstreze şi să se folosească de ea.

Tot timpul vieţii sale, fiul însă poate fi ameninţat şi de pierderea acestei moşteniri, dacă nu rămâne în ascultarea şi dragostea părintelui său, care l-a făcut moştenitorul lui.
De aceea, bucuria acestei moşteniri este împreunată mereu nu numai cu grija de a nu o pierde, ci şi cu stăruinţa de a se arăta cât mai vrednic de ea, printr-o tot mai frumoasă umblare ascultătoare de toată voia tatălui care i-a făcut făgăduinţa moştenirii sale. | Continuare »

Gândul veşniciei le-a ţinut sfinţilor privirea şi inima aţintită la modelul desăvârşit al frumuseţii şi al dragostei ascultătoare, adică la Iisus Hristos, Domnul şi Preaiubitul lor.
De dragul Lui şi spre slava Sa, tot ce au putut realiza aceştia pe pământ nu i-a putut satisface. Ei au dorit mereu şi mai mult.
O, dacă acest gând ar fi tot mai puternic şi mai hotărâtor în noi toţi!

(Taian Dorz)

Părintele Iosif Trifa, Despre pescuirea cea sufletească

chemarea-primilor-apostoliEvanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din adâncul pierzării… Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu, Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.
Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi n a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească…
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În al doilea rând, vine râvna Apostolilor. Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om, de la suflet la suflet. | Continuare »

Traian DORZ

Ce sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

„Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Iisus, era Andrei, fratele lui Simon Petru.“ (Ioan 1, 40)

Fericiţi cei care merg după Hristos pe pământ, căci ei, în curând, pe urmele Lui, vor ajunge unde locuieşte El. Adică în fericirea şi lumina Lui veşnică. Fericiţi cei doi care stau împreună, dacă merg împreună cu Hristos. Fericiţi sunt cei doi care, însoţindu-se pe pământ, merg împreună şi după Hristos.
Nu-i bucurie mai mare decât când cei doi soţi merg împreună după Domnul. Cum nici durere mai mare nu-i ca atunci când unul merge după păcate. Sau amândoi…

Dragul meu, roagă-te mereu pentru soţul tău, ca şi el – sau ea – să vină împreună cu tine pe urmele lui Hristos sau tu cu el. Iar dacă totuşi până la sfârşit celălalt nu va vrea, cu toate că tu ţi-ai făcut toată datoria de a-l chema şi de a stărui de el, atunci tu nu vei mai avea ce să-i faci. Însă vei avea sufletul dezvinovăţit.

Între cei mulţi şi binecuvântaţi care merg după Iisus avem şi noi „doi“. Înaintaşii noştri…
Ei, cei dintâi dintre noi, au fost şi chemaţi ei cei dintâi. Ei au mers cel mai frumos şi au ajuns şi cei mai dintâi dintre noi Acasă la Domnul. Ei, care L-au cunoscut mai curând, ei, Iosif şi Ioan, ei L-au vestit mai puternic şi mai dulce pe Iisus Cel Răstignit şi Biruitor în Oastea Sa, ei s-au luat cei dintâi după Iisus şi ei au ajuns cel mai curând la El. | Continuare »

ioan-pe-pieptul-lui-hristosFericit apostol al iubirii care-n seara Cinei ţi-ai culcat
capul trist, cu drag şi duioşie, pe Pieptul cel mai sfânt şi mai curat,
oare ce-ai putut să simţi atuncea că, apoi, oricât ai mai trăit,
numai despre Veşnica Iubire şi despre Adevăr ai mai vorbit?

În străfundurile vieţii tale oare ce izvor s-a deşteptat,
că de-atunci, de mii de ani, tot curge şi nici pân-astăzi încă n-a secat?
Ce foc tainic oare-a fost acela care inima atunci ţi-a-ncins,
că, de-atunci, de mii de ani, tot arde şi nici pân-astăzi încă nu s-a stins?

Ce povară-ai dus de-atunci în suflet, de ţi-au fost întruna ochii grei,
de-ai purtat cereasca strălucire din Adevăr şi din Iubire-n ei?
Fericită-i inima ce arde de-al Iubirii şi Iertării jar,
duhul cel pe care Adevărul îl nalţă-n caldul armoniei har.

Rezemat pe Pieptul Mântuirii, stând unit cu-al Dragostei Izvor,
nesecată-i liniştea rodirii, mereu, mereu datoare tuturor.
Fericit apostol al iubirii, ce puţini ştiu harul cel slăvit
ce-a făcut din Cina cea de Taină Izvorul Tău Etern şi Fericit!

Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele

Pacea sufletelor nalte
stă-n credinţa lor frumoasă,
ele pot să lase totul,
dar iubirea
nu şi-o lasă.
– Dragi urmaşii noştri,
ţineţi
la iubirea cea curată,
renunţaţi, de vreţi,
la toate,
dar la asta, niciodată!

Cei ce-n suflet au credinţă,
iar în fapte frumuseţe,
orice zări le sunt cântare,
orice zile
li-s ospeţe.
Toate holdele li-s aur,
nopţile, cu lună plină;
– dragi urmaşii noştri,
astfel,
creşteţi şi voi în lumină! | Continuare »

– după Evrei 6, 12 –

Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,
privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc ’napoi,
cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca
de v-aş avea în urmă şi nu ’naintea mea?

De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,
trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu,
cum aş putea odată în ochi a vă privi
de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?

Traian Dorz, Cântări luptătoare

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

… E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei. Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit… O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin Harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia, apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul…

Cuvântul sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face… (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (I Petru 1, 9).

Nu numai dorind izbânda
vei ajunge s-o atingi,
ci luptând cu preţ de sânge
şi de lacrimi ai să-nvingi!

O Iisuse, o Iisuse,
fă-mă să-Ţi urmez cu dor,
să nu fiu numai cu vorba,
ci cu fapta-mplinitor!

Nu numai cântând credinţa
dovedeşti c-o ai deplin,
ci trăind în ea cu fapta
şi cu sufletul creştin.

Nume pot avea şi răii
şi se pot făli că-l au,
însă pilda şi trăirea,
şi sfinţirea vieţii n-au!

Dacă ştim că neascultarea
e din primul nesupus
ştim că ea blestemul morţii
şi osândei l-a adus.

Duh al Ascultării Sfinte
ce-Adevărul ni l-ai dat,
drumul sfânt lăsat de Tine
fă-ni-l dulce şi umblat,

Dă-ne rodul ascultării
scump şi dulce, şi smerit
fără care niciodată
n-a fost nimeni mântuit!

Traian DorzCântări de drum