Capernaum

Vlad Gheroghiu

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-10E-atâta neputinţă în trupu-mi slăbănog
Că uneori, Iisuse, mi-e greu şi să mă rog,
Sunt stări de apăsare, de teamă sau de dor
Când strigă-n mine toate: mai bine-ar fi să mor!

O, pentru slăbănogul de Tine vindecat
Au fost atâţia care cu drag au alergat.
Dar, de slăbănogirea-mi, nu-i pasă nimănui,
Nu-i nimeni să m-ajute pe-acoperiş să sui.

Capernaumul n-are şi pentru mine fraţi
Sau patul să mi-l ducă – prieteni încercaţi,
Sau rana să mi-o lege – vreun trecător străin,
Păcatul meu să-şi afle iertarea pe deplin.

O, ce-ai să faci cu mine, Iisuse preaiubit,
Când am rămas doar singur pe drumul şerpuit,
Când n-am stegar în faţă, nici frate-n dreapta mea,
Nici prieteni ca să-mi ducă a vinii targă grea?

Când n-am, în suferinţă, pe nimenea rămas,
Spre Tine să mă-ndrepte în al ispitei ceas,
Să simtă-adânc fiorul sihastrului meu dor
Şi geamătul durerii sub piatra tuturor…

Şi când, ajuns în faţa mormântului meu, pier…
Ridică-mă Tu singur din patul meu mizer.
Apleacă-Te Tu singur spre mine, dacă vrei,
Slăbia mea să-şi umble spre-Acasă patul ei.

Pe patul suferinţei gem
şi stau fără putere,
o Doamne, să-mi ajuţi Te chem
în marea mea durere.

Sunt apăsat şi chinuit,
viaţa mi-e povară,
îndurerat şi părăsit,
necazul mă doboară.

Iisus, Mângâietorul meu,
îndură-Te de mine,
ajută-mă, că-n ceasul greu
nu Te-am decât pe Tine.

Ajută-mă să nu cârtesc,
să pot avea răbdare,
să cred, să nu mă îndoiesc
de-a Ta putere mare!

Să nu mă plâng de chinul meu,
ci să privesc spre Tine,
căci Tu poţi face şi-acest greu
să fie spre-al meu bine. (Traian DORZ)

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-11„«Scoală-te», i-a zis Iisus, «ridică-ţi patul şi umblă!»“ ( Ioan 5, 8 )

Nu-i de-ajuns numai să te poţi scula din păcat. Trebuie şi să umbli în neprihănire! Nu-i de-ajuns că te poţi scula! Dacă nu poţi şi umbla, tu încă nu eşti sănătos deplin.
Ia seama că cel sănătos se cunoaşte după cum umblă:
Că cine umblă clătinându-se, cine umblă şchiopătând, cine umblă mereu căzând, cine umblă dintr-o parte în alta, de la unii la alţii, cine umblă tremurând, cine umblă poticnindu-se de orice, cine umblă strâmb, cine umblă lumeşte, cine umblă cu ochii închişi (2 Petru 1, 9), cine umblă cu nebăgare de seamă prin gropi, prin şanţuri, prin noroaie, prin locuri nepermise, cine umblă târându-se, cine umblă cu nebunii, cu desfrânatele, cu băutura, cine umblă cu cuţite, cu ciomege, cu arme, cine umblă cu înşelăciuni, cu afaceri necinstite, cu minciuni, cine umblă în gură cu Biblia, dar în buzunar cu rachiu, cu tutun, cu cărţi de joc, cu jurăminte şi cu înjurături, cine umblă şi la biserică sau la adunare, dar şi la păcate şi la cârciumă, cine umblă cu Dumnezeu pe buze, dar cu diavolul pe inimă, – acela nu este sănătos! Nici la minte, nici la credinţă.
Căci acela care este sănătos cu adevărat are totdeauna un umblet drept, frumos şi statornic, un cuvânt drept şi trăit, o viaţă şi o purtare drepte şi frumoase. Fie că-l vede cineva, fie că nu-l vede.

Dacă tu cu adevărat te-ai sculat din păcate, atunci ia seama bine cum umbli. Căci la umbletul tău privesc şi îngerii şi demo-nii. Şi cerul şi iadul. Şi Dumnezeu şi oamenii (1 Cor. 4, 9).
Umblarea ta este mărturisirea ta. Şi după ea îţi vei primi şi lauda şi ocara (Mat. 25,31-46; Rom.2, 5-6; Apoc. 20, 12).
Dacă eşti al lui Hristos, trebuie să umbli ca El (1 Ioan 2, 6). | Continuare »

Ce multe-n lumea asta par albe de lumină
Şi calea către ceruri de fapte bune plină,
Dar nu-i decât poleiul spoit pe dinafară,
Dacă-ai să-i cauţi miezul, găsi-vei fiere-amară.

Adeseori se pare că drumu-i bun şi suie
Şi povârnişul pare urcuş spre cer, dar nu e.
Şi biruinţa poate să pară că-i sfinţire,
Dar când e fără jertfă, e-o simplă amăgire.

E-aşa viclean vârtejul că raza sus aprinsă
Pe care-o vezi tu soare – e-o biată lampă stinsă.
Din tot ce ştii în lume că-i drept şi străluceşte
Doar ce răbdare-mbracă, aceea mântuieşte.

Opreşte-te o clipă din mersul tău cu grabă,
Priveşte orice lucru atent şi te întreabă:
Suişu-acesta care pieptiş în sus se duce
Se poate să ajungă la ceruri fără cruce?

Se poate-ades să-ţi pară că te-ai desprins de lume
Şi multa biruinţă ţi-a scris în cer un nume.
Dar cheia porţii sfinte e numai suferinţa,
Doar dacă arzi într-însa, avea-vei biruinţa.

Sunt mulţi ce vor în lume numai hristoşi de slavă
Cu care să-şi îmbrace credinţa lor bolnavă.
Dar slava învierii în urma morţii vine.
Cât răstignit ţi-e trupul, atât ai cer în tine.

Vlad Gheorghiu

VindecareaDemonizatuluiSihastriaPutnei2De câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc,
de-adânca vale-a morţii
mereu îmi amintesc.

Nu uit de clipa-n care
spre mine Te-ai plecat
şi din adânc de patimi
şi moarte m-ai scăpat.

Şi n-am să uit vreodată,
Stăpânul meu Milos,
de unde, din ce moarte,
prin harul Tău m-ai scos.

Nu uit din ce, de unde
şi cum am fost scăpat,
când marea-Ţi bunătate
spre mine s-a plecat.

De-aceea, eu, cu lacrimi,
mereu Îţi mulţumesc,
de câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc.

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Râvnă fără pricepere

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere (Romani 10, 2)

TDorz1Râvna este o lucrare a inimii, priceperea este o lucrare a minţii.
Râvna vine din dragoste, priceperea vine din adevăr.
Râvna este mişcarea, priceperea este conducerea acestei mişcări.
Orice lucrare a inimii, fără o bună îndrumare a minţii, este ca o maşină puternică în mers, dar fără o conducere puternică pe direcţia cea bună. O astfel de maşină cu cât este mai puternică şi cu cât merge mai repede, cu atât se va prăbuşi mai curând şi total.

O lucrare a dragostei puternice, plină de râvnă şi de simţire, de pietate şi de sentiment – are totdeauna nevoie şi de o îndrumare luminoasă şi limpede, înţeleaptă şi cumpătată a unei inteligenţe sănătoase, călăuzite de adevărul învăţăturii drepte şi statornice.
Altfel, oricât ar fi de înflăcărată această lucrare a dragostei şi oricât de plină de putere şi de râvnă ar fi ea, – nu peste mult timp va sfârşi cine ştie în ce înfundătură din care nu va mai putea să iasă şi pe care nu va mai şti cum să o treacă niciodată.
Tot aşa, o lucrare a adevărului, oricât de bine orientată ar fi ea, oricât de limpede i-ar fi învăţătura şi oricât de drept i-ar fi drumul, – fără căldura, fără puterea, fără râvna unei iubiri înflăcărate pentru Hristos – la fel va îngheţa pe loc, ca o maşină perfectă, dar fără energia care îi dă mişcarea şi tăria.

Nici râvna fără pricepere, nici priceperea fără râvnă…
Nici dragostea fără adevăr, nici adevărul fără dragoste.
Nici inima fără braţe, nici braţele fără inimă. | Continuare »

Nu s-a temut ILIE, proorocul, să se suie într-un car de  foc? – întrebă odată un învăţător pe elevii săi.
– Nu s-a temut, – răspunse copilul unui ostaş din Oastea  Domnului – pentru că în acel car îl chemase Dumnezeu şi Dumnezeu conducea carul.
Potrivit răspuns, pe care noi trebuie să-l completăm. Sfântul Ilie-proorocul s-a suit la cer într-un car de foc. Oare nu este şi lucrul acesta o minunată icoană pentru şcoala suferinţelor?
Cele mai multe suflete se ridică spre cer cu carul cel de foc al suferinţelor şi încercărilor. Înfricoşat este acest car, la vedere, dar trebuie să ne suim în el cu toată încrederea, pentru că, prin el, Domnul ne ridică la cer.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Traian DORZ

(I Împăraţi 18, 36-37)

O, Dumnezeule-alor noştri,
Avraam, Isaac şi Israel,
fă pe poporul Tău să ştie
că Tu eşti Dumnezeu în el.

Fă, Doamne, astăzi să se vadă
că eu Ţi-s slujitor plăcut,
că după-a Ta poruncă sfântă
aceste lucruri le-am făcut.

Ascultă-mi astăzi rugăciunea,
să vadă-ntregul Tău popor
că Tu eşti, Doamne, Dumnezeul
ce L-au cinstit părinţii lor.

Să recunoască toţi că Tu eşti
Adevăratul Dumnezeu…
Şi astfel, Doamne, către bine
să le-ndrepţi inima mereu.

Traian Dorz, din Lupta cea bună

1. Răscrucile istorice care pot mântui lumea sau o pot prăbuşi nu le pot preţui decât Dumnezeu şi profetul Lui cu El pe Sinai
sau cu Iisus pe Tabor. Atunci atât Dumnezeu, cât şi Omul Său sunt la fel de cutremuraţi şi la fel de pătrunşi de însemnătatea clipei în care se întâlnesc sau se despart.

2. Într-o astfel de stare, Moise trebuie să fie singur (Exod 3, 1-10).
Şi Ilie trebuie să fie singur (I Împ 17, 20).
Şi Elisei trebuie să fie singur (II Împ 4, 34).
Şi Iisus, singur (Mc 5, 40).
Şi Petru, singur (Fapte 9, 40).
Cine poate să ştie ce se petrece atunci acolo între Dumnezeu şi alesul Său?…
Pentru că nici Unul, nici celălalt nu spun altora despre acest moment unic şi tainic!

3. Cum I Se arată Tatăl Fiului, – ori Fiul, fiului Său?… Cum îi transmite El puterea? Cum îi dă învestitura? Cum Se uneşte Dumnezeu cu el prin acest act divin în care omul devine Dumnezeu şi Dumnezeu devine om?… Ce taină nepătrunsă este aceasta!

4. Dar trebuie să fie ceva nespus de înalt, ceva nespus de cutremurător, ceva nespus de profund, care trece dintr-o dată şi pentru o clipă peste toate legile sub care sunt închise toate fiinţele, toate puterile, toate marginile existente în univers, – afară de cele ale lui Dumnezeu Însuşi. Poate că de aceea niciodată aceste acte nu se pot petrece jos – ci numai sus.

5. Şi nu se petrec niciodată în altă prezenţă, ci numai în a Lui şi a lui.
Şi niciodată [altfel] decât în genunchi.
Pentru că de nicăieri nu se poate cuprinde mai mult, vedea mai departe sau birui mai sigur ca din genunchi.
O, Dumnezeule, ce sus e aici pe acest munte
şi ce înfricoşător de sfânt este locul acesta!
Cine poate sta fără să se clatine, fără să se cutremure, fără să se prăbuşească!… | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Sărmanul Ilie! Se războise cu păgânătatea vremii sale. Coborâse foc şi apă din cer. Şi acum, Izabela umbla să-i ia viaţa. Se jurase că-i va lua viaţa. Şi iată-l pe Ilie fugar în pustie. Stă mâhnit şi îndurerat sub un ienupăr. I se părea prea crudă lovitura. «Şi dorea să moară.» (I Împ. 19, 4)
Şi l-a întrebat Cuvântul lui Dumnezeu: «Ce faci tu aici, Ilie? Şi el a răspuns: Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău…» (I Împ. 19, 9-10). Şi acum, o Doamne, iată ce am ajuns. Destul! Acum Doamne ia-mi sufletul (I Împ. 19, 4)!
În lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Ilie ajunsese la un punct de mare mâhnire. De descurajare. Dar Domnul îndată l-a mângâiat, l-a întărit, l-a scăpat şi l-a redat iarăşi misiunii sale.

Fraţii mei, în viaţa celor credincioşi, în viaţa celor cu râvnă mare pentru Domnul, sunt uneori şi clipe de descordare, clipe de apăsare şi descurajare sufletească. Biblia ni le arată şi pe acestea. Precum este, spre pildă, aceasta cu Ilie proorocul.
A fost aceasta o clipă grea, pe care am trecut-o şi eu, fratele vostru de la Sibiu. Când «lămuririle» căutau să îmi ia viaţa, ajunsesem şi eu sub ienupărul lui Ilie. Aveam şi eu clipe de adâncă mâhnire şi deprimare sufletească.
Îmi ziceam şi eu cu Ilie: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul Oastei… am fost plin de râvnă pentru deşteptarea evanghelică a poporului meu, care încă nu cunoaşte cu adevărat legământul Golgotei… şi uite, pe urmă, ce mi se întâmplă… o, mai bine să fi murit astă-vară!…
Dar Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat îndată, arătându-mi că aşa trebuie să se întâmple… că aşa s-a întâmplat cu toţi cei care s-au jertfit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură… | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Într-o casă de oameni săraci şi lipsiţi, un copilaş auzi pe bunică-sa citind în Istoria biblică despre corbul ce aducea de mâncare lui Ilie proorocul.
– Bunică dragă, – zise copilul – să deschidem şi noi uşa, să ne aducă şi nouă ceva corbul!
Bunica încerca să-l dezmintă pe copil, dar copilul nu şi nu, ci să se deschidă uşa.
Bunica îi făcu pe voie şi deschise uşa, cu toate că era iarnă şi frig. Tocmai atunci trecea pe acolo părintele locului. Se miră văzând uşa deschisă şi întrebă asupra acestui fapt. Bunica îi spuse cum stă lucrul.
– Vedeţi cum lucrează credinţa în Dumnezeu? – zise preotul. Eu tocmai acum mergeam să împart din lada bisericii nişte ajutoare celor săraci şi lipsiţi. Voi începe dar de aici. Uite, „corbul“ v-a adus şi vouă două sute de lei.
Copilul a crezut şi Dumnezeu a răspuns la credinţa lui. Credinţa face şi azi minuni. Dumnezeu răspunde şi azi – răspunde negreşit – la credinţa noastră.
Dacă am avea credinţă tare şi vie, ne-ar sosi şi nouă câte un „corb“, în toate lipsurile şi necazurile trupeşti şi sufleteşti.

Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea  predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : “Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! “. La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta. | Continuare »

calchedonCe minunat lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi!
Cinstim în duminica a IV-a după Rusalii pe Sfinţii Părinţi care au stabilit la Calcedon în anul 451 d.H. dogma unirii ipostatice sau dogma unirii celor două firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care combate erezia monofizită a lui Eutihie. Acesta considera că Domnul Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască; cea omenească, primită la întrupare, fiind absorbită de cea dumnezeiască. Eutihie a căzut în cealaltă extremă faţă de erezia lui Nestorie, exagerând în privinţa unirii celor două firi ale Mântuitorului.
Dacă Mântuitorul nu ar fi avut şi firea omenească, întreg parcursul mântuirii omului s-ar anula. Pentru că El S-a făcut om, pentru a-l îndumnezei pe om, pentru a-i făgăşui omului, prin Sine, cale către cer. Dacă El ar fi fost doar Dumneezu, am fi putut spune toţi: Doamne, eu nu pot să fac ce faci Tu, ce-mi ceri Tu, pentru că sunt un simplu om, Tu eşti Dumnezeu Atotputernic şi le poţi pe toate. Eu nu!
Şi niciodată nu s-ar fi putut înfăptui măreţul deziderat al îndumnezeirii omului. Nu s-ar fi putut ridica omul niciodată singur la acest statut. Iar dacă l-ar fi ridicat Dumnezeu cu de la Sine putere, i-ar fi ridicat pe toţi oamenii, nici nu ar mai fi existat iad, pentru că oamenii fiind toţi robi ai păcatului, nu ar fi existat criterii după care să pună Judecătorul oile la dreapta Sa, iar caprele la stânga Sa (conf. Matei 25, 31-33). Dumnezeu prin marea Sa putere i-ar fi mântuit pe toţi, iubirea Lui nefiind cuprinsă cu mintea omenească. Însă nu doar iertarea omului era planul Tatălui. Ci îndumnezeirea lui, asemănarea lui cu El, dorinţa de a-l face pe om partener la dialogul veşnic, mireasă la Nunta veşnică.
Şi nu există desăvârşire omenească prin care să se poată atinge scopul acesta pre-edenic al lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Facere 1,26). „Niciun om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era «rob legii păcatului» (Romani 7, 23) şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc“.[1]
Asumându-şi firea noastră, Domnul Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 7-8). Aşa a trasat drumul mântuirii pentru toţi oamenii. Şi cine crede în El, îşi ia crucea şi-L urmează întocmai (conf. Luca 9, 23). Şi doar pe acest drum. | Continuare »

Doresc să Te privesc pe Tine, de dragul Cui au suportat
în lume, fericiţi, şi viaţa şi moartea, mii şi mii de sfinţi,
de dragul Cui privirea sfântă a mii de tinere fecioare
s-au despărţit de tinereţe, de promisiuni şi de părinţi,
de dragul Cui şi rândunica, privind spre ceruri, cântă dulce
chiar dacă e uscată creanga pe care trebuie să stea,
de dragul Cui stau să-nflorească salcâmii fericiţi pe coastă
chiar dacă-i toamnă şi sub brume curând podoaba va cădea…

…Doresc, dar când privesc, Iisuse, nu ştiu: de lacrimi
ori de soare,
ori de minuni îmi umpli ochii…
– şi nu mai pot nimic vedea!

Traian Dorz, Cântarea rodealor

Traian DOTZ

Îndură-Te, o Doamne,
de toţi ai Tăi, mereu,
dar şi mai mult Te-ndură
de cei ce plâng mai greu!

Aproape fii, o Doamne,
de toţi cei asupriţi,
dar fii şi mai aproape
de cei mai greu loviţi.

Cu milă caută-i, Doamne,
pe toţi câţi sunt pierduţi,
dar şi mai mult pe-aceia
ce-s mai adânc căzuţi.

Şi mângâie-i cu milă
pe toţi cei amărâţi,
dar şi mai mult să-i mângâi
pe cei mai doborâţi.

Pe toţi ascultă-i, Doamne,
şi scapă-i Tu degrab,
dar şi mai grabnic scapă-l
pe cel bolnav şi slab.

De Tine toţi au lipsă,
dar dintre toţi câţi pier
mai mult au cei ce singuri
şi părăsiţi Te cer!

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18)? Apa nu se adună pe crestele munţilor, ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi şi blânzi, care şi-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa. Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează şi se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.
Când fiul uită dragostea părintească şi se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta? Îl va alunga din casa sa pe fiu şi va înfia pe străini.

Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincioşi spun: Cutare şi cutare lucru e după natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru.
Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri şi întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”. „Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.
De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.
O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.
Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte. Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu şi cei cărora El le desluşeşte. | Continuare »

Ai necazuri,
te apasă greutăţi fără de nume,
cine nu le are astăzi
toate-acestea oare-n lume?
Însă dacă vrei
povara să nu-ţi fie spre pierzare,
vino la Iisus,
El este ajutor şi uşurare!
Harul Lui cel mare-ţi face
a necazului povară,
de-ar fi orişicât de mare,
mică, dulce şi uşoară.

Eşti bolnav?…
În suferinţă te topeşti şi te aprinzi,
câţi nu sunt acuma-n lume
şi cu mult mai suferinzi?
Boala sufletului însă
e mai grea ca orice boală,
rari de tot sunt cei ce scapă,
rari sunt cei ce se mai scoală.
Vrei să scapi de boala asta,
vrei să afli vindecare?
Vino la Iisus,
El singur poate şi-ţi va da scăpare! | Continuare »

Părintele Dumitru Stăniloae (Glasul Bisericii, nr. 5-6, 1972)

Rugaţi-vă unii pentru alţii (Iacob 5, 16)

1 slujitorul sutasuluiSfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se afla în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.

De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se afla în convorbire cu El. De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grijă pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, da un plus de putere celui ce se roagă, face că rugăciunea lui să fie şi mai caldă. Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).
Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea trupului, Îşi comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin acesta puterea de susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infuzate în el ca medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect. De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie să te fereşti de supărări, nu te lasa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare folos. | Continuare »

Predica-de-pe-munte-6Iubiţi-vă-unii pe-alţii
din inimă, din toată,
nimic a rupe fraţii
de-olaltă să nu poată.

Iubiţi-vă-unii pe-alţii
în Domnul, totdeauna,
părinţii, soţii, fraţii,
să fiţi în totul una.

Iubiţi-vă-ntre-olaltă
preadulce-n orice vreme,
iubirea cea înaltă
de nimeni nu se teme.

Iubiţi-vă cu milă
în ceasuri de durere,
credinţa cea umilă
e-o veşnică putere.

Iubiţi-vă cu lacrimi
în vremuri de-ncercare,
răbdarea-ţi dă în patimi
nădejdea-nvingătoare.

Iubiţi-vă cu fapta,
mereu făr-osebire,
aceasta-i înţeleapta
şi unica iubire.

Traian Dorz, Cântările din urmă

1_puterea-rugaciunii-pentru-aproapele1. Ce ades îmi amintesc, cu îndurerare, în rugăciunile mele de acum, fericirea rugăciunilor mele de altădată!

2. Atunci, în rugăciunile mele, nici nu-mi aminteam de mine. Nici nu mă gândeam la durerile mele. Nici nu mă îngrijeam de vreo lipsă a mea.

3. Uitam de orice dorinţă pământească şi-mi dăruiam întreaga inimă Ţie, plină numai de dragostea Ta.

4. Tot braţul îmi era plin numai de cererile altora şi toate lacrimile mele se vărsau numai pentru durerile din afara mea.

5. Atunci Tu îmi erai centrul meu, casa mea, comoara şi soarele meu.

6. Fraţii şi semenii mei îmi erau grădina şi câmpiile mele…
7. Lucrarea Ta îmi era cerul meu şi pământul meu şi toată lumea iubirilor mele.

8. Iar eu, undeva, lângă toate acestea, între ele, nevăzut, bucurându-mă în umbra rugăciunilor mele de lumina Ta negrăită şi strălucită.

9. Acum, din lumea cea atât de limpede a zărilor acelora, cât de întunecată şi jalnică trebuie să se vadă rugăciunea mea de azi!

10. Rugăciunea mea, în care toate gândurile îmi roiesc numai în jurul meu, numai în slujba trebuinţelor mele, numai în robia dorinţelor mele.

11. Vai, ce obositoare şi amară trebuie să-Ţi pară Ţie alergarea rugăciunii mele, când ea se învârte numai în jurul meu!

12. Rugăciunile acestea se fac împrejurul meu un zid puternic, deasupra mea un acoperiş gros, iar dedesubtul meu un pod întunecat, despărţindu-mă şi de Tine – Soarele meu şi de fraţi – grădina mea.

13. Unde am uitat eu astăzi oare rugăciunea Ta, prin care mă învăţai că dragostea nu ştie spune „al meu“, ci numai „al nostru“?

14. Că îi este groază de singurătatea lui „eu“ şi se strânge cu tot sufletul de „noi“?

15. Pe ce drum greşit am apucat eu, oare, spre mântuirea mea, dacă acum, când ar trebui să mă găsesc atât de aproape de Ierusalim, mă văd în singurătatea coborâtoare spre Ierihon, | Continuare »