pescuirea_minunata_60Traian Dorz, Semănaţi Cuvântul Sfânt

1. Prima chemare rânduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos primilor ucenici ai Săi a fost ca ei să fie pescari de oameni (Mt 4, 19).
Ce chemare şi misiune cerească este să fii un astfel de pescar!
2. Toate apele amare şi tulburi ale lumii mişună de peşti-oameni care înoată nebuni dintr-o parte în alta, otrăvindu-şi viaţa şi zădărnicindu-şi scopul ceresc pentru care au fost creaţi şi aduşi la viaţa asta.
3. Pentru atragerea şi prinderea acestora în mrejele mântuirii a rânduit Mântuitorul pe cei dintâi chemaţi şi aleşi ai Săi, învăţându-i şi poruncindu-le ca să afle totdeauna mijloacele şi vremile cele mai potrivite pentru pescuit.
4. Spune Biblia că Mântuitorul Iisus i-a văzut pe Andrei şi Petru cum aruncau mrejele (Mt 4, 18-19) – şi atunci i-a chemat.
Hristos Se uită cum ne facem noi de cu pricepere şi cu hărnicie propria noastră muncă. Şi numai după aceea ne crede sau nu vrednici să ne cheme în câmpul muncii Lui.
5. Pe ceilalţi doi pescari – Ioan şi Iacov – i-a văzut cum ascultau de tatăl lor şi cum îngrijeau de uneltele lor de lucru (Mt 4, 21) – şi după asta a ştiut că vor fi şi în Evanghelie iubitori şi conştiincioşi.
6. Pe Moise, se spune că după felul cum avea milă de oile şi de mieluşeii stăpânului său când era păstor l-a ales Dumnezeu să fie păstorul poporului Său.
7. Dacă vrem şi noi să fim nişte pescari adevăraţi şi nişte păstori vrednici în slujba cea vrednică a lui Dumnezeu – atunci să avem grijă ca, încă înainte de a urma chemarea Lui de a fi lucrători buni în slujba Sa, să ne dăm toate silinţele să fim nişte lucrători vrednici în slujba pământească pe care o avem. | Continuare »

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul
„Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni“

„Doctorii cei desăvârşiţi şi înţelepţi atunci măresc mai mult lauda meşteşugului lor, nu când cu fier şi cu foc luptă patima să o supună, după cum este legea războiului, ci numai când aceia ce pătimesc, cu palpări uşoare şi cu doctorii dulci, vor afla leacul bolnavului şi acele înfricoşate porunci ale meşteşugului doctoricesc le vor opri, şi câteva zile cu mâncări doctoriceşti şi hrănitoare potolind durerile, vor arăta pe acela ce pătimeşte mântuit de boală.
Aşa şi preaînţeleptul doctor al sufletelor şi al trupurilor noastre, împăratul împăraţilor Hristos, Dumnezeul nostru, văzând lumea că bolnăvea cu patimile necredinţei şi se umfla ca o rană cu înşelăciunile cele lumeşti spre închinarea idolilor, a socotit cu multe feluri de mijloace şi a purtat de grijă pentru mântuirea oamenilor şi a neamului omenesc – de vreme ce acesta este lucrul cel dintâi al bunătăţii lui, a mântui pe omul din mâinile vrăjmaşului şi a-l aduce la frumuseţea cea dintâi şi la vrednicia de la care a căzut pentru păcatul neascultării al strămoşului Adam -, şi nu trimite ploaie de foc spre îngrozirea lumii, nici porneşte marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necredinţei, ci [lumea] o supune numai cu blândeţe şi cu minuni şi o trage spre dânsul, cu faceri de bine şi cu cuvinte cereşti o preface să se mute de peste dânsa patimile cele sufleteşti, ce se umflau ca o rană otrăvită. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
EVANGHELIA DUMINICII A 18-A DUPĂ RUSALII, (Pescuirea minunată)

Plină de adânci învăţături sufleteşti este această Evanghelie. Vom căuta să arătăm câteva.
„Ieşi de la mine, că om păcătos sunt, Doamne!“ – a zis Simon Petru, căzând cu spaimă la picioarele Domnului. Să luăm aminte, că un adânc înţeles sufletesc este în această cădere. Taina mântuirii noastre sufleteşti stă tocmai în această recunoaştere a stării noastre păcătoase care să ne aplece la picioarele Domnului, la Crucea Lui.

Cea dintâi condiţie a mântuirii sufleteşti e să-ţi simţi ticăloşia sufletească în care trăieşti. Nu e pierdut cel păcătos, ci acel care nu simte păcatul. Simţirea păcatului, simţirea stării noastre păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Iisus, la Crucea Sa, cu vorbele: „Om păcătos sunt, Doamne“. Adică „ne cunoaştem şi noi, Doamne, că suntem păcătoşi, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi cădem în faţa Ta şi cerem mila Ta“. | Continuare »

Text: Traian Dorz

O, iată, Doamne, noaptea întreagă m-am trudit,
dar luntrea mea e goală, nimic n-am pescuit!

Cu ce am să Te întâmpin când ai să-mi vii în zori
pe ţărmul mării mele şi-n luntre-ai să-mi cobori?

Cu fruntea asudată şi trupul tremurând
încerc şi-ncerc zadarnic de fiecare rând,

E marea agitată şi vântul mi-e contrar,
nădejdea-mi luminează din ce în ce mai rar.

… O, iată, Doamne, zorii – e vremea să Te-araţi,
mi-e inima mâhnită şi ochii-nlăcrimaţi!

Tu vii!… Şi luntrea-i goală, şi nu ştiu ce să spun
că, iată, înainte eu n-am nimic să-Ţi pun!

Dar când îmi vezi sudoarea şi trupul istovit
de nici un dar din lume n-ai fi mai mulţumit,

Căci când, cu toată truda, nu pot ce-am vrut, Iisus,
dorinţa de-a aduce e cum aş fi adus!

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, Evanghelia despre cruce şi mântuirea sufletului – fragment

“Dacă Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; şi dacă Crucea este Calea, noi nu putem porni pe această cale”, spun cei pe care păcatul i-a îmbolnăvit. Şi aşa Domnul, care iubeşte oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca să arate că se poate.
În pericopa Evanghelică de astăzi, Domnul dă Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc să fie mântuiţi de la moarte.
Domnul spune: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Domnul nu-i împinge pe oameni spre Cruce, înaintea Lui, ci îi cheamă să-L urmeze pe El – fiindcă El a purtat Crucea. Înainte de a da glas acestei chemări, El a proorocit suferinţele Sale: “Fiul Omului trebuie să pătimească multe … şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). De aceea El este Calea. El a fost Cel dintâi întru suferinţă şi Cel dintâi întru slavă; El a venit să arate că tot ceea ce oamenii cred că este cu neputinţă, este cu putinţă, şi pentru ca să facă acest lucru cu putinţă.

El nu-i sileşte pe oameni, nici nu aduce strâmtorare asupra lor, ci propune şi oferă. “Oricine voieşte…”! Oamenii au căzut în boală păcatului prin propria lor voinţă, şi numai prin voinţa lor liberă, oamenii trebuie să se vindece de păcat. El nu ascunde faptul că leacul este amar, foarte amar, dar El l-a făcut pentru oameni mai uşor de luat, luându-l El Însuşi mai întâi, chiar dacă El era sănătos, şi ne-a arătat lucrarea lui minunată.

“Să se lepede de sine”. Întâiul om, Adam, la fel s-a lepădat de sine atunci când a căzut în păcat, dar el s-a lepădat de sinele cel real, adevărat. Cunoscând de la oameni că ei se leapădă de sine, Domnul ştie că ei se leapădă de sinele cel mincinos. Mai simplu: Adam a lepădat Adevărul şi s-a îndreptat spre o minciună; acum Domnul îi cercetează pe urmaşii lui Adam, ca aceştia să se lepede de minciună şi să se lipească mai mult de Adevăr, de la care au căzut. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Torceşti – 29 iulie 1984

Purtarea-CruciiMântuitorul a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, aceluia îi spun ce trebuie să facă. Cel dintâi lucru este să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să Mă urmeze. Şi unde voi fi Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu”.
Deci, cel dintâi lucru pe care îl cere Domnul este lepădarea de sine, adică naşterea din nou. Omul cel vechi trebuie să se prăbuşească la picioarele Domnului. Omul cel orb în păcate, cel surd în neascultare, cel îngheţat şi mort în felul deşert de fărădelege în care se trăieşte obişnuit în păcatul lumesc, acela trebuie să moară şi să se nască un om nou, care v-a fi vrednic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Aceste lucruri sunt aşa de cunoscute! Sfânta noastră Biserică, printre Tainele sale, are Taina Pocăinţei. Taina Pocăinţei asta este: naşterea din nou, lepădarea de sine, întoarcerea la Dumnezeu şi începutul unei vieţi noi.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că acest cuvânt se spune răspicat acum. Şi dovada că au fost suflete care au ascultat de acest cuvânt şi au trecut prin această minunată transformare este şi faptul că noi suntem aici adunaţi acum în număr aşa de frumos, mărturisind acest lucru şi prin dragostea faţă de Dumnezeu, şi prin adorarea faţă de Mântuitorul nostru, şi prin ardoarea cu care sufletele noastre ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Prin lacrimile care ne umezesc ochii noi dovedim că această minune s-a făcut în viaţa noastră şi că am trecut prin această minune a naşterii din nou, care ne-a deschis ochii să vedem o altă realitate: lumea cea nouă şi minunată a Împărăţiei lui Dumnezeu, care îl transformă pe om şi îl face un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om harnic, un om cinstit, un om respectuos, un om demn, un om superior, un om vrednic de cinste, de respect, de demnitate în faţa tuturor, care prin viaţa lui dovedeşte că este cu adevărat nou şi cu adevărat superior. Asta o face Hristos în viaţa noastră în clipa când ne întoarcem la El. Şi numai cine a ajuns în felul acesta dovedeşte că a trecut prin naşterea din nou, adică prin acea lepădare de sine care înseamnă moartea păcatului şi învierea credinţei.
Domnul Dumnezeul nostru să ne binecuvânteze pe noi toţi cu împlinirea acestui lucru, pentru că aceasta este, pentru noi, cel dintâi pas şi garanţia că într-a¬devăr facem parte din Biserica cea Vie a lui Hristos, care, în clipa venirii Lui, v-a fi luată cu El ca o mireasă cu mirele ei. | Continuare »

[…] 4. De ce este mai înaltă Golgota decât Sinaiul?
Pentru că locul unde Dumnezeu a dat Harul este nespus mai sfânt decât locul unde El a dat Legea. Şi pentru că Legea are o margine, iar Harul nici una, şi pentru că Legea ucide, iar Harul dă viaţa, şi pentru că Legea este Judecată, iar Harul este dragoste.

5. Dimensiunea principală a Crucii nu este cea orizontală. Aceasta înseamnă: noi şi noi… Şi nu mulţimea numărului nostru, nu lărgimea sau lăţimea noastră…
– ci dimensiunea principală a Crucii este înălţimea şi adâncimea, coborârea lui Dumnezeu la noi şi înălţarea noastră spre El, dragostea Lui şi îmbrăţişarea Lui cu noi şi a noastră cu El. În sus deci, cât mai în sus spre Dumnezeu, aceasta ne înalţă duhul, ne curăţă zările şi ne sfinţeşte trăirea inimii. Aceasta ne susţine, puternică şi dreaptă, şi legătura noastră cu semenii noştri.

6. Dumnezeu vine la noi prin Cruce, iar noi mergem la El tot prin ea. Crucea ne uneşte pe noi cu El şi prin ea El Se uneşte cu noi. Prin ea merg la Dumnezeu binefacerile noastre, laudele noastre, rugăciunile noastre, împărtăşirile şi legămintele noastre, iar de Sus, tot prin ea, vin ale Lui spre noi.
De aceea tot ce începem, să începem prin Cruce: în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt. Amin. Şi tot ce încheiem să încheiem mulţumind tot prin Cruce: Mărire Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh. Amin. Numai atunci totul este sfinţit şi binecuvântat.

7. Dimensiunile Crucii, prelungite în cerc infinit, cuprind tot Universul, toată Creaţiunea; nu numai pământul, ci şi Cerul. Nu numai lumea văzută, ci şi pe cea nevăzută. Nu numai Timpul, ci şi Veşnicia. Iar în Centrul Crucii este El, Dumnezeu, Hristosul cel Viu şi Adevărat, Fiul Dumnezeului Tată, Susţinătorul tuturor, Izvorul şi Mişcarea, Echilibrul şi Durata, Cel prin care sunt şi prin care se ţin toate.
De aceea în ea şi în El este toată viaţa şi lumina. Şi, în afară de El şi de ea, numai moartea şi întunericul. | Continuare »

Din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

„Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze!”
Hpurtarea-crucii-2ristos nu dă titluri, nici scaune moi. Hristos ne dă crucea, s-o purtăm pe urmele Lui. O, voi, care aţi căutat mereu scaune şi titluri, şi întâietate în Lucrare, nu mai căutaţi în Lucrarea aceasta aşa ceva. Căci lucrurile acestea nu le poţi găsi aici. Noi nu avem aşa ceva. Vă veţi izbi de un zid puternic – Hristos – Care ca mâine vă va scoate din Lucrarea Lui. Cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Timoteie, păstrează credinţa şi cugetul curat pe care unii l-au pierdut şi au căzut de la credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i‑am dat pe mâna satanei, ca să se înveţe să nu hulească”.

Vreţi voi, fraţilor care căutaţi întâietate în adunare şi scaune moi, vreţi voi să fiţi daţi pe mâna satanei? Dumnezeu poate să vă pună pe scaunul şi pe patul de durere, dacă vă ţineţi morţiş ca un spin în coasta acestei adunări. Dumnezeu ca mâine poate să vă scoată din Lucrare şi veţi sta ani de zile pe patul de durere. Dacă ai fi fost hotărât pentru mântuire, n-ai fi ajuns aşa. Dar acolo în chinuri şi în durere, Dumnezeu tot îţi va deschide inima pentru El şi pentru Lucrarea Lui. Însă e păcat, fraţilor, când Dumnezeu ne-a pregătit să avem atâtea mijloace, atâtea posibilităţi să întărim Biserica lui Dumnezeu, noi să ne credem cineva în adunarea Domnului, să-L înlocuim pe Domnul.

Cine suntem noi, de fapt? Spunea un Sfânt Părinte în Pateric că vine la stareţ şi îi zice: „Părinte mi-a venit duhul mândriei…” Stareţul zice: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul…”
Mândriţi-vă şi voi, fraţilor, cei care aţi făcut cerul şi pământul. Căutaţi scaunele moi din adunări, dacă vouă vi s-a dat stăpânire peste adunări şi peste pământ.
O, voi, toţi, cei care căutaţi aceste lucruri, nu le mai căutaţi în adunările Domnului nostru, că nu le veţi putea găsi. Nu le căutaţi aici, ci mergeţi în lume, acolo să le căutaţi. Mergeţi în alte adunări, poate că acolo veţi afla şi scaunele cele moi… | Continuare »

Traian DORZ

“Chemarea pe ţară a delegaţilor frăţietăţii Oastei Domnului pentru 12 septembrie 1937 a fost publicată în gazeta «Ecoul» care înlocuia atunci foaia «Iisus Biruitorul» pe care o suspendase Mitropolia. Dăm mai jos, pe scurt, relatarea pe care a scris-o atunci «Ecoul» despre felul cum a decurs această consfătuire şi despre felul cum s-a încheiat încercarea neizbutită de a-l convinge atunci pe mitropolitul Bălan să renunţe la măsurile sale de răzbunare. De a-l apleca spre restabilirea păcii în Biserică şi a armoniei în viaţa Oastei Domnului. În problema Părintelui Iosif, totuşi, chiar dacă nu s-a putut realiza nimic din acele dorinţe, s-a făcut foarte mult, pentru că atunci s-a fixat de către o consfătuire istorică a delegaţilor din întreagă Oastea Domnului – în frunte cu Părintele Iosif, conducătorul văzut al acesteia – atitudinea clară, categorică şi definitivă a Oastei faţă de Biserică. Şi, prin acest adevăr însemnat, ziua aceasta a rămas istorică în viaţa Oastei Domnului, iar precizarea făcută atunci rămâne o linie obligatorie de urmat pentru tot viitorul acestei Lucrări.

Eram în al şaptelea an de când făceam şi eu parte din Oastea Domnului şi în al treilea an de când făceam parte din redacţia centrului de editură al ei din Sibiu, fiind acolo împreună cu Părintele Iosif Trifa, un colaborator dintre cei mai apropiaţi ai săi. În vremea aceea eram pe terminarea stagiului militar la Oradea, dar acum eram prezent aici la Sibiu pentru consfătuirea aceasta, venit împreună cu alţi fraţi aleşi ca delegaţi ai Oastei Domnului din Oradea şi judeţul Bihor. | Continuare »

Pr Iosif 6 CcNoi nu te vom uita, părinte,
căci glasul tău cel fermecat
pe mii de suflete pierdute
ne-a scos din moarte şi păcat.

Ne-om aminti mereu, părinte,
de glasul şi de scrisul tău,
căci el ne-a scos din calea morţii
şi ne-a adus la Dumnezeu.

Te vom iubi mereu, părinte,
şi-n drumul sfânt o să-ţi urmăm,
căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul
să suferim şi să luptăm.

Te vom urma mereu, părinte,
pe calea Domnului smeriţi,
căci fără glasul tău cu toţii
am fi şi astăzi rătăciţi.

Statornici vom iubi Lucrarea,
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.

Vom duce toţi cât mai departe
spre Răsărit şi spre Apus,
solia ta, iubit Părinte:
Lucrarea Oastei lui Iisus.

 

Se împlinesc, iată, 79 de ani de la Moţiunea care s-a luat în primul Sfat lărgit al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu la 12 septembrie 1937… Ştim cu toţii că Părintele Iosif a plătit cu caterisirea şi poate chiar cu viaţa sa pentru întocmirea şi respectarea acestei Moţiuni.
Datori suntem să o cinstim cum se cuvine.
Din textul Moţiunii se desprind clar două reguli sfinte pe care Oastea Domnului trebuie să le respecte, ca să poată rămâne ceea ce a definit-o pe ea de-a lungul zbuciumatei sale istorii.
Anume:
1. „Ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.“
Orice abatere de la canoanele şi de la învăţătura Bisericii noastre este o încălcare a acestei reguli. A respecta canoanele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre nu înseamnă a intra în forme (sau în statute, cum cred unii dintre ostaşii noştri), ci înseamnă a împlini cu drag şi cu respect prima dintre regulile Moţiunii, din care cu toţii ne-am făcut un steag la umbra căruia ostăşim împreună pe drumul mântuirii.
2. „Oastea Domnului s-a născut, a crescut şi a trăit, a luptat, a biruit şi biruieşte prin ceea ce se cheamă voluntariatul mişcării. Acest voluntariat sfânt prin care a lucrat revărsarea Duhului a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei Lucrări duhovniceşti. Or, statutele care s-au făcut pentru această Lucrare nimicesc, ating şi sting tocmai acest voluntariat.“

Ce anume stingea acest voluntariat? | Continuare »

TD_083Traian Dorz

după Evrei 6, 12

Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,
privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc ’napoi,
cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca
de v-aş avea în urmă şi nu ’naintea mea?

De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,
trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu,
cum aş putea odată în ochi a vă privi
de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?  

Traian DORZ

În credinţa părintească şi-n Biserica străbună
Dumnezeu vrea să-L cunoaştem
şi să-I facem slujba bună;
naşterea din nou în ele s-o avem
şi-n sfânta Cale,
să-I cinstim aşa Cuvântul şi podoaba Casei Sale.

Doamne, Te rugăm, noi aşa să stăm
şi Venirea Ta să ne afle-aşa.

Dreapta-nvăţătură care
din părinţi ne-a fost lăsată
s-o ţinem cu mintea trează şi cu inima curată;
naşterea din nou cu viaţă nouă şi neprihănită
în aceasta să ne-o ducem rodnică şi neclintită.

În iubirea neschimbată
şi fierbinte, şi plăcută
să ne ducem părtăşia între fraţi, neprefăcută;
– astfel să ne afle Domnul
orişicând ar fi să vie,
doar aşa am fi cu toţii
fericiţi pe veşnicie.

ioachim_anaPrăznuim în această zi pe sfinţii Ioachim şi Ana, ca unii prin intermediul cărora noi toţi am aflat Mântuirea, pentru naşterea Preasfintei Stăpânei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea.

Sfântul Ioachim, fiul lui Barpatir, era din neamul regelui David, căruia Dumnezeu i-a rânduit ca Mântuitorul să se nască din urmaşii lui.

Sfânta Ana era fiica lui Matan. Din partea tatălui ei, era din tribul lui Levi, iar dinspre mama sa, era din tribul lui Iuda.

Prin post şi rugăciune, dar mai ales prin rânduiala lui Dumnezeu, ei au avut un copil la bătrâneţe, pe Fecioara Maria, Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu.

Sfântul Ioachim a murit la puţini ani după ce au avut copila, în vârsta de 80 de ani, după aducerea şi intrarea fiicei lui în Templul de la Ierusalim. Sfânta Ana a murit în vârstă de 70 de ani, la doi ani după sfântul Ioachim, ani pe care i-a petrecut în Templu cu fiica ei.

Sfinţii Ioachim şi Ana sunt adesea invocaţi în rugăciuni de cuplurile care nu reuşesc să aibă copii.

1-sfintii-parinti-ioachim-si-ana-cu-maica-domnului2Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,
peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.

De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,
sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.

Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,
Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.

Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,
ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…

Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,
cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.

Traian Dorz, Cântări uitate

1_sfintii_parinti_ioachim_si_anaIoachim şi Ana trăiau în Palestina şi erau mâhniţi din cauză că nu aveau copii, mai ales că în vremea aceea familiile care nu aveau copii erau desconsiderate. Erau socotiţi oameni blestemaţi. Chiar şi în Biserică, la Templu, când mergeau, trebuiau să stea în spate de tot, cu mult depărtaţi de ceilalţi. Şi darurile şi jertfele lor trebuiau să le aducă ultimii dintre toţi. Erau astfel într-o mare mâhnire, o dată din cauză că nu aveau copii şi apoi din cauza batjocurii oamenilor.
Într-o zi, Ioachim, evlavios şi cu frică de Dumnezeu cum era, curat şi plin de dragostea cea către Dumnezeu şi către Casa Să, a alergat primul dintre toţi să-şi dea darul, pe când nici nu venise altcineva. Preotul când l-a văzut şi l-a recunoscut, l-a izgonit: „Pleacă, blestemate, ai venit primul să aduci darul? Pleacă, să nu se coboare foc să te mistuiască“. Om era, şi ca un om s-a întristat foarte. Îl durea inima şi, mai mult de atât, îl blestemase un preot! Nu un om oarecare, ci un preot, şi-l numise „blestemat“! A şi plecat din Templu, întorcându-se acasă plângând şi zicând soţiei sale: „Iubită soţie, eu voi pleca. Voi merge sus în munte şi acolo Îl voi ruga pe Dumnezeu să dezlege durerea noastră, căci nu mai rabd să ne batjocorească oamenii. Noi nu suntem nici nelegiuiţi, nici hoţi, nici oameni răi. Noi lucrăm poruncile lui Dumnezeu. N-am nedreptăţit pe nimeni. Pe toţi îi iubim şi de toţi ne îngrijim, şi primim atâta desconsiderare, şi încă şi de la un preot. Voi merge, deci, în munte şi-L voi ruga pe Dumnezeu să ne dea copii, să avem urmaşi. Şi dacă nu mă va auzi şi nu-mi va împlini rugămintea, voi rămâne acolo să mă mănânce fiarele sălbatice, mai bine decât să am o astfel de viaţă de batjocură din partea oamenilor. Mergi, i-a zis soţiei, şi tu în grădină şi, fără să te vadă cineva, deschide-ţi inima lui Dumnezeu şi Dumnezeu văzând credinţa noastră nu va batjocori rugămintea noastră, căci zice profetul David: «Voia celor cu frica Lui o va face şi rugăciunea lor o va asculta». Văzând Dumnezeu frica şi dragostea noastră, nu este cu putinţă să ne treacă cu vederea rugămintea“.
Şi într-adevăr a mers în munte şi în ceasul în care a început să se roage cu lacrimi, cu credinţă şi căldură, a simţit ca şi cum L-ar vedea pe Dumnezeu, stând în ceruri, pe Dumnezeul a toate, şi a vorbit cu El şi I-a zis durerea lui şi L-a rugat să-i asculte rugămintea. Dumnezeu, Cel care vede şi cunoaşte inima omului, a primit rugăciunea lui şi l-a trimis pe Arhanghelul Gavriil, zicându-i: „Mergi la robul meu Ioachim şi spune-i că am primit rugăciunea lui şi spune-i că vor naşte o fată din care se va naşte Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii. Să înceteze deplin tristeţea sa. Să oprească lacrimile. Să se facă lacrimile lui în bucurie şi desfătare duhovnicească. Căci nu s-a născut niciodată vreo fată mai sfântă şi mai curată şi mai înaltă chiar decât cetele îngereşti, decât fata care i se va naşte“. | Continuare »

Traian Dorz, «Întâi să fim»

nasterea-maicii-domnuluiCredinţa părinţilor noştri a cinstit dintotdeauna însemnătatea, numele şi fiinţa Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi orice cuget evlavios de creştin adevărat se va uni totdeauna, cu toată fiinţa sa, întru această cinstire.

Din marea şi eterna clipă a Bunei-Vestiri, când slăvitul arhanghel Gavril – îngerul care stă chiar în faţa lui Dumnezeu, cum a spus el însuşi –, a fost trimes să ducă preafericitei Fecioare Maria vestea cea strălucită, ea a fost acea taină şi minune prin care s-a început lucrarea mântuirii noastre.
Această fiinţă unic de mare şi de aleasă a căpătat o slavă eternă, atât în faţa cerurilor, cât şi a pământului. Asupra ei s-a coborât atunci tot harul Dumnezeirii.

Arătarea prezenţei Sfintei Treimi şi împreună-lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh s-a arătat pentru prima dată clar în istoria omenirii şi în scrierile Sfintelor Scripturi nu la Botezul Domnului, în Iordan – cum de obicei se spune –, ci S-a arătat pentru prima dată prin vestirea marelui arhanghel Gavril către Sfânta Fecioară Maria. Sfântul arhanghel îi spune uimitoarele cuvinte – unice de la o fiinţă cerească atât de strălucită spre o fiinţă pământească –, zicându-i: Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har! Puterea Tatălui te va umbri, Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi Fiul lui Dumnezeu Se va naşte din fiinţa ta… (Lc 1, 35).

Iată, toată strălucita Prezenţă a Sfintei Treimi!… Iată începutul şi mijlocul minunat al marii şi veşnicei noastre mântuiri. Iată fiinţa care şi-a unit jertfa şi suferinţa ei împreună cu Fiul lui Dumnezeu, cu Jertfa şi suferinţa Lui. Pentru că lucrarea Fiului Sfânt totdeauna cuprinde în ea şi ceva din lucrarea şi jertfa Mamei Lui sfinte.

În poporul nostru şi în Biserica noastră, cinstirea biblică a Maicii Sfinte are o tradiţie de veacuri, chiar de la naşterea noastră ca popor în istoria acestei lumi.
Şi trebuie să aibă o astfel de cinstire, pentru că ea este potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „… toate neamurile mă vor numi fericită” (Lc 1, 48).

Maica Domnului a fost fiinţa cea mai aleasă de pe pământ, investită cu cel mai mare har, acela de a fi împreună-lucrătoare cu Sfânta Treime, în cel mai gingaş şi mai minunat fel, la mântuirea lumii din păcat şi la împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu făcută primilor oameni ca singura lor salvare din osânda păcatului şi a morţii. | Continuare »