Cântarea lui Isaia (ISAIA 29, 18-24)

Fericită-i ziua-aceea
când cei surzi pot auzi
graiul Cărţii Tale Sfinte
şi de el s-or veseli.
Fericită zi când ochii
orbilor sunt izbăviţi
de-ntuneric şi pe Tine,
Doamne, ei Te văd uimiţi.

Ziua când nenorociţii
pot să cânte bucuraţi,
când mereu mai mult în Domnul
simt că sunt învioraţi,
când săracii pot să cânte,
inimi vesele având,
şi în Sfântul lui Israel
să se bucure cântând.

Ziua când asupritorul
nu mai este de temut
şi cel rău primeşte plata
pentru răul ce-a făcut.
Când cei ce-au pârât pe alţii
sunt ei înşişi judecaţi, –
nu rămân atunci de-ocară
cei ce-au fost nevinovaţi. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 22 / 25 mai 1930, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul cel din naştere de la Ioan capitolul 9. Am tâlcuit-o pe larg anul trecut, în «Lumina Satelor». În legătură cu această evanghelie, dăm învăţătura de mai jos.
Mai anul trecut am citit prin ziare o ştire cu mult înţeles sufletesc. Într-un spital, un orb şi-a recăpătat vederea printr-o grea operaţie săvârşită de un medic vestit. *
Orbul s-a reîntors în satul lui văzând. Vestea acestei minunate tămăduiri s-a răspândit degrab’ în lumea orbilor.
Şi ce s-a întâmplat? Într-o bună dimineaţă, cel tămăduit s-a pomenit cu nu mai puţin decât 50 de orbi care îl rugau stăruitor să-i conducă şi pe ei la doctorul cel vestit.

orbi_17_00
Cel tămăduit ce era să facă? Ca un fost tovarăş de suferinţă, i-a ascultat. Dar… o altă greutate. Cum era să-i conducă pe cei 50 de orbi? După o lungă chibzuinţă, a făcut aşa: a luat o sfoară şi i-a legat pe cei 50 de orbi unul de altul, şi el, punându-se în fruntea lor, a plecat cu ei la doctorul cel vestit. | Continuare »

… CĂCI IUDEII HOTĂRÂSERĂ

„Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei; căci iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Iisus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.“ (Ioan 9, 22)

Dreptul de a scoate pe cineva din Casa lui Dumnezeu numai Dumnezeu Însuşi îl are!
Dar Dumnezeu nu scoate din Casa Lui pe nici un închinător al Său!
Din Casa lui Dumnezeu numai păcatul şi neascultarea, da, numai păcatul îl scoate pe om. Ori prin el însuşi, ori prin alţii!
Dar când oamenii s-au făcut stăpâni peste ceea ce trebuia să rămână Stăpân numai Dumnezeu, de atunci mereu a fost dat afară cine trebuia să rămână înăuntru
şi a fost păstrat sau lăsat înăuntru tocmai cel care trebuia să fie scos şi alungat afară, fără cruţare, din Casa lui Dumnezeu.

Au fost desfiinţate „frumos“ poruncile lui Dumnezeu, în timp ce erau păstrate şi ridicate în tot mai multă cinste şi ascultare „datini“ vinovate, obiceiuri păgâneşti şi oameni stricaţi.
Adică cele care n-aduc nici o slavă şi nici un folos lui Dumnezeu, dar sunt de cel mai mare folos pentru păcat şi pentru ai lui (Marcu 7, 9).
Au fost scoşi afară din Biserică oameni care erau de cea mai mare cinste pentru Evanghelie şi slavă pentru Hristos, în timp ce erau păstraţi şi puşi în cinste în Biserică oameni care, prin viaţa şi faptele lor, au fost şi vor fi o ruşine a Bisericii. | Continuare »

De s-ar deschide ochii tăi

De s-ar deschide ochii tăi
acum cât e chemarea,
cât încă peste-a tale căi
nu s-a lăsat ’noptarea,
cât încă mai aşteaptă-aici
iertarea şi te-mbie,
căci vine-un ceas când ai să zici:
Vai mie, o, vai mie!…

Nehotărâtă îţi va sta
viaţa înainte,
n-ai să găseşti în jalea ta
nici lacrimi, nici cuvinte.
Seara vei zice: De-ar veni
odată dimineaţa,
aşa de crâncenă-ţi va fi
şi de amară viaţa…

Iar dimineaţa o să zici:
Să vin-odată seara,
atât de grea-ţi va fi aici,
de nepurtat, povara;
şi-aşa te vei ruga să mori
cu orice fel de moarte,
dar numai spaime şi fiori
vor fi în orice parte. | Continuare »

APOI A UNS OCHII ORBULUI CU TINA ACEASTA…

„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat şi a uns ochii orbului cu tina aceasta.“ (Ioan 9, 6)

Din aceeaşi tină fuseseră făcuţi ochii aceştia care erau unşi acum. Şi de către Aceeaşi Mână Care Se atingea de ei.
Făcătorul lor, ştiind ce avea să se întâmple, când i-a făcut prima dată, a lăsat peste aceşti ochi umbra. Tocmai în vede-rea celor ce aveau să se împlinească acum, spre a se arăta astfel lucrările lui Dumnezeu.
Acum Domnul împlinea numai ceea ce anume nu făcuse atunci… Ceea ce anume lăsase El nefăcut, la naşterea omului acestuia, pentru ca să facă acum, în chipul acesta atât de minunat.

Domnul Iisus ştie ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi.
Ştie şi ce nu ne-a dat El de la început (Luca 8, 10; Marcu 4, 11) şi ştie şi ce am pierdut noi, pe calea vieţii, din vina noastră, prin neascultare şi păcat, din ceea ce ne-a dat.
Ceea ce nu ne-a dat Dumnezeu, putem primi, prin stăruinţa unei credinţe răbdătoare, de la bunătatea iubirii lui (Ioan 15, 7). | Continuare »

O Evanghelie a Oastei Domnului: „Orb am fost şi acum văd”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea orbului din naştere. Această evanghelie se află tâlcuită pe larg în cartea noastră cu Tâlcuirea Evangheliilor, cartea a Il-a. Acum vom spune ceva – pe scurt – despre această evanghelie, în legătură cu Oastea Domnului.

vindecarea-orbului_17_03
Bietul orb din evanghelie! Ce sfântă bucurie va fi avut când i s-au deschis ochii şi a văzut! Dar alături de bucuria lui, s-au întristat fariseii. Pe Domnul Iisus Îl învinuiau, spunând că a făcut această minune sâmbăta. „Deci ziceau unii din farisei: «Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzeşte sâmbăta»… Deci au chemat pe omul care fusese orb şi I-au zis lui: «Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că omul acesta păcătos este». Iar cel ce fusese orb a răspuns şi a zis: «De este păcătos, eu nu ştiu; eu una ştiu: că orb am fost şi acum văd»… Deci l-au ocărât pe el şi au zis lui: «Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi ai lui Moise suntem; iar pe Acela nu-L ştim de unde este». Răspuns-a cel ce fusese orb: «Întru aceasta este minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El a deschis ochii mei. Şi ştiu că, pe păcătoşi, Dumnezeu nu-i ascultă. Ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă… Din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii vreunui orb din naştere. De n-ar fi Acela de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic” (In 9, 24-41).
Două părţi putem vedea în evanghelia orbului din naştere. Întâi minunea şi bucuria tămăduirii lui, iar a doua supărările şi împotrivirile ce se ridicau în faţa acestei tămăduiri. Aceste două părţi le avem şi noi la Oastea Domnului. | Continuare »

Pe locul unde împărăteasa Elena a aflat Sfânta Cruce

Pr. Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului – Însemnări din călătoria la Ierusalim

… După a treia înconjurare, ne pogorâm la locul unde s-a aflat Crucea Mântuitorului. Înainte de a ne pogorî în acest loc, voi spune cum a fost aflată Crucea Mântuitorului.

După Învierea Mântuitorului, iudeii, în ura lor, au aruncat crucile răstignirii într-o adâncitură de lângă stânca Golgotei. Peste ele au cărat apoi gunoaie. Mai târziu, veniră şi pă­gânii şi mai astupară şi ei locurile sfinte, clădind peste ele temple idoleşti. Venind la putere împăratul creştin Constantin cel Mare, la anul 326, împărăteasa Elena plecă din Constantinopol la Ierusalim să afle Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Numai cu mare greutate putu afla împărăteasa Elena locurile sfinte, căci muntele Golgota era clădit cu temple idoleşti care trebuiră dărâmate. Împărăteasa însăşi stătea de faţă la lucrări şi arăta ostaşilor şi lucrătorilor unde să sape. După multă săpătură, în sfârşit, fu descoperită peştera Sfântului Mormânt şi, nu departe de acolo, fură aflate şi cele trei cruci de lemn în care se păstrau încă piroanele răstignirii. Greutatea era însă acum să se afle care dintre cele trei cruci este Crucea Mântuitorului. Atunci, Patriarhul din acele vremi, Macarie, duse toate cele trei cruci şi le atinse de o femeie bolnavă. Când se atinse de ea a treia cruce, îndată se tămădui. Prin această minune se află Crucea Mântuitorului. Împărăteasa Elena o îmbrăcă într-o ladă de argint făcută în formă de cruce, iar Patriarhul Macarie o aşeză cu mare prăznuire în biserică. Popor mult se strânse cu acest prilej la biserică şi gloata năvălea să vadă şi să sărute Sfânta Cruce. Atunci, Patriarhul Macarie se sui pe un loc înalt şi ridică Sfânta Cruce în văzul tuturor. Poporul îngenunché în faţa ei, strigând cu glas înalt: „Doamne, miluieşte!“. În amintirea acestei aflări a rămas Praznicul Aflării şi Înălţării Sfintei Cruci. | Continuare »

Sf-CruceTraian DORZ

O, semnul Lui… când vine-n zbuciumare
răspuns îndelungatei rugăciuni,
e marea,
sfânta,
unica salvare
corăbiei cuprinse de furtuni.

O, când apare-n ceasul chinuirii,
la grelele răscruci de aşteptări, –
e farul strălucit al mântuirii
în bezna neştiutelor cărări!

O, semnul Lui e fulger ce-n primejdii
îţi sparge nori şi ziduri de mormânt
şi în adâncu-amar al deznădejdii
lumină-aduce sufletului frânt.

E duhul, focul care izbucneşte
în glas atunci când vorbele aprind,
e strălucirea sfântă ce pluteşte
pe faţa fericitului murind.

O, semnul Lui e liniştea deplină
sub mâna-nverşunaţilor duşmani,
când poţi goli cu inima senină
paharul voii sfinte-n Ghetsimani.

Şi e puterea harului ce-aprinde
avântul sufletului dezrobit,
când, renăscut, aripile-şi întinde
din lut spre cerul care l-a primit. | Continuare »

TE ROG IA-MI, DOAMNE, ŞI-AMINTIREA…

Te rog ia-mi, Doamne, şi-amintirea
păcatelor cândva trăite,
c-aceasta-mi duce-nchipuirea
şi-o ‘neacă-n ape otrăvite.

Şi-n fiecare clipă, o Iisuse,
spre Tine ia-mi a’ inimii dorinţi,
să-Ţi fie-ntregi cu dragoste supuse
pe calea unei mari credinţi.

Ia-mi prietenii de-ndemnuri rele,
pornirea spre uşurătate
şi tot ce dă vieţii mele
îndemn străin de căi curate!

Dorinţele străine ia-le
şi gândul poftelor deşarte;
mai drag ca fapta voii Tale
nimic să nu-mi laşi pân-la moarte.

Şi pentru tot ce-mi iei, Ţi-aş cere
să-mi dai doar scumpa Ta iubire,
dar care nici în vreo durere
să nu cunoască despărţire. (Traian DORZ)

“…cine va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va înseta în veac”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

… Noi ne rugăm Domnului ca, din toate cuvintele care s-au spus şi se spun în Evanghelia de astăzi şi în toate aceste Evanghelii, să înţelegem dorinţa mântuirii. Dorinţa mântuirii şi calea mântuirii pentru fiecare este naşterea din nou.
Prin naşterea din nou are loc o moarte şi o înviere. Moare omul cel vechi şi învie omul cel nou. Căci, după cum ne-am născut trupeşte pentru lumea aceasta, tot aşa trebuie să ne naştem şi duhovniceşte pentru lumea viitoare, pentru viaţa veşnică.
Nu poţi niciodată să faci un pom să aducă roade bune, decât altoit. În zadar îţi spui cele mai frumoase predici şi sfaturi la un pom sălbatic şi-i arăţi ce frumos ar fi dacă el ar face roade bune; până când nu se taie firea cea sălbatică şi nu se altoieşte firea cea nouă, el nu poate să aducă rod nou.
Asta este ceea ce trebuie să fie şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Putem să ne spunem frumoase cuvinte. Dar ce frumos ar fi dacă noi am face fapte bune, dacă am lăsa păcatul, dacă am păcătui mai puţin, dacă am face rău mai puţin şi dacă ne-am strădui să facem bine mai mult! Degeaba sunt toate acestea până când în viaţa noastră nu vine naşterea din nou.
E rău că oamenii sunt beţivi, că sunt suduitori, că sunt bătăuşi, că sunt răi – dar răul cel mai mare este că nu se nasc din nou. Că, dacă s-ar naşte din nou n ar mai fi aşa…
E rău că în mijlocul adunărilor noastre sunt tulburări şi dezbinări, şi oameni fireşti, şi lumeşti, dar răul cel mai mare nu este acesta, ci este că nu s-au născut din nou. Că, dacă se nasc din nou, atunci nu mai sunt aşa. De aceea, oricine vrea să-şi mântuiască sufletul şi să aibă viaţa veşnică, trebuie să se nască din nou.
La Ioan capitolul 3 se vorbeşte despre această naştere din nou. Cei mai mulţi cred că e Botezul. Nu-i Botezul, pentru că Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: trebuie să te naşti din apă şi din duh… | Continuare »

Evanghelia despre dătătorul de apă vie şi femeia samarineancă

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti

“În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor. Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii şi puternic în tăria şi lucrările voii sale. Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el. Atunci El S-a simţit în această lume, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul. | Continuare »

CÂT DE MINUNATĂ

Cât de minunată
este apa dulce,
câtă stâmpărare
setei ea ne-aduce,
– dar mai dulce, Doamne,
este Apa Vie,
care ne adapă
viaţa-n veşnicie.

Dă-ne, Scump Iisus ,
Apa cea de Sus,
s-o primim,
ca să trăim,
să Te preamărim!

Orişice făptură
caută Apa Ta,
nimeni nu trăieşte,
Doamne, fără ea;
Tu le-adapi pe toate
plin de dărnicie
– Doamne, Apa Vieţii
dă-mi-o pururi mie. | Continuare »

ÎN LEGĂTURĂ CU DUMINICA SAMARINENCII: CEVA DESPRE „APA CEA VIE”

În şcoala cea mare a Duhului Sfânt, începem cu un rând nou de prelegeri: despre „apa cea vie”

În anul 1929 am început, prin foaia «Lumina Satelor», învăţăturile despre Duhul Sfânt. Am împărţit învăţăturile în patru părţi principale. În anul 1929 am dat învăţăturile generale despre Duhul Sfânt, despre lucrarea Sa, despre Duhul Sfânt învăţătorul, Mângâietorul etc.
Am purces apoi la cele 3 simboluri (icoane) ale lucrării Duhului Sfânt: vântul, focul şi apa.
Despre vântul cel ceresc am vorbit pe larg în foaia «Oastea Domnului», anul I. Despre focul cel ceresc am vorbit anul trecut şi anul acesta. Mai avem două prelegeri despre focul cel ceresc şi apoi trecem la apa cea vie. Duhul Sfânt e şi apa cea vie, apa vieţii de care vorbesc Scripturile.
Începem aceste învăţături în legătură cu evanghelia de duminică, în care Domnul vorbeşte despre apa cea vie.
Samarineanca nu L-a înţeles pe Mântuitorul când îi vorbea despre apa cea vie. Şi nu e mirare. Nici apostolii nu L-ar fi înţeles. Apa cea vie de care vorbea Domnul erau darurile Duhului Sfânt. Apa cea vie era o învăţătură nouă. Era un dar nou. Era un dar închis încă în fântâna darurilor cereşti. Era un dar ce aştepta moartea Domnului, ca să se reverse în lume. | Continuare »

VOI VĂ ÎNCHINAŢI LA CE NU CUNOAŞTEŢI!

„«Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei.»“ (Ioan 4, 22)

O, mulţime evlavioasă, popor neştiutor, suflete dornice! voi, care alergaţi la biserici, la temple, la sinagogi şi moschei, voi, care Îl adoraţi pe Dumnezeu sub diferite forme şi nume, bieţi oameni care Îl căutaţi pe Dumnezeu cu ochii de lut şi cu mâinile de pământ, ca să-L atingeţi şi să-L pipăiţi, cât de adânc dureroase sunt constatările Domnului: voi, sărmanii, vă închinaţi unui Dumnezeu Care vă este atât de necunoscut multora! (Fapte 17, 23).
Vă închinaţi unui Dumnezeu pe Care nu căutaţi să-L cunoaşteţi, pe Care nici nu însetaţi să-L cunoaşteţi.
Pe Care nu-L iubiţi şi nu-L doriţi. Chiar vă temeţi de apropierea şi cunoaşterea Lui, atât de mulţi dintre voi!
Îi daţi jertfe, Îi înălţaţi case falnice, Îi strigaţi slujbe şi rugăciuni lungi, Îi aduceţi închinarea voastră îndepărtată şi plină de teamă, dar nu vă apropiaţi de El. Căci cei mai mulţi nici nu doriţi să-L cunoaşteţi. Ca nu cumva, cunoscându-L, să-L ascultaţi!

Voi tocmiţi păstori, rabini, hogi, predicatori… plătiţi orice şi oricui, numai să nu vă apropiaţi voi de El, ci să meargă alţii înaintea Lui pentru voi, care nu-L cunoaşteţi şi care nu doriţi să-L cunoaşteţi! | Continuare »

DESPRE SETEA SUFLETULUI

Evanghelia de duminică (In 4, 3-43) ne spune că Iisus plecase cu învăţăceii Lui, peste Samaria, în Galileea. În calea lor, se opriră de popas la fântâna Iui Iacob. Iisus îi trimise pe învăţăcei în cetate, să cumpere hrană. Iar El, ostenit fiind de călătorie, se aşeză lângă fântână.
Atunci „a venit o femeie din Samaria să ia apă. Zis-a ei Iisus: «Dă-Mi să beau». Deci a zis Lui femeia samarineancă: «Cum, Tu, iudeu fiind, ceri apă de la mine, femeie samarineancă fiind eu?”. (Samarinenii trăiau în mare duşmănie cu iudeii.) Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: «De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce zice ţie: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie». Zis-a Lui femeia: «Doamne, nici vadră nu ai şi fântâna este adâncă, de unde dar ai apa cea vie?». Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: «Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Iar cel ce va bea din apa pe care Eu voi da lui nu va înseta în veac; ci apa pe care Eu voi da lui se va face într-însul izvor de apă curgătoare întru viaţă veşnică». Zis-a către Dânsul femeia: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez»”…
Iată o parte din vorbirea lui Iisus cu samarineanca. Această frumoasă vorbire este plină de învăţătură pentru noi. Să luăm aminte! Şi sufletul îşi are setea lui şi apa lui. | Continuare »

DUH ŞI ADEVĂR

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în Duh şi adevăr.” (Ioan 4, 24)

Duhul este miezul, Adevărul este coaja.
Duhul este conţinutul duhovnicesc lăuntric, Adevărul este forma concretă.
Duhul este credinţa, Adevărul este învăţătura.
Duhul este puterea, Adevărul este Cuvântul prin care lucrează această putere şi se împarte.
Duhul lucrează asupra inimii şi simţămintelor, Adevărul lucrează asupra minţii, a raţiunii… Aceasta este lucrarea de-săvârşită.

O învăţătură sănătoasă care luminează mintea şi o îndrumă spre înfăptuirea Binelui este lucrarea Adevărului. Iar puterea care mişcă inima, aducând în ea lumină, bucurie, dragoste, evlavie, cumpătare şi râvnă în realizarea Binelui, este lucrarea Duhului Sfânt…
Duhul este izvorul, iar Adevărul este albia pe care curge, ordonat şi folositor, acest izvor binecuvântat în viaţa noastră şi în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos.
De aceea numai când amândouă acestea merg şi lucrează împreună, este într-adevăr împlinirea voii lui Dumnezeu.
Dacă este undeva o lucrare cu adevărat de Sus, aceasta se va face puternic şi minunat, căci acestea două sunt împreună.
Căci cine are cu adevărat Duhul Domnului, acela va şi umbla în Adevăr, adică în învăţătura sănătoasă, care este scoasă din voia lui Dumnezeu, arătată în Biserica şi Evanghelia Sa. | Continuare »

TU NI TE DĂRUI NOUĂ

Tu ni Te dărui nouă la toţi necontenit
şi totuşi eşti, Iisuse, în veci fără sfârşit!

Fără sfârşit e Pâinea ce zilnic ne-o-mpărţeşti,
toţi ne hrănim din Tine – ci-n veci nu Te sfârşeşti.

Tu, Vinul cel din care sfinţiţi ne-mpărtăşim,
gustăm din el cu toţii, ci-n veci nu-l isprăvim.

Din Tine e Cuvântul pe care-l frângem toţi,
ci el întreg rămâne spre fii şi strănepoţi.

Din Tine este apa din care toţi luăm,
ne săturăm – şi totuşi în veci n-o-mpuţinăm.

Şi aerul cu care viaţa ne-o hrăneşti,
îl otrăvim – şi totuşi mereu ni-l primeneşti.

Din Tine, frumuseţea ce-n toate-o porţi spre noi,
ci ea mereu renaşte în forme tot mai noi.

Slăvit să fii Tu, Care ne speli tot ce-i greşit
şi Care, totuşi, veşnic rămâi Desăvârşit!

(Traian DORZ)

DOAMNE, DĂ-MI…

Traian Dorz, HRISTOS – IZVORUL NOSTRU

„«Doamne», I-a zis femeia, «dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.»“ (Ioan 4, 15)

Cât de mult dorea biata samariteancă să scape de greutatea de a mai merge «până acolo» după apă!
Cea dintâi rugăminte făcută de ea Domnului a fost s-o scape de greutatea de a mai merge «până acolo», de ruşinea şi de oboseala de a mai merge «până acolo»…
O, dacă am cunoaşte şi noi cât de ruşinos este pentru un credincios să mai meargă «până acolo», până la apele lumii… să coboare până la noroiul lor, am ruga fierbinte şi stăruitor pe Domnul să ne dea mai degrabă apa Lui fericită şi îndestulătoare şi să nu mai dorim altceva!…
Fratele şi sora mea, rugaţi neîncetat pe Domnul să vă dea apa Lui cea vie şi harul Său cel fericit. Să vă dea să gustaţi mereu din dulceaţa părtăşiei cu El şi să prefacă în inima voastră această dulce şi scumpă părtăşie într-un izvor de viaţă şi de apă vie, care să ţâşnească în duhul vostru cu putere, totdeauna. Şi pe totdeauna. | Continuare »

Să nu vă temeți de nimic! Predica PS Longhin din Duminica Mironosițelor

Să nu vă temeți de cei ce vor sa vă omoare trupul dar la suflet nu pot face nimic! Și să știți, nici o moarte nu ne poate despărți de Iisus!

Noi nu avem nimic de ascuns, asta -i bucuria noastră, asta-i Credinta noastră! Cu asta rămânem și mergem mai departe!

Vă iubesc! Credeți-ma! Și va iubesc pentru că voi iubiți pe Dumnezeu, pentru că voi veniți la Dumnezeu!

Vă îmbrățișez pe toți, va dăruiesc lui Dumnezeu și vă mulțumesc!

Se vorbește mult despre noi… spuneti-le că suntem vii, încă nu am murit, le mulțumim și să vă rugați…

În ciuda tuturor celor ce au vrut sa ne facă acest rău, îi iertam din suflet, vă iert din suflet, în numele Domnului Iisus! Din inimă! Nu am nici un rău asupra nimănui! Și rog pe Dumnezeu, Doamne iartă-i ! Așa cum îi iertai de pe crucea Golgotei ,așa ajuta-ma și pe mine și pe acei frați care am fost otrăviți împreună, să iertăm din inima pe cei care vor sa ne facă rău!”

Înregistrarea audio: aici

SĂ NU-ŢI SLĂBEASCĂ OCHII

Să nu-ţi slăbească ochii de prea-ndelung privit,
cât stai şi stai – şi încă nu vezi pe Cel Iubit.

Că-n clipa-n care nici gândeşti,
se va-mplini tot ce doreşti.

Să nu-ţi slăbească graiul de prea-ndelungi chemări,
când strigi şi strigi – şi parcă e mai pustiu pe zări.

Să nu-ţi slăbească duhul de prea amar suspin,
când chemi şi chemi – şi încă trimişii tot nu vin.

Să nu-ţi slăbească paşii de prea muncit umblat,
când mergi şi mergi – şi totuşi nu strângi ce-ai semănat.

Să nu-ţi slăbească mâna de prea milos întins,
când dai şi dai – şi parcă n-ai capăt şi cuprins.

Să nu-ţi slăbească râvna de prea mult aşteptat,
Iubitul tău grăbeşte şi vremea s-a scurtat.

Traian DORZ, din Cântările din urmă