Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni –
duminică, 9 septembrie 1984
Să nu uităm niciodată un adevăr: mănăstirile noastre nu sunt pentru noi numai obiective turistice ca pentru străini. Străinul poate să vină şi să se uite cu ochi de cercetător la „albastrul de Voroneţ”, poate să se uite la frumuseţea mănăstirii Putna sau la arhitectura deosebită a mănăstirii de la Curtea de Argeş; dar noi privim la aceste lucruri, la aceste zidiri sfinte, cu inima tremurând de iubire, cu ochii plini de lacrimi, pentru că ele ne vorbesc despre credinţa părinţilor noştri şi, mai departe, despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor pentru că a avut părinţi credincioşi, îndrumători credincioşi, copii credincioşi, urmaşi credincioşi.
Noi suntem urmaşii unor părinţi credincioşi. S-a mai spus aceasta şi-i scris în toată istoria Bisericii noastre şi a poporului nostru. Marii noştri înaintaşi, părinţii istoriei noastre, acei care-au fost începătorii şi continuatorii minunaţi ai vieţii noastre şi făuritorii minunaţi ai patriei noastre şi a istoriei noastre, toţi au fost credincioşi. Am mai spus şi cu alte ocazii: noi, dacă vrem să fim cu adevărat nişte urmaşi statornici şi nişte copii vrednici ai înaintaşilor noştri, n-avem nevoie numaidecât să citim şi să învăţăm credinţa din istoria poporului evreu sau din scrierile proorocilor sau ale apostolilor, pentru că cronicarii noştri, înaintaşii noştri, domnitorii poporului nostru toţi au fost credincioşi. Şi, din cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său, noi învăţăm atâta credinţă cât din Evangheliile Sfinţilor Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Scrierile cronicarilor noştri care au povestit istoria minunată a poporului nostru şi care au scris pe paginile acestea nemuritoare minunile prin care ne-a salvat Dumnezeu de-a lungul secolelor, prin toate încercările prin care a trebuit să treacă acest popor, sunt tot aşa de minunate ca şi scrierile Sfinţilor Apostoli din Epistolele lor. Mărturiile mănăstirilor, ale tuturor locurilor minunate ridicate de credinţa înaintaşilor noştri acolo unde Dumnezeu le-a arătat minunatele Lui izbăviri ne predică astăzi nouă ca şi zidurile Ierusalimului despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a adus poporului Său.
Ştefan cel Mare a tăcut. Neagoe Basarab a tăcut. Mircea cel Bătrân a tăcut. Dar Tismana, dar Cozia, dar Putna au rămas mărturii nemuritoare despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru salvarea poporului nostru, a părinţilor noştri, fiindcă au crezut în El şi şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeul nostru şi El i-a izbăvit şi nu i-a înşelat niciodată. Iar ei, o dată ce au primit minunile izbăvirii Lui şi au fost salvaţi prin lucrarea acestor minuni, n-au uitat datoria de recunoştinţă pe care trebuia să o arate lui Dumnezeu de fiecare dată. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte una dintre cele mai mari datorii ale fiecărui om, dar mai ales ale oricărui creştin care a văzut minunile lui Dumnezeu, când spune: „…şi fiţi recunoscători”. Şi în Psalmul 103, când David vorbeşte poporului său despre astfel de lucruri, aducându-le aminte de minunile lui Dumnezeu, spune: „Binecuvântea¬ză, suflete, pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui”. În această datorie de recunoştinţă pe care o avem faţă de Dumnezeu şi pe care înaintaşii noştri au respectat-o totdeauna se cuprind aceste minunate zidiri care au rămas după ei ca un semn pentru noi, nemuritor semn, despre dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de cei care au crezut în El şi care nu s au lepădat de Numele Lui.
Spune Cuvântul şi făgăduinţa lui Dumnezeu aşa: „Cheamă-mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu mă vei proslăvi”. Această făgăduinţă vorbeşte despre două mari lucrări: lucrarea de izbăvire a lui Dumnezeu pentru cei care Îl cheamă în ziua necazului, dar şi datoria de recunoştinţă şi de mulţumire a celor care au fost izbăviţi, după ce Dumnezeu i-a izbăvit.
Să nu uităm niciodată un adevăr: mănăstirile noastre nu sunt pentru noi numai obiective turistice ca pentru străini. Străinul poate să vină şi să se uite cu ochi de cercetător la „albastrul de Voroneţ”, poate să se uite la frumuseţea mănăstirii Putna sau la arhitectura deosebită a mănăstirii de la Curtea de Argeş; dar noi privim la aceste lucruri, la aceste zidiri sfinte, cu inima tremurând de iubire, cu ochii plini de lacrimi, pentru că ele ne vorbesc despre credinţa părinţilor noştri şi, mai departe, despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor pentru că a avut părinţi credincioşi, îndrumători credincioşi, copii credincioşi, urmaşi credincioşi. Mântuitorul a spus odată: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga”. Să nu uităm acest adevăr.
Ştefan cel Mare a tăcut. El, care, înaintea oricărei lupte, petrecea ceasuri întregi din noapte în rugăciune către Dumnezeu, singurul lui izbăvitor şi singurul lui ajutor când din toate părţile năvăleau tot felul de hoarde străine şi nimicitoare, să nimicească şi pământul, nu numai ceea ce era pe el, el a ştiut că singurul ajutor şi izbăvitor al lui şi al poporului său e Dumnezeu. El a văzut dreptatea părinţilor noştri care-şi apărau fiinţa şi nevoile, şi durerea, şi sărăcia, dar şi cinstea şi credinţa, şi fiinţa neamului lor, şi nădejdea în Dumnezeu. Şi ei au fost ajutaţi şi binecuvântaţi întotdeauna. De aceea ei au lăsat în urma lor dovada recunoştinţei faţă de Dumnezeu în zidurile care ne predică nouă şi astăzi. Ei s-au dus. Ei tac de secole la Putna, la Cozia, la Tismana, la Curtea de Argeş. Dar pietrele ne grăiesc şi ne vor grăi totdeauna nu numai despre credinţa lor, ci şi despre datoria noastră, ca urmaşi ai lor, să nu-L uităm pe Dumnezeu. Să ne întoarcem mereu inima şi gândurile cu credinţă şi cu ascultare spre El, pentru că numai de la El ne vine ajutorul şi numai de la El ne-a venit şi în trecut. Şi să ştiţi – şi să ştie urmaşii şi urmaşii urmaşilor noştri – că şi în viitor, tot ajutorul de care vom avea nevoie nu de la oameni, nici de la aliaţi şi de la prietenii de vorbă şi de laudă ne va veni, ci numai de la Dumnezeul nostru, de la Acela care i-a salvat, până astăzi, pe înaintaşii noştri şi istoria poporului nostru. Să nu ne lepădăm de El. Să ne alipim mereu de Dumnezeu, că El este singurul nostru izbăvitor nu numai ca neam, nu numai ca generaţie, nu numai ca familie, nu numai ca individ, ci în toate aceste privinţe şi în toate aceste dimensiuni, pe toată întinderea istoriei noastre ca popor şi pe toată întinderea vieţii noastre ca indivizi.
Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru că ne-a păstrat Biblia, Cuvântul Său cel Sfânt, ci pentru că ne-a arătat şi exemplele de trăire a credinţei în Dumnezeu şi de statornicie în această ascultare de El ale înaintaşilor noştri sfinţi. Nu putem fi îndeajuns în stare niciodată să-I mulţumim lui Dumnezeu că noi am avut astfel de înaintaşi în istoria noastră şi că am avut în credinţa noastră astfel de pilde măreţe şi minunate, faţă de care nu suntem niciodată îndeajuns de recunoscători, cât ar trebui.