„Doamne, vreau să văd”

Părintele Vasile Ouatu, la adunare a Oastei Domnului – Potlogi, judeţul Dâmboviţa (martie, 1935)

… Este la rând tocmai Evanghelia cu orbul din Ierihon (Lc 18, 35-42). O potrivire minunată. Parcă Dumnezeu anume a rânduit lucrurile pentru astăzi. Evanghelia însăşi mărturiseşte pentru Oastea Domnului şi rosturile ei în lume. E vorba de un orb care se întâlneşte cu Iisus. În clipa când aude că Iisus e acolo, prezent, el uită de toate, aleargă la Iisus şi-I strigă cât poate de tare: „Iisuse, Fiul lui David, al milă de mine”. Iisus Se apropie de el, îl vindecă, după ce aude chiar din gura lui mărturisirea categorică şi hotărâtă: „Doamne, vreau să văd”. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi zice Iisus şi orbul îndată a văzut. A mers apoi după Iisus şi-L slăvea pe Dumnezeu.
Iisus coboară în Ierihon, spre a-Şi strânge oiţele rătăcite. El era păstorul care nu obosea căutând pe ale Sale. Cu inima Lui divină, ştia că acolo în marginea Ierihonului, în valea păcatului, este cineva uitat, dispreţuit şi alungat de lume. Era orbul cerşetor. Sufletul lui însă ardea după Iisus. De aceea şi Iisus Se îndreaptă într-acolo. Lume multă era în jurul Lui şi-l însoţea pe tot parcursul, dar nu spre a-L urma cu duhul, ci din alte gânduri şi alte planuri omeneşti. Două inimi care se iubesc de-odată se găsesc faţă în faţă. Orbul aude zgomot mare. E semn că vine lume multă. „Prilej de-a strânge bani mulţi”, ar fi putut zice orbul. Dar la vestea că trece Iisus, el uită de bani şi de toate şi strigă cât îl ţine gura: „Iisuse, ai milă de mine! Iată-mă, sunt orb şi vreau să văd. M-am săturat cerşind. Nu-mi mai place viaţa aceasta. Eu vreau să văd. Tu singur mă poţi vindeca. Tu eşti Hristosul, Tu eşti Mântuitorul, Tu eşti salvarea mea. Eu vin la Tine cu toată încredinţarea şi Te rog, dă-mi vederea”. Cei ce-l auzeau strigând îl certau să tacă. Dar el şi mai tare striga. Şi într-adevăr, că n-a fost dat de ruşine. Iisus l-a auzit, l-a chemat la El şi l-a tămăduit. Toţi şi întotdeauna, câţi au strigat cu toată inima după Iisus, toţi câţi L-au urmat pe Domnul şi au răspuns la chemarea Lui, niciodată n-au fost daţi de ruşine, pentru că Iisus a fost cu ei şi lângă ei, revărsând la vreme binecuvântarea Sa.
Omul din Evanghelie era orb cu trupul. Astăzi lumea şi chiar bisericile sunt pline de orbii sufleteşti. Şi astăzi Iisus umblă din loc în loc, căutând sufletele. Şi astăzi El vrea să vindece şi să-i tămăduiască pe toţi orbii acestui veac de întuneric. Dar, lucru dureros! Lumea nu mai aude paşii lui Iisus şi nu-L mai simte!… Iisus vine, Iisus e între noi, ne caută, ne strigă chiar şi nimeni nu-L mai aude şi nu-L mal ur¬mează!… E drept, sunt mulţi cei ce, după aparenţă, s-ar părea că sunt ai Domnului şi cu Domnul, dar în realitate creştinii sunt atâta de putini, că şi astăzi, cine se apropie de Iisus cu tot dinadinsul este silit şi ameninţat de cei mulţi să stea ca şi până acum departe de Iisus şi să rămână în aceeaşi groaznică orbire.
Iisus poate vindeca şi tămădui deplin. El este Doctorul cel mare, Care vindecă şi alină, dar lumea nu-L mai recunoaşte ca atare şi nu-L mai vrea. Oastea Domnului este orbul din valea Ierihonului care cerşea, cum cerşeşte astăzi mulţimea felurite plăceri care sunt goană după vânt, dar care orb s-a întâlnit cu Iisus, cu Iisus, Mielul lui Dumnezeu, cu Iisus, Doctorul cel mare, cu Iisus, Izvorul oricărei mângâieri şi, mărturisindu-şi orbia, acum vede prin tainica putere a lui Iisus.
În semn de iubire şi recunoştinţă, acest orb vrea să rămână pentru totdeauna la picioarele Acestui mare binefăcător şi, niulţumlndu-I cu lacrimi, stă în slujba şi la dispoziţia lui. Îl urmează numai acolo unde El simte plăcere şi face numai ceea ce este după voia Lui preasfântă. Din aceea-şi dragoste şi din acelaşi îndemn sfânt, merge şi spune tuturor câte a făcut cu el Domnul. Vesteşte peste tot şi la toţi cât de bun este Domnul şi cât de minunate sunt căile Sale. Lumea îl ocărăşte, îl ameninţă şi compătimeşte, dar el ştie una singură: „Orb am fost şi acuma văd. Domnul Iisus mi-a deschis ochii şi ostaşul lui vreau să rămân. Cu credinţă m-am apropiat de Iisus şi El S-a apropiat de mine cu iubire. Smerit, fricos şi plin de lacrimi, am strigat către Domnul şi El m-a apucat de mână, m-a scos din valea păcatului şi mi-a deschis ochii ca să văd Oastea Domnului, cunoscând izvorul acesta fără fund. Izvorul iubirii şi al puterii întinde tuturor o mân, ca toţi să se apropie, să guste şi, văzând, să creadă”. Orbul numai a auzit şi a crezut. Crezând, s-a mântuit de boala orbiei şi a rămas alături de Iisus, înălţându-I lui Dumnezeu cântări de slavă. Orbul din Evanghelie s-a bucurat văzându-i pe fraţi, părinţi, copii, rudenii şi toate câte Dumnezeu a rânduit în lume; dar cu cât mai mult se bucură orbul sufletesc în clipa când, întâlnindu-se cu Iisus, îşi capătă vederea spirituală. Abia atunci începe a-şi da seama de ce înseamnă a crede şi cum trebuie a crede. Atunci începe a vedea minunatele făgăduinţe ale Tatălui ceresc. Aruncând la o parte vălul de pe ochi, începe a întrezări tot mai clar locul de fericire din patria cerească. Abia atunci se vede călător pe acest pământ şi dator a se pregăti pentru veşnicie. Atunci, plângând de bucurie că vede atâtea lucruri pe care altădată nici nu le bănuia, se roagă Domnului să-l ţină cât mai aproape de El.
Lumea, pentru el, cu toate ale ei plăceri ispititoare, nu mai are nici un preţ. El este mort pentru lume şi viu pentru Dumnezeu. Cu ochii limpezi, vede acum tot mai viu cum străluceşte Jertfa Domnului Iisus şi de aceea toată fericirea îi este numai lângă Domnul şi cu Domnul. Pas cu pas, îşi simte toată fericirea numai la Iisus. A fi atunci ostaşul Lui este suprema bucurie.
Deschide, Doamne, ochii tuturor să te cunoască, să vadă şi să Te urmeze. Apropie-Te Tu cu întreaga ta iubire şi sparge pânza groasă ce acopere ochii miilor de creştini care cerşesc de toate pe căile întunecoase ale lui satana. Opreşte-i Tu pe cale, să Te simtă şi audă. Opreşte-i să se apropie de Tine, căci neagră e viaţa trăită în orbie şi păcat. Cu lacrimi cer iubirea Ta, coboară şi vino între ei, că poate astăzi Te vor auzi. Cunosc a Ta iubire şi ştiu ce ne-ai făgăduit.
De aceea vreau ca să înmulţeşti Oştirea Ta pe acest pământ. Vino, Doamne, vino, căci noi Te ascultăm şi stăm ostaşi în gardă, cu zi, cu noapte, priveghind.

«Ostaşul Domnului» nr. 6-7-8 / 15 martie – 15 apr. 1935, p. 9-11

Lasă un răspuns


*