Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. II

În dimineaţa morţii, fraţii Opriş şi Popovici, îl spălară. Apoi îl îmbrăcarăm cu toţii în alb, iar pe deasupra îi puserăm vechea sa reverendă preoţească pe care o purtase de la nunta lui în toată viaţa sa de preot şi în toate ocaziile frumoase… Haina aceasta era doar semnul slujbei la care el ţinuse atât de mult. Şi pe care o cinstise atât de vrednic.
Aşa l-am aşezat în sicriu. Iar pe piept i-am pus Biblia lui, de care fusese nedespărţit. Sicriul l-am aşezat în sala redacţiei.
Apoi am trimis după preotul Emilian Cioran, protopopul Sibiului, care trebuia să vină să-i facă primele slujbe…
Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte şi, văzându-l îmbrăcat în reverenda preoţească, a spus:
– De ce i-aţi îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până nu i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi nu mai poate purta haina de preot.
– Nici mort, părinte? – ziserăm noi îngroziţi.
– Nici! Aşa e porunca!
– Dar bine, e haina lui. Ce să mai facem noi cu ea? El s-a dus acum – să meargă şi ea cu dânsul. De ce să vă mai formalizaţi? Nu-i poate fi iertat nici acum? Nu i se poate îngădui nici atât?
Inmorm Parintele 5 P– În zadar insistaţi! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o! Nici clopotul nu se poate trage pentru el până când nu i se va dezbrăca haina aceasta.
– Vom încerca să obţinem îngăduinţa Mitropoliei.
– Încercaţi!
Şi protopopul Cioran ieşi, lăsându-ne muţi, privindu-ne uimiţi unii pe alţii. Eram palizi cu toţii.
– De necrezut! Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni. Toţi vrăjmaşii te lasă în pace după ce te-au ucis. Dar aceştia nu. Te urmăresc şi se răzbună şi când eşti în sicriu.
O, dragul, sfântul, chinuitul şi fericitul nostru Părinte!

A doua zi fu duminică. Continuară să vină alţi şi alţi fraţi şi surori de aproape şi de departe… Şiroaie de lacrimi se vărsară peste sicriul iubit şi sfânt… Sute de glasuri şi de inimi îndurerate intrară în sala redacţiei, îmbrăţişând sicriul, strigând numele atât de drag şi de iubit al părintelui neuitat.
Dar nu-şi mai răspundeau decât ei, unii altora. Sau poate că ne răspundea fiecăruia din noi acea parte din părintele nostru care era în fiecare, prin ceea ce ni se dăruise el tuturora, în dragostea lui Hristos. Purtăm în noi, fiecare, o părticică din fiinţa lui sufletească, aşa cum fiecare din fii poartă în ei o parte din fiinţa tatălui lor. Hristos, prin el, a pus în fiecare din noi ceva divin, care ne face pe toţi să simţim la fel, să credem la fel şi să fim în stare să murim, la fel, pentru acelaşi scop.
Numai puterea lui Dumnezeu era aceea care putuse face, prin el, în noi – şi în alte sute de mii de suflete – această transformare, această renaştere, această întrepătrundere fericită.
Cred că toate flăcările vii – care ardeau acum în noi, miile de suflete – au ars toate, mai întâi în el, într-una singură, mare, unic de mare, cum singur Hristos poate aprinde în rarii uriaşi ai Evangheliei Sale.
Hristos parcă trece prin istorie păşind numai din vârfuri în vârfuri de astfel de munţi… Şi parcă se opreşte doar din când în când pe câte un astfel de „Tabor“, unde ne lasă să-L vedem, pentru o clipă, transfigurat – prin mijlocirea câte unui astfel de ales al Său.
Ce uriaşe sunt aceste vârfuri de munţi! Şi, după trecerea Lui peste ele, ce strălucite rămân aceste „Taboruri“: Părintele Pavel! Părintele Ioan Gură de Aur! Părintele Iosif…
Ce mare responsabilitate ne rămâne nouă, acelora cărora ne-a strălucit Hristos atât de minunat prin aceştia! Ei au fost oameni ca noi, dar noi nu toţi am fost asemenea lor. Trebuie de acum încolo să ne dăm toate silinţele să suim până unde vom putea, pe urmele lor, spre Hristos.

Duminică s-au perindat prin faţa sicriului sute şi sute de suflete îndurerate… nu numai fraţi, ci, şi din Sibiu şi din alte părţi, tot felul de oameni care îl cunoscuseră şi îl admiraseră pentru uriaşa lui lucrare, pentru geniul său impresionant, pentru bunătatea şi frumuseţea marelui său suflet…
Foşti orfani, crescuţi şi îngrijiţi de el în Orfelinatul pe care îl condusese ca un părinte… prieteni şi cunoscuţi din oraş – nemţi sau unguri, preoţi şi pastori, luterani sau catolici – printre fraţi şi surori, veneau să aducă ultimul lor omagiu omului trimis de Dumnezeu, a cărui lucrare îi impresionase pe toţi.
Numai din partea Bisericii Sibiului nu venea nimeni…
Toată ziua şi toată noaptea continuă programul de vorbiri, cântări şi rugăciuni al fraţilor. Dintre preoţii şi cărturarii lăudaţi în anii trecuţi, nimeni…
Printre cei ce au vorbit duminică amintim fraţii: Ioan Marini din Sibiu; I. Faur din Sălaj; I. Drăgoescu, Ilie Prisăcaru, Gh. Comiza, I. Opriş, Gh. Cosmeanu din Sibiu; Traian Ursu din Sighişoara; Isaia Pele din Bihor şi mulţi, mulţi alţii.

Luni dimineaţa încep să sosească cei mai depărtaţi: V. Bujoreanu, sora Tili şi fratele Leon Andronic din Bucovina; Teodor Marin, P. Sârghie, Gh. Condruz din Moldova; un grup de fraţi şi surori din Bucureşti…
Sosesc fanfara şi grupul fraţilor din Săsciori şi Sebeş, intonând „Pasăre măiastră“… Se cântă de către toţi în hohote de plâns…
Vin fraţii din Arad, cu Simion Achim. Din Lugoj, cu Trandafir Munteanu. Din Sighişoara… Părintele Malcoci. Din Cetatea Albă, fratele Tudusciuc, cântăreţul atât de cunoscut…
Pastorul de la Biserica Evanghelică Luterană din Sibiu rosteşte lângă sicriu o cuvântare şi o rugăciune mişcătoare în limba germană. Luându-şi rămas bun, spune: La revedere, scumpul meu frate, în Patria Cerească…
Sora Tili face un legământ: Nu-l vom părăsi niciodată şi nu-l vom uita pe părintele şi binefăcătorul nostru.
În numele fraţilor din Moldova, fratele David Bălăuţă spune, printre altele: „Am venit să sărut pentru ultima dată – în numele tuturor fraţilor – mâna cu care a scris şi cu care a binecuvântat Părintele nostru Iosif. Ceea ce a făcut omul acesta pentru noi nu a mai putut face nimeni. Cărţile lui m-au adus pe mine la viaţă“.
Acelaşi lucru îl spune şi fratele Paraschiv Sârghie, în numele misionarilor Oastei…
Toată ziua a decurs astfel. Cei dinăuntru făceau mereu loc altora, care tot veneau, umplând sălile, coridoarele, curtea…

Luni am încercat din nou la Mitropolie înduplecarea inimilor, spre a nu ne obliga să dezbrăcăm corpul neînsufleţit al părintelui de haina pe care i-o îmbrăcaserăm. Era doar a treia zi…
În zadar însă… Hotărârea este neînduplecată. Nici un preot n-a vrut să vină nici azi să-i facă nici o rugăciune.
Toată noaptea l-au privegheat numai lacrimile, rugăciunile, cuvântările şi melodiile frăţeşti.

Privegherile frăţeşti sunt totdeauna, ca în vieţile sfinţilor, pătrunse şi călăuzite în totul de Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Dar aceste nopţi – petrecute chiar lângă sicriul aceluia care, pentru prima dată, din vremea primilor creştini, a adus în ţara noastră şi în poporul nostru astfel de privegheri – le-am trăit cu toată cutremurarea sufletelor noastre.
O, în ce chip păgânesc se desfăşoară, de obicei, privegherile morţilor în poporul nostru! Pe lângă băuturi, jocurile de cărţi şi fumul de tutun, în jurul mortului se pot vedea şi auzi, de obicei, cele mai scârboase cuvinte şi lucruri. Parcă anume le-a scornit diavolul pe acestea la înmormântări, ca să-şi bată joc de tot ce este cutremurător şi sfânt în credinţa creştină şi în faţa morţii omului… Şi nimeni nu se îngrozeşte de aceste nelegiuiri. Şi nimeni nu s-a găsit să se ridice împotriva lor. Şi nimeni, până la acest sfânt, care zace acum aici în acest sicriu, n-a putut schimba nimic din aceste practici păgâneşti şi satanice în poporul şi în Biserica noastră.
Dar iată ce minunat a lucrat Dumnezeu prin el şi în privinţa asta! Prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt, oriunde a pătruns şi pătrunde Oastea Domnului, au fost şi sunt înlăturate toate aceste urâte obiceiuri de la privegheri şi înmormântări. Alcoolul, jocul de cărţi, fumatul, vorbele şi jocurile scârboase şi toate celelalte lucruri păgâneşti şi drăceşti n-au ce să mai caute cu nici o ocazie în casa şi în viaţa creştinilor. Cu atât mai mult în zilele şi în nopţile de jale şi de cutremur sufletesc ale privegherilor şi ale înmormântării celor care trec în veşnicie…
Această puternică şi necesară schimbare, iată, numai Oastea Domnului a putut s-o facă.
Chiar şi numai pentru asta, cât de multă preţuire şi recunoştinţă ar fi trebuit să-i arate Biserica acestui mare om al lui Dumnezeu şi vrednic slujitor al ei! Pentru că mulţi preoţi au văzut plini de durere şi de ruşine aceste lucruri, dar nici unii n-au îndrăznit sau n-au putut face nimic, până la el, pentru înlăturarea lor.
Acum, de ani de zile, în ţara noastră are loc, cu ocazia multor înmormântări, un fel nou de privegheri şi de parastase, cu totul în duhul creştin, potrivit Cuvântului şi voii lui Dumnezeu.
Lângă sicriul Părintelui Iosif, privegherile frăţeşti au fost cu totul înălţătoare – aşa cum trebuie să fi fost cele ale fraţilor din Faptele Apostolilor, împrejurul celor pe care îi petreceau la Domnul.
În inimile celor care au trăit acele nopţi vărsând cele mai fierbinţi lacrimi şi înălţând spre cer cele mai înfiorate rugăciuni, tot ce s-a petrecut atunci a rămas de neuitat… Binecuvântat să fie numele Domnului Dumnezeului nostru pentru tot ce ne-a dăruit prin acest mare om al Său şi în anii vieţii, şi în zilele morţii lui.
În ultima noapte de priveghere au curs cele mai multe şi mai fierbinţi lacrimi, rugăciuni, cuvântări şi mărturisiri. Atunci au sosit şi alţi mulţi fraţi cunoscuţi din ţară: Mermezan din Simeria, Mureşan din Someş, Şandru din Mediaş, Farcaş din Turda, Urdea din Cluj… Sunt fraţi din peste 200 de comune din 40 de judeţe, în afară de mulţimea străinilor veniţi şi ei să-şi arate recunoştinţa şi preţuirea.

Este a patra zi – şi Mitropolia stă neînduplecată. Nici un preot n-a venit din partea Bisericii să se apropie de acest sicriu sfânt cu îndeplinirea ultimelor îndatoriri religioase.
La toate stăruinţele noastre primisem acelaşi răspuns:
– Să-i scoateţi haina de preot! Nu-i vrednic s-o poarte nici mort. Altfel nici un preot nu va fi autorizat să vină să-i facă slujba de înmormântare…

– Ce este de făcut? – ne-am sfătuit noi.
– N-avem decât să ne supunem!
– Dar cine s-o mai scoată acum, a patra zi, de pe corpul acesta înţepenit?
– S-o scoată cei care nu se cutremură de un astfel de sacrilegiu. Noi nu putem face acest lucru. Este o nelegiuire înspăimântătoare. Cine va putea pune mâna să sfâşie haina aceasta de pe trupul acesta sfâşiat?

Până la urmă, au făcut-o doi oameni de la serviciul de înmormântări.
Am ieşit cu toţii afară, iar oamenii aceştia au sfârtecat fâşie cu fâşie haina cea neagră de pe trupul Părintelui – rămânându-i pe el numai veşmintele albe de pe sub ea. Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei.
S-a raportat Mitropoliei că haina lui Iosif a fost sfâşiată.
Atunci a fost încuviinţat protopopul Cioran să-i facă o scurtă slujbă de înmormântare. Şi să se tragă pentru el o singură dată clopotul de la catedrală.

Am scos pentru slujbă sicriul părintelui în curtea casei…
Pe atunci, în jurul casei din Aleea Filozofilor 18, era o curte foarte mare, iar lângă casă, un mesteacăn înalt sub care stătusem cu părintele în 12 septembrie anul trecut, când se desfăşurase consfătuirea pe ţară şi mă rugasem, îngenuncheat lângă el, cu mâna pe umărul lui…
Ce mulţi fraţi eram şi atunci aici în jurul lui! Dar atunci el era altfel în mijlocul nostru.
Acum, iată, suntem tot atât de mulţi. Dar el ne grăieşte altfel. Cutremurătoarea lui vorbire de acum este şi mai puternică decât toate cele ce ni le-a grăit până acum. Toate acelea erau promisiuni – aceasta singură era desăvârşita lor împlinire!
Adevăratul şi credinciosul martor şi martir al lui Hristos adusese suprema dovadă a soliei lui dumnezeieşti: jertfa lui însuşi. În trupul său, împlinise desăvârşit ceea ce mai lipsea suferinţelor lui Hristos pentru Lucrarea Oastei Sale. Prin sfârşitul lui sfânt adeverise că tot ce începuse şi lucrase în toată viaţa sa era adevărat şi sfânt.
De la Sfântul Ioan Gură de Aur, poate ultimul care mai făcuse o astfel de lucrare şi mai avusese un astfel de curaj, nici un alt sicriu, poate, n-a mai grăit o atât de puternică predică. Şi acel mare şi curajos sfânt a fost caterisit, prigonit, chinuit şi nedreptăţit, ca acesta, murind şi el – sau fiind omorât – undeva tot pe drumul exilului…
Dar ce minunat i-a făcut dreptate Dumnezeu! Astăzi, Sfântul Ioan străluceşte în faţa lumii, în faţa veşniciei, în faţa lui Hristos cu o aureolă nemuritoare. Dreptatea lui a biruit. Numele lui este luminos. Cauza lui a triumfat pentru totdeauna, fiindcă el luptase pentru Hristos, pentru adevăr, pentru slava Evangheliei veşnice. Dar unde sunt acum vrăjmaşii şi prigonitorii săi? Uitarea şi iadul i au înghiţit pe totdeauna, aşa cum se va întâmpla până în veci cu toţi acei care prigonesc Adevărul şi-i ucid pe trimişii lui Dumnezeu.
Iată acum un alt sicriu al unui alt mare sfânt, care închide în el o jertfă a cărei mărime încă nu o putem măsura. Noi suntem acum încă prea aproape de muntele acesta.
Dar va veni vremea când Dumnezeu îi va face dreptate şi acestui uriaş slujitor al Său!
Abia atunci se va putea vedea cât de mici şi de vinovaţi au fost acei contemporani ai săi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să zădărnicească planul lui Dumnezeu, pentru care fusese trimis el. Cât de nedreaptă şi ucigaşă a fost răzbunarea lor împotriva lui. Şi cât de mare crimă au făcut ei nu numai împotriva victimei acesteia, ci împotriva planului lui Dumnezeu, împotriva Bisericii şi a poporului nostru, pentru binele cărora fusese trimis. Împotriva Adevărului mântuitor pe care îl slujise el.

Deocamdată, iată cum Dumnezeu ocroteşte totul în chip minunat şi puternic.
El Însuşi a îngrijit ca să avem acum o foaie prin care să putem înştiinţa pe fraţi şi un loc unde să ne putem împlini faţă de acest sfânt şi martir al Evangheliei şi al Bisericii vii a lui Hristos ultimele îndatoriri pământeşti în chip corespunzător.

După scurta slujbă oficiată de protopopul Cioran mai vorbesc câţiva fraţi, pentru ultimul rămas bun de la cel ce pleacă trupeşte dintre noi. Printre aceşti vorbitori sunt fraţii: Leon Andronic din partea Bucovinei, Tudusciuc din partea Moldovei şi Ioan Marini din partea redacţiei şi a celorlalţi fraţi. Toţi îi spun părintelui: La revedere, scumpul nostru, acolo Sus, la Domnul, unde dorim să ajungem şi noi lângă tine, după ce şi noi ne vom fi sfârşit lucrarea şi ne vom fi ţinut legământul, ca tine, până la moarte.
Înainte de a se închide sicriul, se apropie şi depune ultima sărutare pe fruntea părintelui un trimis al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj, care venise să-i aducă omagiul şi preţuirea acestei Biserici-surori, din ai cărei fii duhovniceşti sunt astăzi multe zeci de mii renăscuţi la o viaţă nouă prin lucrarea acestui ales om al lui Dumnezeu. Era preotul Dr. Dumitru Neda.
În câteva cuvinte rostite plângând, acest om ales, prieten şi admirator al Părintelui Iosif, a vorbit despre marea valoare pe care a avut-o el pentru Biserică şi Evanghelie. Şi despre pierderea de neînlocuit pe care o lasă plecarea lui dintre oameni. Gestul său ne-a cutremurat adânc pe toţi. Nici un alt prieten n-a mai făcut aşa.

După aceasta, sicriul a fost ridicat pe umeri de către fraţi… S-a format un convoi cum nu mai văzuse Sibiul niciodată. Două mii de oameni mergeau în urma sicriului plângând. Aşa am mers multă parte din drum, sicriul uşor şi drag fiind purtat pe mâinile fraţilor.
De la un loc, sicriul a fost aşezat în carul care venea în urmă.
La trecerea pe lângă prăvălii, toţi cei dinăuntru ieşeau afară şi nu erau ochi care să nu plângă văzând această zguduitoare privelişte.
La trecerea pe lângă cazarmele regimentelor, gorniştii ţineau să dea ultimul onor aceluia care a fost unul dintre cei mai mari gornişti ai lui Hristos.
După două ore de mers, convoiul ajunge la cimitir. Dar sicriul nu poate fi coborât încă în mormânt. Părintele Vladimir telegrafiase la amiazi: „Sunt la Ploieşti! Voi fi zdrobit toată viaţa dacă nu-l voi mai vedea. Amânaţi înmormântarea până sosesc!“
Acum fratele său mai mare şi părintele său duhovnicesc îl aştepta aici, lângă mormântul său.
După o vorbire a părintelui Bujoreanu, îl vedem pe părintele Vladimir… Fugea plângând şi striga: Părintele meu, fratele meu!…
A fost un moment impresionant şi neuitat.
După vorbirea părintelui Vladimir, în care şi-a luat un zguduitor rămas bun şi la revedere – încheiată cu un cutremurător legământ de statornicie până la moarte pe calea Oastei, în slujba lui Hristos – sicriul a fost coborât în mormânt.
Când bulgării de pământ au început să cadă peste sicriu, a fost un plâns de nedescris…
Nu era deznădejde în acest uriaş hohot de plâns al miilor de suflete care se aflau aici acum. Ci era dovada nemaivăzută a marii iubiri cu care era însoţit un adevărat părinte, de către toţi acei care nu vor putea uita în veci marele bine pe care li l-a făcut acela care i-a născut la o viaţă veşnică în Hristos. Nici un alt bine pe care ni l-ar putea face un om pământean nu mai poate fi atât de mare ca binele veşnic al mântuirii sufletului nostru.
De ce atunci să se poată mira cineva că durerea noastră este atât de mare? Şi că plânsul nostru este atât de sfâşietor…
Nu deznădejdea, ci dragostea are plânsul cel mai dureros. Şi lacrimile cele mai amare pe lume.