Traian DORZ,  din ISTORIA UNEI  JERTFE

… După prima săptămână din octombrie, vremea se răci dintr-o dată. Începură nesfârşitele ploi reci de toamnă, cu noroaie şi cu boli. Lucrul la câmp se încheiase şi nu mai avea nici un rost să mai stăm noi aici.
Aprovizionarea noastră se făcea cu greu… Trebuia cărate şi suite aici pe deal, de undeva de la Bucureşti, toate alimentele şi materialele de care aveau nevoie pentru noi. Aici nu era depozitat nimic, fiindcă brigăzile acestea trebuia să plece imediat ce sezonul muncilor se încheia.
Timpul era rău şi înaintat spre iarnă. Comandantul făcuse nenumărate rapoarte să fim evacuaţi de aici. Paznicii sufereau de frig şi de ploaie, făcând naveta de la depărtări, şi protestau că nu mai avea de mult nici un rost să mai fim ţinuţi aici.
Iar până la 2 noiembrie mai erau încă vreo douăzeci de zile…

Nu mai aveam aici nici lemne pentru bucătărie… Trebuia ca noi, brigada de serviciu pe colonie, să tăiem de fiecare dată câte un lemn verde din parcul vechiului conac brâncovenesc. Apoi să aducem lemnul întreg, pe braţe, în sus, pe urcuşul greu, până în curtea coloniei, la bucătărie, unde să-l tăiem cu un topor rău şi cu un târnăcop ştirb.
Într-o zi, când era brigada noastră de serviciu, am fost trimişi jos la poala dealului să doborâm un fag bătrân şi să-l aducem sus. Eram vreo opt de toţi. Fagul era gros, verde şi greu.
După ce l-am doborât cu greu şi l-am curăţat de crengi, am fost aşezaţi din loc în loc câte doi, cu câte o prăjină, să-l ridicăm aşa întreg şi să-l aducem pe sus la bucătărie.
Cum toţi ceilalţi se plângeau că nu pot, gardianul care era cu noi m-a pus pe mine şi pe încă unul la capătul cel gros…
Apoi strigă:
– Sus! Daţi-i drumul!
L-am ridicat foarte cu greu, apoi am păşit şi mai cu greu cu el în sus… Urcuşul pe care trebuia să-l suim era în pantă foarte abruptă. Uneori, venind de la muncă, de-abia puteam urca panta asta, fără nici o povară. Iar acum trebuia să o urcăm cu lemnul ăsta verde şi gros.
– Dă-i drumul, nu sta! striga gardianul, răstindu-se cu ciomagul când la unul, când la altul dintre noi.
De-abia mai puteam toţi. Urcam gemând şi icnind. Când ajunserăm aproape de vârf, cel care ţinea cu mine căzu şi scăpă prăjina din mâini. Lemnul greu mă izbi dintr-o dată şi rămase cu întreaga lui greutate pe mine.
Am simţit brusc ca o arsură fulgerătoare jos, sub stomac. Şi am căzut şi eu.
Pe noi ne-au dus în colonie şi au scos pe alţii după lemnul rămas acolo în drum.
De atunci am suferit de hernie dublă… Am dus-o cu greu aşa, mulţi ani, până când am ajuns din nou afară, la condiţii în care să mi se poată opera…

Astfel timpul trecea şi vremea se înrăutăţise de tot… Administraţia noastră aştepta, cerând cu disperare desfiinţarea coloniei şi ducerea noastră într-o altă parte. Se aştepta din zi în zi această plecare. Situaţia nu mai putea dura aşa nicidecât.
Dar zilele treceau şi – nici un răspuns.
Eu aşteptam ziua de 2 noiembrie, când se împlineau cele 242 de zile. Acum eram convins că nimic nu se va întâmpla până atunci.
Eram împreună cu foştii mei tovarăşi de grupă când, pe la 20 octombrie, le-am spus:
– Noi nu plecăm de aici până pe 2 noiembrie!
– Nu se poate! Nu vezi că este imposibil să mai rămânem aici?
– Veţi vedea!

Aşa s-a şi întâmplat.

Lasă un răspuns