Traian DORZ, fragment din «Hristos – mărturia mea»
… să revenim unde am rămas, la şedinţa Sfântului Sinod din octombrie 1958, când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul şedinţei acesteia eram deja la Bucureşti, bătând la uşa părintelui Mitrofan. Mi-a deschis şi m-a dus la părintele patriarh, care m-a primit părinteşte şi mi-a spus:
– M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dumneavoastră. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve cu bine. Mi am întocmit susţinerea din şedinţa Sfântului Sinod, dar prevăd că va merge cam greu. Dacă totuşi Dumnezeu va voi, vom reuşi. Mâine după-masă, după terminarea şedinţei, vino din nou pe la mine, ca să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.
I-am mulţumit, i-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă a părintelui Mitrofan, care şi-a învârtit din nou cheia în urma mea.
Noaptea aceea am rămas la Sergiu şi Coleta, mai mult rugându-mă şi încredinţând în mâna cea înţeleaptă şi puternică a Domnului rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună, pe la Bucureşti sau prin ţară, când în faţa mai-marilor norodului, când în faţa fraţilor, nădăjduind sincer şi suferind nespus de mult, ca o bucată de fier lovit şi de ciocan şi de nicovală. Şi de autorităţi – şi de fraţi.
După-amiază, părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi m-a dus direct la patriarh. Acesta m-a întâmpinat nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit de tot şi mi-a spus cu cel mai amărât glas din lume:
– Frate Dorz, am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?
Eu am rămas înmărmurit:
– Nici un amestec, părinte patriarh!
– Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el?
– În privinţa asta nu!
– Dar atunci cine din Oaste a alcătuit un plan de trecere la protestantism?
– Eu nu ştiu absolut nimic de un astfel de plan, am răspuns eu şi mai înmărmurit.
Tot ce auzeam erau ca nişte lovituri de trăsnet lângă mine. Eram zăpăcit de tot.
– După ce mi-am rostit eu cuvântul, în care prezentam Sinodului şi susţinerea problemei legalizării Oastei, căutând să influenţez favorabil aprobarea Sinodului pentru memoriul vostru, a intervenit surpriza: cineva foarte important din Sinod s-a sculat şi a citit un contra-memoriu de vreo zece pagini, făcut de Wurmbrandt la Departament. Acest memoriu viza exclusiv problema pe care o susţineam eu. Era un memoriu sau o dare de seamă, sau o notă informativă în care se amintea printre alţi conducători ai Oastei şi numele dumitale, al lui Moldoveanu şi al altora. Reieşea din el că Wurmbrandt s-a consfătuit cu dumneavoastră, punând împreună la cale un plan ca, după obţinerea legalizării, dumneavoastră cu Oastea să vă rupeţi de Biserica Ortodoxă, spre a alcătui Biserica Protestantă Română… Fireşte că îndată s-a înrăutăţit situaţia, atmosfera devenind imposibilă a mai discuta această problemă. În acel document, Wurm¬brandt mai adăuga şi altele, punându-mă şi pe mine într-o situaţie deosebit de grea şi de primejdioasă… Îmi pare nespus de rău că ne-a înşelat atât de cumplit. El a venit şi la mine cu o problemă în care m-a rugat să-l ajut. Am avut milă de el şi l-am ajutat. Acum el m-a aruncat şi pe mine pe marginea prăpăstiei, chiar în problema lui. Extraordinar ce mare rău ne-a făcut omul acesta, lucrând pe la spate împotriva noastră…
– Acum ce este de făcut, părinte patriarh?
– Trebuie să ai neapărat şi imediat o explicaţie cu Wurmbrandt. Eu nu mă îndoiesc deloc de sinceritatea dumitale. Dar sunt în anturajul dumitale mulţi oameni nesinceri. Asta este situaţia!
Apoi adăugă:
– Deocamdată eu nu mai pot face nimic. Doar dumneavoastră să căutaţi a vă apropia în toate părţile de episcopii pe care îi aveţi, ca ei să vă cunoască şi să se convingă că nu sunteţi ostili Bisericii şi că nu este adevărat nimic din ce s-a spus astăzi despre dumneavoastră aici, în Sinod. Atunci, dacă vreodată se va mai pune problema Oastei în Sinod, eu nu mă voi pomeni singur ca acum. Altceva nu mai ştiu ce să-ţi spun.
Şi, cu un oftat greu, încheie:
– Acum du-te, şi Dumnezeu să aibă milă de noi!
Apoi, văzându-mă zdrobit de tot, mă îmbrăţişă cu milă şi cu durere, binecuvântându-mă.
– Vă mulţumim din toată inima şi Vă cerem cu lacrimi iertare pentru toată durerea pe care, fără voia noastră, V-am produs-o. Am luptat atât de mult pentru realizarea unui gând frumos care ar fi fost un bine pentru toţi. Iertaţi-ne pentru înfrângerea dureroasă şi pentru necazul pe care l-aţi avut. Dumnezeul nostru, Care cunoaşte toate lucrurile ascunse, va răsplăti fiecăruia după cum a lucrat.
I-am sărutat dreapta slăbuţă, cu lacrimi, şi am ieşit spre uşa părintelui Mitrofan.
De atunci nu l-am mai văzut. Dar am plecat de la el rugându-mă lui Dumnezeu să-l răsplătească pentru tot sufletul lui sincer şi binevoitor cu care, am văzut că a dorit să ne ajute.
Dintre toţi cei pe la care am umblat aceşti doi ani de zile pentru cauza lui Dumnezeu, singur el a fost sincer şi curat cu inima în această cauză.
Dar şi el, nu numai eu, avea în anturajul său prea mulţi oameni nesinceri.
La câţiva ani după aceea, Dumnezeu i-a luat sufletul bunului patriarh la răsplătirile Lui. Pe celălalt, prin care am fost torpilaţi în Sinod el şi noi, lumea l-a răsplătit după fapta lui. Rămâne să-l mai răsplătească şi Dumnezeu după cum se cuvine, atât pe el, cât şi pe cei care au lucrat cu diversiune, cu fals şi cu împotrivire contra acestui gând bun.
Am mers atunci într-un suflet direct acasă la Wurmbrandt, îndurerat de moarte şi hotărât să am cea mai necruţătoare explicaţie cu el.
Era acasă, împreună cu Binţea, nevastă-sa, şi cu Alice. Le-am rugat să ne lase singuri. Eram palid şi tremuram de amărăciune.
– Cum ai îndrăznit să lucrezi pe la spate împotriva noastră? i-am zis indignat şi îndurerat. Ştiai bine că de doi ani am alergat să ne obţinem şi noi o fărâmă de legalizare, după zeci de ani de jertfe şi necazuri – şi tocmai acum când părea că am ajuns la mal ne-ai dat o lovitură atât de mişelească şi criminală. Ce memoriu ai făcut? Cu cine te-ai sfătuit? Cui l-ai dat? Te rog să-mi dai imediat copia după el!…
Nu mă mai puteam stăpâni, atât de indignat eram. Wurmbrandt se schimbă imediat la faţă, devenind roşu-palid şi încruntat.
– Ce s-a întâmplat? bâlbâi el.
– Vin de la patriarhul. Azi a fost şedinţa Sinodului privind problema Oas¬tei. Cineva a citit acolo un memoriu s-au altceva al dumitale, care a răsturnat totul. Ce memoriu ai făcut? Cui l-ai dat? Cu cine te-ai înţeles dintre noi asupra lui? Să-mi dai imediat copia lui să o văd!
A ieşit afară fără să spună un cuvânt, spre a se duce într-o cămăruţă de sus unde-şi avea biroul şi hârtiile.
După vreun sfert de oră a venit aducându-mi două sau trei jumătăţi şi frânturi de pagini, din care nu puteam desprinde decât numele lui Moldoveanu şi părerea amândurora că, prin obţinerea unei independenţe a Oastei Domnului faţă de Biserica Ortodoxă, Statul ar promova un curent mai liber în această instituţie a Bisericii care ţine mereu poporul în bigotism şi într-o stare rigidă şi înapoiată din care poporul trebuie salvat. Acum se iveşte ocazia prin Oastea Domnului, care reprezintă un curent înnoitor în Biserică, iar unii dintre conducătorii Oastei – printre care cita şi numele meu, al lui Moldoveanu, al doctorului Banu şi al altora, zicea el, au o puternică înclinaţie spre protestantism şi cu ei s-ar putea face un început de liberalizare în Biserica Ortodoxă.
– Cine ţi-a cerut acestea?
– Departamentul Cultelor.
– În ce calitate ţi s-a cerut aceasta? Ce raţiune avea să ţi se ceară tocmai dumitale?
– În calitatea unuia care cunoştea problema Oastei. Am avut nişte treburi pe acolo şi, printre alte discuţii cu preşedintele Departamentului, am căutat să vă susţin, să ajut la rezolvarea cât mai grabnică şi independentă a cauzei voastre. El mi-a cerut să pun toate acestea pe hârtie. Şi le-am scris, dorind să vă ajut în felul acesta.
– Vreau să văd întreg memoriul acesta sau ce a fost. De ce îmi aduci numai aceste frânturi din el?
– Nu-l mai am. Aceasta e tot ce am mai aflat.
– Cu cine te-ai sfătuit când ai făcut lucrul acesta?
– Numai cu Moldoveanu!
– Ştiai bine că nu Moldoveanu, ci eu alerg de doi ani pe aici, lună de lună. Dacă voiai într-adevăr să ne ajuţi, de ce nu m-ai întrebat şi nu te-ai consfătuit cu mine? De ce cu el?
– Mi s-a cerut totul urgent şi n-am mai avut timp să te caut pe la Cluj, pe unde erai.
– Dar nici după aceea? Ne-am întâlnit sau ne-am fi putut întâlni după ce ţi a fost cerut. Dacă totuşi este adevărat aşa cum îmi spui, de ce nu mi-aţi spus după aceea, dacă eraţi cinstiţi, atât dumneata, cât şi Moldoveanu? Dar nu mi-aţi spus nici unul. De ce aţi lucrat în ascuns, anume ca să zădărniciţi totul şi să aruncaţi asupra Lucrării Domnului un nou val de atacuri şi prigoniri, atât din partea autorităţii clericale, cât şi din a celor administrative? Nu era de-ajuns cât suferisem din partea acestora? Aţi crezut că Statul este împotriva Bisericii şi vă va sprijini pe voi şi nu pe ea? Că veţi profita din aceasta pentru împlinirea scopurilor voastre urâte şi ascunse! Aţi lucrat necinstit şi murdar amândoi. Aţi ajuns nişte unelte vinovate în mâna celor care ne urzeau răul. S-au folosit de voi ca de nişte cârpe – iar acum vă aruncă la gunoi. Îmi pare nespus de rău pentru tot răul pe care l-aţi făcut crezând că va rămâne ascuns. Ne-aţi aruncat pe toţi cu mâinile legate în groapa cu lei, atât pe noi, cât şi pe voi. Veţi vedea! Dumnezeu vă va plăti odată după cum aţi făcut.
Şi am ieşit pentru totdeauna din casa lui. Asta era, după cum am spus, în octombrie 1958.