Preot Iosif Trifa

cruce-dlFiul Meu, ţi se pare crucea prea grea? O, priveşte mereu în sus către cer. Nu te uita la lume, ci te uită la cer. Privind mereu în sus, vei afla că drumul crucii are o singură direcţie: în sus, către cer.

Drumul crucii n-are coborâş, ci numai suiş. Crucea n-are nici măcar drum de şes, ci numai drum de suit. Cu crucea trebuie să urci mereu. Cu crucea ta trebuie să vii la Golgota Mea. Iar Eu am fost răstignit sus pe deal, pentru ca toţi cei ce vin la Mine să urce, să suie.

Fiul Meu, nu te îngrozi de urcuşul crucii. Uită te bine în sus, la cer, şi vei vedea că pe calea asta îngustă şi grea au suit toţi acei care petrec acum în slava Mea.

Fiul Meu, uită-te în sus, la cer; Uită-te la raza şi lumina care se pogoară de acolo. Pentru cine am pregătit Eu oare slava şi bucuria din cer?

Pentru tine, iubitul Meu, şi pentru toţi care în această viaţă crucea ca jug au purtat. Aceştia sunt cei care au semănat cu lacrimi, iar pe urmă cu bucurie vor secera (Ps. 125, 5).

Multe au suferit, multe au răbdat, dar mare le a fost pe urmă răsplata.

Fiul Meu, oricât de lungă ţi s-ar părea viaţa, în marea veşnicie ea este numai o clipă. Iar cu această clipă – oricât de grea ar fi fost ea – cei înţelepţi şi au asigurat aici, în cer, fericirea cea veşnică.

Deci, fiul Meu, oricât de grea ţi s-ar părea crucea, curaj! Încă puţin, numai puţin, şi vei scăpa şi tu în marea veşnicelor bucurii. Încă puţin, numai puţin, şi vei vedea şi tu deschizându-ţi-se cerul şi braţele Mele. Pentru o clipă trecătoare de suferinţă, vei dobândi o veşnicie netrecătoare de fericire.

Mieluselul-de-Pasti-14Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT

Era în Joia Mare, dimineaţa. În Ierusalim, sărbătorile Paştelui se apropiau de sfârşit. Urmau cele două zile mai mari. A doua zi era Vineri, ziua pregătirii, ziua dinaintea Sabatului, apoi venea Sabatul cel mare, care încheia cele şapte zile Pascale.
În toate casele fiilor lui Israel se pregătea jertfirea mieluţului pascal, în amintirea serii dinaintea eliberării strămoşilor lor din Egipt, când Domnul Dumnezeu poruncise ca fiecare familie israelită să taie un miel pentru masa de pregătire a ieşirii lor din robie, iar cu sângele mielului să ungă uşorii porţii, spre a fi un semn pentru îngerul nimicitor care va trece în noaptea aceea şi va ucide pe toţi întâii născuţi din casele asupritorilor poporului lui Dumnezeu.
Astfel, îngerul morţii intra în toate casele care nu aveau semnul sângelui pe uşorii porţii. Dar cei care aveau acest semn au fost salvaţi.
Deci toate casele şi familiile evreieşti se pregăteau, şi în acest an, cu mieluţul obişnuit, după tradiţie, pentru Cina de Paşti… În toate părţile vedeai oameni ducându-se şi venind, căutând să-şi facă rost fiecare de un miel pe care să-l taie, după cum fusese cândva porunca Domnului şi după cum se păstra cu sfinţenie şi acum obiceiul acesta străbun. Piaţa Ierusalimului era plină de mieluţi legaţi de picioare şi trântiţi pe jos, pregătiţi să fie luaţi şi duşi la junghiere.
Peste tot se vedeau oameni cu câte un miel, ducându-se sau venind dinspre piaţă. Unii se opreau să vadă sau să pipăie mielul celuilalt, cumpărat ori dus spre vânzare. Se întrebau de preţul mielului, împingându-l ori smucindu-l când într-o parte, când în alta. Îşi dădeau cu părerea, apoi plecau ori se târguiau să cumpere ori să vândă.
În dimineaţa aceea, Domnul Iisus îl trimisese şi pe Iuda să cumpere şi pentru ei un mieluţ, ca să-l taie pentru Cina de Taină pe care aveau să o ia împreună cu toţi ai Săi în seara acestei zile. Iuda ţinea punga şi se pricepea foarte bine la vânzări şi cumpărări, fiindcă de câtăva vreme numai de asta se ocupa. | Continuare »

SĂ MAI SPUNEM ŞI CÂTE O POVESTE FRUMOASĂ

În ţările Răsăritului umblă povestea de mai jos, plină de un adânc înţeles:
Cică odată se înfăţişă în faţa unui calif (stăpânilor) o femeie cu haina cernită şi ochii plânşi.
– Măria Ta, se rugă femeia căzând în genunchi, un mare necaz mă aduce aici. Copilul meu, singurul meu copil, a apucat în căile cele rele. A apucat cu patima beţiei. Prietinii lui l-au învăţat, Măria Ta, să bea şi l-au stricat… O, ce năcaz mare a dat acum de capul meu. Copilul îmi mănâncă averea şi îmi mănâncă şi zilele… Ah, cum îmi stricară pruncul oamenii cei răi… Ah, nenorocita de mine…
– Femeie, grăi califul întristat, eu înţeleg lacrimile tale şi necazul tău. Îţi plângi singurul copil apucat în calea pierzării. Mare crimă au făcut cei ce ţi-au stricat copilul. Să ştii, femeie, că în ţara mea o astfel de crimă nu poate fi suferită şi nu poate rămâne nepedepsită. Am să dau tocmai acum poruncă aspră să se facă cercetare amănunţită; şi, despre cine se va afla că a întins pruncului tău primul păhar de băutură, să ştii, femeie, că mâna aceluia îndată va fi retezată cu sabia…
Femeia se depărtă, dar abia ieşi din curtea califului şi iar se întoarse; şi, căzând cu lacrimi la picioarele califului, se rugă, zicând:
– Măria Ta, te rog să nu mai faci cercetările cu copilul meu, căci mi-am adus aminte că eu, ticăloasa de mamă, i-am întins cel dintâi păhar de băutură.
– Dacă este aşa, răspunse califul, du-te acasă şi nu te mai plânge nimănui. Ceea ce ai semănat, aceea vei secera.

Calendarul «Lumina Satelor» 1930, pp. 62-63

Traian Dorz, din PE GENUNCHII LUI IISUS (Povestiri şi poezii pentru mici şi mari copii)

Sărbătorile Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Paştile, sunt zilele cele mai pline de bucurie din toţi anii şi din toată viaţa omului.
De aceste sărbători, omul se bucură în orice vârstă a vieţii sale. Dar cele mai fericite bucurii cred că le au copiii.
Inima curată a copiilor trăieşte cu toată puterea ei dumnezeiasca bucurie a luminatelor sărbători ale Învierii.
Dintre toate bucuriile pe care le-au adus şi în copilăria mea aceste sărbători, cele mai scumpe îmi erau: cămăşuţa cea nouă şi ouăle cele roşii.
Cămăşuţa cea de Paşti era ceva atât de curat şi de frumos, că nu era altă comoară mai dragă pe lume la care să ţii atât de mult. Mama lucra la ea atât de fericită, de aceea era aşa de frumoasă! Însă eu n-am învăţat s-o păstrez curată decât cu preţul unei întâmplări care mi-a stors multe lacrimi.
Iată cum s-a întâmplat:

Poate că aveam cam cinci anişori când, la nişte Paşti, credeam că eu am cea mai frumoasă cămăşuţă de Paşti dintre toţi copiii.
Sâmbătă seara, mama a pus-o pe masă, lângă pătuţul meu, ca, dis-de-dimineaţă, când se vor auzi clopotele de Înviere, s-o îmbrac şi să merg la biserică.
Dimineaţa m-am trezit sărutat de mama, spunându-mi:
– Hristos a înviat! Scoală, s-aud clopotele…
Am îmbrăcat cămăşuţa şi cojocelul cel nou… Am primit două ouă roşii şi nu mai aveam răbdare s aş¬tept să merg o dată cu mama la biserică. | Continuare »

AL  PATRULEA  MAG

Ferice de cine îngrijeşte de cel sărac, a spus cândva omul acela care era după inima lui Dumnezeu. Căci omul cel milostiv va avea parte de milă.
Cel care se îndură de alţii va vedea veşnic Faţa plină de îndurare a lui Dumnezeu. Şi cine udă pe altul va fi udat şi el, fiindcă Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după cum este inima lui. Cu cel bun, Tu eşti bun, Doamne. Cu cel drept Te porţi după dreptate. Iar cu cel nelegiuit Te porţi după nelegiuirea lui.
Cât vom trăi pe lume, să nu uităm aceste adevăruri!
La Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos au venit să-L vadă şi să I se închine, din Ţările îndepărtate ale Răsăritului, trei magi credincioşi. Tot drumul lor, cei trei magi credincioşi au fost călăuziţi de o stea strălucitoare şi minunată, care a mers pe cer înaintea lor, până când au ajuns la peştera ce era acolo şi la grajdul în ieslea căruia era Pruncul Iisus cu Măicuţa Lui cea sfântă.
Când au ajuns acolo, bunii şi credincioşii magi I s-au închinat ca unui Dumnezeu şi I-au adus daruri. Unul aur, ca unui Împărat. Altul smirnă, ca unui Stăpân. Altul tămâie, ca unui Arhiereu. Căci aşa era Domnul Iisus şi aşa le spunea lor Duhul Sfânt…
Toate acestea sunt scrise de mult; le ştie oricine. Dar mai este ceva care nu ştie oricine. Şi iată ce:
Se spune că atunci când au pornit din Ţările Răsăritului îndepărtat, ca să vină la Ierusalim şi la Betleem să-L caute şi să-L afle pe Domnul Iisus, magii nu erau trei, ci erau patru.
Cel de al patrulea mag, anume Artaban, era cel mai bogat şi mai credincios dintre ei. De aceea el venea cu mai multe cămile încărcate cu tot felul de daruri scumpe, ca să-I aducă Pruncului Iisus: hrană, îmbrăcăminte, smirnă, tămâie şi aur mai mult… Cu mult mai mult decât toţi ceilalţi trei soţi ai lui împreună. | Continuare »

Odată, nişte oameni credincioşi stăteau de vorbă, întrebându se şi spunându-şi despre lucrurile duhovniceşti.
În vorbirile lor, ajunseseră la folosul şi deşertăciunea vieţii acesteia de pe pământ.
După multe istorisiri şi sfaturi spuse de unii altora fie din cele trăite de ei înşişi, fie din cele auzite de pe la alţii sau citite de prin cărţi, unul dintre ei pusese celorlalţi următoarea întrebare:
– Fraţilor, după toate cele pe care le auzirăm din câte ne am spus unii altora sau din întâmplările pe care le-am văzut noi cu ochii noştri în scurta noastră viaţă trecătoare, spuneţi-mi: care credeţi voi că este cea mai mare nebunie?

Unul dintre ei zise:
– Cea mai mare nebunie eu cred că este să amâi pe mâine ceea ce trebuie să faci astăzi.
Şi le povesti întâmplarea unui om care, auzind la biserică îndemnul Domnului: „Astăzi, dacă auziţi chemarea mântuirii, nu vă împietriţi inimile…“, îşi zise: Da, trebuie neapărat să mă predau şi eu Domnului, dar voi face acest lucru duminica viitoare…
Însă, plecând de la biserică, n-a mai ajuns nici până acasă, căci a fost călcat de nişte cai speriaţi şi a murit pe loc.
Acesta a murit pierdut, fiindcă a amânat lucrul care trebuia să-l facă neapărat atunci. Iată cea mai mare nebunie.
Al doilea zise:
– Nebunia cea mai mare cred eu că este aceea de a te crede stăpân veşnic pe averile tale şi de a nu face cu ele binele pe care îl poţi astăzi. Căci, din dragostea faţă de avuţiile trecătoare, nu faci bine celui nenorocit care vine şi te roagă, având nevoie de ajutorul şi mila ta.
Şi le povesti şi acesta cazul unui mare bogătaş care avea tot felul de avuţii şi la care a venit un frate al său împovărat de greutăţi şi i-a cerut un ajutor. | Continuare »

22_Vacuta-saraculuiTraian Dorz, din «PE GENUNCHII LUI IISUS»

E un mare lucru pentru orice copil să aibă părinţi credincioşi, dar e un lucru nespus mai mare şi mai bun dacă, pe părinţii lui credincioşi, copilul îi ascultă şi le urmează sfatul şi credinţa.
De multe necazuri scapă un copil dacă ascultă de părinţii săi şi Cuvântul lui Dumnezeu pe care li-l arată ei. Dar de multe necazuri vor avea parte acei copii care, în loc să preţu-iască bunul Cuvânt al Domnului şi bunele îndrumări ale părinţilor, nu ţin seamă de ele, ci cresc nepăsători şi răi.
Dintre aceştia, unii, în necazurile lor, se mai întorc la Domnul, dar alţii, nici după ani de suferinţe, adesea, nu-şi mai aduc aminte să întoarcă.
Totuşi, dacă rugăciunile părinţilor nu-i părăsesc, până la urmă, Dumnezeu Se va îndura şi de ei.

Iată o întâmplare din Vieţile Sfinţilor:
Efrem Sirul fusese singurul fiu la părinţii lui, care erau credincioşi şi bogaţi.
Fiul acesta crescuse mândru şi îngâmfat, dar mai ales dispreţuitor faţă de săraci.

După ce împlinise optsprezece ani, într-o zi, părinţii lui l‑au trimis cu nişte treburi la rudeniile lor dintr-o cetate vecină.
Pe drum, tânărul Efrem trecu printr-o pădure şi dădu peste o vacă ce păştea pe cale. Cum vaca nu se dădu la o parte din calea lui, el o lovi puternic cu băţul pe care îl avea în mână. Vaca, speriată, o luă la fugă, dar tot înaintea lui, pe cale.
Furios că vaca tot nu vrea să se dea la o parte din calea lui, tânărul începu să o fugărească, bătând-o cu băţul, până când vaca, îngrozită, a căzut într-o prăpastie unde a murit.
A doua zi când se întorcea spre casă, trecând prin locul unde ieri fugărise vaca, tânărul văzu un om foarte amărât căutând ceva.
Când îl văzu pe Efrem, omul se apropie de el şi, cu lacrimi în ochi, îi zise:
– Tinere dragă, sunt un om foarte sărac şi locuiesc la marginea acestei păduri. Am rămas văduv, cu cinci copii ai mei. | Continuare »

Traian DORZ, din volulul «Ţata Minunată»

Cele mai frumoase şi mai de demult amintiri ale mele sunt atât de strâns legate de frumoasele şi creştineştile datini ale Sfintelor Sărbători ale Naşterii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, încât nu le pot uita niciodată.
În aceste sfinte zile încetau parcă toate obişnuitele noastre preocupări faţă de lucrurile pământeşti şi începea să se simtă în casă şi în afară un aer sărbătoresc – totul devenea altfel. Altfel erau zilele. Altfel nopţile. Altfel inima mea. Ceva ceresc, nespus de dulce şi de tainic cobora de undeva, învăluind totul. Părea că un nou soare este pe cer şi o lumină mai vie şi mai dulce decât în celelalte zile ne transformă pe toţi şi pe toate. Ca să mă simt cu adevărat fericit totdeauna în zilele acestor sărbători, eu mă întorc cu drag la atmosfera acelor luminate praznice în care trăiam din plin fericirea credinţei şi harul prezenţei lui Hristos între noi, cu toată lumina lui, neumbrită de nimic.
Vreau să-mi amintesc acum de Sărbătorile Crăciunului de atunci.


În cinstea Sfintei Naşteri, credinţa şi evlavia recunoscătoare a înaintaşilor noştri au creat şi au cântat prin veacuri atâtea minunate colinde!
Şi-au transmis unii altora, prin timp, atâtea povestiri şi datini minunate!
Şi-au păstrat atât de cald şi de evlavios sufletul cu care să le primească şi să le petreacă toate, aşa cum se cuvine, în cinstea lui Dumnezeu! | Continuare »

Traian Dorz, din «Pe genunchii lui Iisus»

Mare grijă trebuie să avem noi, ca să nu păcătuim nici-odată şi să nu ne facem vinovaţi faţă de nimeni. Atunci putem privi liniştiţi în ochii tuturor oamenilor şi nu vom fi siliţi să ne ascundem cu ruşine sau cu frică niciodată, de nimeni. Nici de ochii oamenilor, nici de ochii Domnului, care ne văd în orice loc.
Ştiu asta din păţania mea cu ochii Sfântului Nicolae. Iată cum a fost:
După întâmplarea cu banii moşului, îmi era frică să intru în camera unde fusese cojocul din care i-am luat.
Odată, intrând cu bunica acolo, ea mi-a arătat sus pe perete icoana Sfântului Nicolae şi mi-a zis:

– Îl vezi tu pe Sfântul Nicolae? El te-a văzut când ai luat banii şi el te-a spus. Priveşte-l şi acum cum se uită la tine. Uită-te bine în ochii lui şi vezi.

M-am îngrozit… Ochii lui, pe care şi înainte i-am privit de multe ori şi i-am văzut plini de blândeţe şi de bunătate, ca şi ochii moşului, acum parcă erau vii şi se uitau la mine supăraţi şi mustrători. M-am ascuns după bunica şi n-am îndrăznit să mai ies, să mă vadă.
– Să ai grijă, mi-a zis atunci bunica, nu cumva să mai furi ceva sau să faci ceva rău, că ochii Sfântului Nicolae te văd tot ce faci. Apoi el se duce să te spună la Tatăl cel din cer, Care pune iarăşi pe mama ta să te bată cu frânghia, până ce vei învăţa minte.

– N-am să mai fur, bunică, niciodată nimic, i-am zis eu plângând. Dar spune-mi, ochii Sfântului Nicolae văd şi prin perete?

– Să ştii că de ei nu te poţi ascunde nicăieri…
Dar, dacă nu faci rău, nu trebuie să te mai temi de Sfântul Nicolae. El e bun ca moşu’, te iubeşte şi se roagă  Domnului pentru toţi copiii cei buni. | Continuare »

Aici: Povestiri în lectura autorului, cuprinse în volumul «Leagănul de aur» de Traian Dorz, cântări şi poezii

Traian DORZ

Când Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut, Măicuţa Lui cea Sfântă, Fecioara Maria, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pe paie de grâu. Căci oamenii din cetatea aceea nu L-au primit în casele lor. Ci numai un om, anume Crăciun, I-a făcut loc în grajdul vitelor Sale, în iesle. În Noaptea aceea sfântă erau nişte păstori care aveau oile lor afară, în câmpia Betleemului. Oile odihneau în staule, iar păstorii stăteau de strajă în jurul lor şi le păzeau, ca să nu vină fiarele sau hoţii să le fure ori să le ucidă. Pe când stăteau păstorii povestind în jurul focului, numai ce au văzut dintr-o dată o mare lumină cerească strălucind în jurul lor, iar din mijlocul luminii au văzut ivin¬du-se un înger minunat, care se apropia de ei. Păstorii s-au înfricoşat foarte tare, dar bunul înger le-a grăit plin de bucurie şi de dragoste: – Nu vă temeţi! Iată, eu am venit să vă aduc o Veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi în cetatea lui David, în Betleem, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Iată semnul după care Îl veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat şi culcat într-o iesle… Şi deodată o mare mulţime de îngeraşi s-a ivit împreună cu bunul înger. Şi într-un cor ceresc lăudau pe Dumnezeu, cântând şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în înălţimi, iar pe pământ pace, între oameni bunăvoire…” | Continuare »

Dorinţa de a fi lăudat este nu numai o urâciune, dar, de multe ori, şi aducătoare de mare ruşine şi pagubă celui doritor mereu de laude. O spun aceasta fiindcă am văzut în viaţa mea cum s-au făcut de râs, adeseori, astfel de oameni. Iată numai o astfel de întâmplare din viaţa unui copil care oricând umbla să facă orice, numai să apară el tare grozav şi toţi să se mire şi să-l laude.

Eram în primul an de şcoală. Era iarnă, iar în şanţul din curtea şcolii noastre apa îngheţase. Copiii făcuseră din el gheţuş şi se înghesuiau să se dea pe el. În recreaţie, îndată se repezeau cu toţii acolo, să se dea pe gheaţă, înghesuindu-se, rupând încălţămintea, împingându-se şi căzând, cum se întâmplă adeseori în astfel de locuri.
Dintre toţi însă, Vasilică, băiatul cel lăudăros, era mereu primul. Se grozăvea să-l vadă toţi că nimeni nu-i ca el. Dar când a văzut odată că mai pot ca el şi alţii, – ce s-a gândit?
– Daţi-vă la o parte! le-a strigat el tuturor. Eu am să fac ce nimeni dintre voi nu mai poate.
– Să vedem! au zis ceilalţi.Îndată Vasilică şi-a aruncat încălţămintea din picioare şi, desculţ prin zăpadă, se repezi să se dea pe gheaţă. Uimiţi, ceilalţi copii stăteau deoparte şi se mirau râzând, strigând şi lăudându-l că, într-adevăr, aşa nimeni nu s-a mai dat pe gheaţă.
Vasilică se grozăvea şi mai tare. Picioarele i se făcuseră roşii ca focul, îl ardeau şi îl usturau ca pe jar, dar mândria lui nu-l lăsa să se oprească, ci, continuând aşa, dorea să-i uimească şi mai mult pe toţi copiii, ca, privindu-l, toţi să-l laude şi mai tare.
Deodată însă apare domnul învăţător cu o nuia. Pe ne-aşteptate, îl prinde pe Vasilică de guler chiar când se pregătea să le arate celorlalţi că poate să se dea chiar şi numai într-un picior. Ca să vadă ei cine mai face ca el… Şi când începu să-i care cu nuiaua peste spate, un hohot de râs izbucni din gura tuturor copiilor, de răsuna satul.
L-am petrecut toţi copiii cu râsete până în clasă. Sărmanul Vasilică nu mai ştia ce să facă de usturime şi de ruşine. | Continuare »

zburati-pasarelelorM-am bucurat din toată inima mea ori de câte ori am văzut pe cel nevinovat scăpând din mâna celui vinovat.
Pe cel bun scăpând din mâna celui rău.
Pe cel slab scăpând din mâna celui tare.
Am văzut uliul zburând după porumbei, dar eu fericit eram numai când vedeam că nu putea să ajungă pe nici unul.
Am văzut câini fugind după iepuri, – dar mie îmi era inima strânsă până când vedeam că iepuraşii le-au scăpat şi câinii se întorc fără să fi ajuns pe nici unul.
Şi am văzut oameni răzbunători şi răutăcioşi urmărind pe nevinovaţi, spre a le face rău. Tot timpul m-am rugat cutremurat să-i păzească şi să-i scape Dumnezeu din ghearele şi din cursele lor. Şi din tot sufletul meu am mulţumit lui Dumnezeu ori de câte ori am văzut că El i-a izbăvit.
Când citesc povestiri sau aud întâmplări, doresc ca totul să se sfârşească numai cu salvarea celor nevinovaţi. Şi ce mult mă bucur când, într-adevăr, văd că se sfârşesc aşa!
Să vă spun una dintre cele care mi-au plăcut mai mult.

Pe când era copil în Nazaret, Domnul Iisus Hristos Se juca bucuros cu copiii din satul Lui.
Odată, după o caldă ploaie de vară, câţiva dintre copiii cu care de multe ori Se juca Iisus, se adunaseră pe marginea râuleţului ce curgea prin apropiere. Frământând lutul moale, ei făceau păsărele şi le aşezau pe malul apei, fiecare pe ale lui. Şi fiecare silindu-se să le facă mai frumoase decât ale celorlalţi.
Dar păsărelele făcute de mâinile micuţului Iisus erau cele mai frumoase, pentru că tot ce lucra El făcea cu dragoste, cu milă, cu simţire şi cu duioşie.
Soarele era spre seară şi razele lui, căzând pieziş peste faţa apei, o colora cu toate luminile curcubeului. Iar micuţul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, lua cu mâna Lui sfântă culorile de pe faţa apei şi Îşi vopsea cu ele păsărelele Lui în chip aşa de minunat, încât erau nespus mai frumoase decât păsărelele vii.
Toţi ceilalţi copii rămâneau uimiţi privind frumuseţea păsărelelor minunate ale lui Iisus. Dar unii începuseră să-L invidieze, fiindcă ei nu puteau face aşa ceva.
Iuda, care era şi el printre ei, nu mai putea de necaz, mai ales pentru că păsărelele pe care le făcuse el erau urâte şi grosolane. | Continuare »

Multe lucruri bune am învăţat eu de la părinţii mei credincioşi.
Mai întâi de la bunicii mei, apoi de la părinţii trupeşti, apoi de la cei sufleteşti.
Numai dacă nu le-aş uita eu acestea niciodată, ci să le am scrise în mintea şi în inima mea ascultătoare, ca să fiu fericit în toţi anii pe care îi am să-i trăiesc pe pământ!4-Copilul-din-dealul
Multe lucruri bune m-au învăţat ei, dar eu, deseori, mă supăram, pentru că ei se purtau aspru cu mine când nu luam seama să ascult cele ce mi le spuneau.
Ce rău am făcut atunci că mă supăram pe ei! Ei voiau numai binele meu, dar eu nu-mi dădeam seama atunci.
O, dacă i-aş mai avea acum, cum i-aş asculta şi cum le-aş preţui de mult sfaturile lor cele bune!
Căci prea multe din ele le-am uitat şi abia mai târziu mi am dat seama cât de bine mi-au dorit ei, cei care mă mustrau.
Dar astăzi ei, binefăcătorii mei sunt sub pământ…
Mult am dorit eu mai târziu să mai pot auzi cuvântul lor, dar în zadar. Aş fi dorit să fie chiar şi să mă mustre şi să mă pedepsească. Dar nu mai erau!

Totuşi, multe din sfaturile tatălui meu nu le-am uitat.
Nu le-am uitat mai ales pe acelea care mi-au rămas în minte legate de nişte întâmplări ca acelea dintre care pe unele vi le-am spus, iar pe altele mai am să vi le spun pe rând.
Acele întâmplări, unele bune, altele rele, îmi aduc aminte mereu de sfaturile pe care le-am primit prin ele.
Astăzi vreau să vă spun întâmplarea care m-a învăţat un mare adevăr:

Când mergeam odată cu tata după lemne în pădure, cu carul cu boi, mă plângeam către el că unul dintre copiii cu care de obicei trăiam prieteneşte, din nu ştiu ce pricină, mi-a vorbit ieri urât. Iar apoi îmi pusese un nume de batjocură…
– Dar tu cum i-ai răspuns? mă întrebă tata.
– I-am zis şi eu lui tot aşa!
– Iar el ce ţi-a zis înapoi?
– Mi-a vorbit vorbe şi mai rele!
– Şi cum aţi sfârşit? | Continuare »

20_Cuibul-din-podTraian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

Copiii răutăcioşi şi neascultători nu rămân multă vreme nepedepsiţi.
Păsărelele cărora ei le strică puii şi ouăle sau animalele pe care ei le bat şi le chinuiesc strigă către Dumnezeu, căci ele nu se pot apăra de răutatea acestor copii. Iar Dumnezeu îngăduie ca răufăcătorii celor nevinovaţi să fie pedepsiţi.
Aşa a fost pedepsit şi Vasilică, fiindcă şi el era unul dintre acei copii răi cărora le place să tragă cu praştia în câini şi în pisici ori să strice cuiburile păsărelelor şi să le chinuiască puişorii.
Nici nu-i păsa lui când bietele păsări zburau plângând cu durere în jurul lui, rugându-l să nu le spargă cuibuşorul lor.
El râdea. Şi chiar pe cea mai subţire creangă se suia, nu-mai să ia ce este în cuib. Nu se temea de Dumnezeu să strice chiar şi cuibul rândunicii…
De multe ori i-am spus, înspăimântat de ceea ce făcea, lui Vasilică:
– Nu te temi tu de Dumnezeu ce faci?
Rândunica e sfântă, mă. Şi te va pedepsi Dumnezeu că tu strici cuibul ei.
Dar el râdea, zicând:
– Ce sfântă, mă! Vezi-ţi de treabă şi mă lasă în pace.
– Ai să păţeşti tu, vei vedea, Vasilică!
Şi parcă am ştiut…
Aveam noi pe atunci o şură mare. Tocmai sus, lângă acoperiş, nişte rândunici făcuseră un cuibuşor şi acum trebuia să aibă pui.
Eu le aruncam grăunţe prin şură, iar ele ciuguleau, apoi una se aşeza pe cuib, iar cealaltă, sus pe o bârnă lângă ea, stătea, se uita la mine şi la cuibuşorul lor şi cânta-cânta, de îmi umplea inima de drag. | Continuare »

– Ce păcat!? Ce evlavie!? Cine te-a făcut pe tine predicator şi învăţător? Cine v-a autorizat pe voi să faceţi adunări aici!? Oameni buni, nu-i ascultaţi pe nebunii aceştia! Nu-i păcat să bei! Nu-i păcat să mănânci! Nu-i păcat să petreci! Nu-i păcat să te bucuri de toate plăcerile vieţii, căci doar de aceea le-a lăsat Dumnezeu, ca să te bucuri de ele! Nu-i ascultaţi pe rătăciţii aceştia! Plecaţi imediat cu toţii de aici! Ieşiţi, ieşiţi imediat! Mergeţi să vă petreceţi! Nu-i păcat asta!…

Ciresul-inflorit-05_Valea-BraduluiVine câteodată, pe neaşteptate, în viaţa omului câte o întâmplare fericită sau nefericită care îi schimbă, ca într-o clipeală din ochi, toată calea vieţii sale. Din frumoasă, o face nefericită, ori din nefericită, o face frumoasă pe totdeauna.
Unul începe o călătorie, caii îi merg în trap liniştit pe un drum neted, şi el face tot felul de planuri frumoase: cum va merge, cum va târgui şi cum se va întoarce cu un câştig mare înapoi. Dar, dintr-o dată, sare de undeva, în calea cailor, un câine mare şi negru, lătrând răstit. Caii se sperie, smucesc căruţa şi se prăbuşeşte totul într-o prăpastie – şi omul, care, cu o clipă mai înainte, făcea liniştit cele mai frumoase planuri, cade sub roţile căruţei care îi rupe şira spinării şi el ajunge paralizat pentru totdeauna. Ce fel de viaţă dusese el până atunci – şi acum, dintr-o dată, ce fel de viaţă va trebui să ducă până la moarte!…
Sau altul, care – fiind un sărac şi un nevoiaş de când se ştia pe lume – câştigă dintr-o dată, printr-o întâmplare la care nici nu se gândea, o mare avere, schimbându-i-se şi acestuia, într-o clipă, toată calea vieţii. În acelaşi timp, vecinului său, foarte bogat, îi arde într-o noapte furtunoasă toată casa, cu familie cu tot, rămânând pe totdeauna şi singur pe lume, şi sărac.
Sau unul – dintr-un ticălos şi beţiv, cum era mai înainte – se întoarce dintr-o dată la Dumnezeu şi devine, din clipa aceea, prin naşterea din nou, un om binecuvântat, un suflet luminos, o bucurie şi o pildă binefăcătoare pentru toţi câţi îl văd şi îl cunosc.
Pe când un altul – dintr-un om credincios, vrednic şi cinstit, cum fusese până atunci – într-o clipă cade într-o ispită satanică şi devine un nenorocit care îşi pierde pe vecie şi trupul, şi sufletul său.
O, ce schimbări fericite sau nefericite pot veni dintr-o dată peste fiecare dintre noi! Câtă smerenie şi temere de Dumnezeu se cuvine să avem când ne merge bine, pentru ca nu cumva, uitând de El şi făcând ce nu este bine, să ajungem dintr-o dată să plătim greu – şi poate veşnic – păcatul uitării şi neascultării noastre! | Continuare »

Un tată spunea odată fiului său aceste lucruri:
– Fiul meu, puţine lucruri cunoaşte omul pe pământ. Iar din aceste puţine lucruri, prea mare parte le cunoaşte greşit. Pentru că cine îl învaţă, ori nu ştie nimic, ori ştie rău ce este. De aceea este de cea mai mare însemnătate să ai de la început un învăţător bun.
Cine are de la început un învăţător bun, acela capătă o bună îndrumare pentru toată calea vieţii lui.
Fericit este acela care în primii şapte ani a avut o mamă bună, în ai doilea şapte ani, un învăţător bun, în ai treilea şapte ani, un prieten bun, în ai patrulea şapte ani, un soţ bun…
Acesta va ajunge să fie şi el tot aşa. Întâi un părinte bun. Apoi un învăţător bun, apoi un prieten bun şi apoi un soţ bun pentru toţi acei pe care Dumnezeu i-i va rândui pe pământ ca o binecuvântare.

Fericit este acela care, având parte de la Dumnezeu de aceste scumpe comori, ştie să le preţuiască cum se cuvine. Şi să se folosească de ele spre slava lui Dumnezeu, spre fericirea lui şi a altora în această scurtă trecere peste faţa pământului, care este viaţa noastră.
Dar nefericit este acela care, avându-le, n-a ştiut să le preţuiască.
Cea mai fericită mamă este mama credincioasă. Cel mai fericit Învăţător este Domnul Iisus. Cel mai fericit prieten este Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai fericit soţ este acela pe care Dumnezeu ţi-l dăruieşte de la început, în frumuseţea curăţiei, în taina rugăciunii şi în sfinţenia dragostei prin Duhul Sfânt.
Toate acestea îl vor ajuta pe acela care le primeşte şi le preţuieşte să afle adevărata viaţă şi să cunoască adevărata fericire.
Celelalte, în afară de acestea, toate sunt numai deşertăciuni.
Dar este una care e deşertăciunea deşertăciunilor. | Continuare »

Printre amintirile cele mai îndepărtate pe care le păstrez în inimă şi la care mă gândesc totdeauna cu duioşie, sunt acelea despre prietenia unui câine şi a unui bou de la casa mea părinteas-că.
E de mirat că din cea mai fragedă copilărie noi păstrăm adesea cele mai frumoase amintiri nu despre oameni, ci despre animale sau despre lucruri.
Printre animalele care mi-au câştigat prietenia cea mai caldă şi duioasă a fost câinele Somoş.
Când mi-am deschis şi eu ochii minţii spre lucrurile care mă înconjurau în curtea noastră, acesta era un câine mare şi alb, prietenos şi nedespărţit de mine, de alergările şi de jocurile mele de atunci.
Erau anii celui dintâi mare război şi lumea era bântuită de tot felul de frământări. Tata era dus pe front, bunicii şi mama, ocupaţi cu muncile depărtate, iar eu, toată ziua nu aveam alt prieten mai apropiat ca pe Somoş.
El era pentru mine o fiinţă care făcea parte din familia mea, la fel ca şi ceilalţi. Dar, pe când ceilalţi mă mai şi certau şi mă întristau din când în când, Somoş n-a făcut aşa ceva niciodată. El m-a iubit statornic până la moartea lui, care s-a petrecut într-un chip zguduitor. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA

Un bogat necredincios căzu pe neaşteptate într-o boală grea de moarte. Cum nu mai era vreme să-şi facă testamentul, îi chemă la patul său pe femeia sa şi pe copiii săi şi începu a le spune:
– Dragii mei, eu plec în cealaltă lume; vă las vouă cu limbă de moarte casa asta şi moşia, şi toată averea mea.
– Tăticule dragă, îl întrerupe copilaşul său mai mic, care nu pricepea despre ce este vorba, acolo unde te duci ai tu altă casă?…
Întrebarea copilaşului străpunse inima tatălui muribund. În clipa aceea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta. Dar acum era prea târziu, prea târziu…
Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde n-avea nici „casă“, nici „moşie“.

Fericit este copilul care are părinţi şi bunici iubitori şi credincioşi. Căci cele mai frumoase amintiri şi cele mai fericite îndrumări bune din toată viaţa lui îi rămân de la aceste suflete scumpe.
Dar şi mai fericit este copilul care preţuieşte cu tot sufle-tul îndrumările lor şi le păzeşte în viaţa lui.
Şi mie, cele mai frumoase şi mai dintâi amintiri mi-au rămas, ca o dulce şi blândă comoară, de pe genunchii bunicului. Ca şi cum pe genunchii lui m-aş fi trezit la viaţă pe lumea asta. Eu îi spuneam cu drag numai «moşu’»…

Era bunicul meu un om voinic şi bun ca pâinea lui Dumnezeu cea bună. Îl vedeam destul de rar, doar seara şi dimineaţa, fiindcă ziua întreagă era dus pe la muncă în toate părţile.
Seara, când venea în casă, abia aşteptam…
Mă lua pe genunchii lui şi începea să-mi spună de câte toate. Eu mă lipeam de pieptul lui cel lat şi cald, iar el, cu cea mai blândă mână din lume, îmi netezea uşor părul de pe frunte şi mă strângea cu drag la inima lui.
Ce bine era pe genunchii moşului, alipit de pieptul lui puternic, mângâiat de mâna lui bună şi ascultând glasul lui cald!

Acolo nu-mi mai era foame, nici sete, nici dor de nimic… Un fel de linişte dulce îmi învăluia toată fiinţa, îmi închidea ochii şi îmi încânta urechile… Ca într-un leagăn moale, adormeam totdeauna foarte curând acolo şi cred că în nici un loc din lume nu m-aş fi simţit atât de fericit ca pe genunchii moşului. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA,TRĂIM VREMURI BIBLICE

Am citit un mic teatru în limba germană intitulat „Potopul“. Oglindeşte admirabil vremurile şi oamenii de azi. Iată-i pe scurt cuprinsul:
Şapte oameni se pun într-o noapte pe chef la o crâşmă. Afară plouă. Înăuntru oamenii beau, răcnesc şi suduie, „întrecându-se a se arăta unul mai al dracului decât celălalt“. Dar afară ploaia se înteţeşte. S-aude vuietul valurilor. E inundaţie. Nu mai e chip de plecare. Crâşma e înconjurată de valuri fioroase. Veselia a amuţit. Înjurăturile au încetat. Apa creşte văzând cu ochii. Cei şapte încep a se certa: „Tu m-ai îndemnat să vin astăzi la cârciumă…“ „Tu nu m-ai lăsat să plec mai devreme“… De la sfadă, lucrul ajunge la bătaie. Zboară scaunele, palmele, „dumnezei“ şi pumnii.
Dar deodată, uşa crâşmei e izbită în lături cu putere. Apele năvălesc cu furie înăuntru. E potop. Orice încercare de scăpare e zadarnică. Cei şapte se umplu de spaima morţii. Bătaia deodată încetează. Stau în faţa morţii şi iată-i schimbaţi cu desăvârşire. Mâinile lor se împreună în semn de rugăciune. Simt deasupra lor fâlfâirile morţii. Se apropie unii de alţii… nu mai sunt duşmani. Sunt fraţi. Plâng şi se roagă cu lacrimi fierbinţi. Se îmbrăţişează. În faţa morţii parcă s-a topit tot răul şi toată ticăloşia din ei.
Dar deodată, ploaia încetează. Apele încep a scădea. Zorile se ivesc. Primejdia a trecut, cei şapte au scăpat.
Şi oare ce fac cei scăpaţi din gura morţii? Au plecat căiţi? Da’ de unde! Ei îşi ziseră: „Scăparăm de potop… a naibii mai fu şi furtuna asta… Bine că scăparăm cu atât… Pentru asta se face să mai bem una şi să ne bucurăm… să i tragem un adălmaş“.
Şi, de bucuria scăpării, cei şapte mai traseră o noapte de chef. | Continuare »