Martie


Aud zvonind întâia-nmiresmare
şi-ntâia-nmugurire gângurind
cu rândunele-n cuiburi revenind
dinspre albastra mea însingurare.

Şi simt întâiul foşnet al naturii
fiori de neauă albă şiroind,
a verde crud abia amirosind
şi-a nimb suav străluminând azurii.

Deşi sfioşi, simt paşii primăverii
cum sparg a vremii coajă-nmugurind,
pământul reavăn parcă-l simt mustind
de rod bogat, ca-n clipa învierii.

Şi ştiu c-aş vrea, din dorul meu ce cântă,
ca dintr-un martie, atunci trezit,
şi rodul meu, ca zarzăru-nflorit
să mi-l găsesc în cer ofrandă sfântă.

Vlad Gheorghiu


Iubirea nu-ncetează, o inimă când moare
vin alte şi-alte inimi s-o crească mai înalt,
tot astfel când un suflet şi-ncheie-a sa lucrare
Hristos, aceeaşi slujbă o trece celuilalt.

Lumina nu sfârşeşte când soarele apune,
ci trece mai departe de ape şi de munţi,
tot astfel nu sfârşeşte divina-nţelepciune
Hristos, când cade-o frunte, o trece altei frunţi.

Nici calea nu sfârşeşte când urmele-ncetează,
vin alte urme-n urmă s-o calce mai frumos,
tot astfel când o viaţă sfârşeşte dintr-o dată
Hristos ridică alta, cu rod mai luminos.

Cântarea nu-ncetează când cântăreţul cade,
ea trece-n altă harfă, mai strălucită chiar,
când un erou sfârşeşte luptând pe baricade
Hristos ridică-n locu-i alt tânăr voluntar.

…Trudeşte deci ’nainte şi luptă-te şi cântă,
tu, slujitor şi preot şi-ostaş al lui Hristos,
eroică şi ’naltă va fi izbânda sfântă
a luptei pentru care tu mori victorios. (Traian Dorz)

Protoprezbiterul Theodoros Zisis:
ARHIEREI DIN MAKEDONIA (ELADA) II TERORIZEAZA PE PREOTI
SI II CALOMNIAZA PE LUPTATORII PENTRU ORTODOXIE

…Multă lume necatehizată şi neinformată în temele credinţei a fost narcotizată de agapologhia [„iubirismul”, teologia fatarnica a „iubirii”, n.n.] ipocrită şi mincinoasă, care se potriveşte spiritului globalizării şi ştergerii diferenţelor şi particularităţilor. În biserici, predicile te sufocă prin analize sociale şi exaltări patriotice sau cu pietisme superficiale şi ipocrite. Rar se dezvoltă temele credinţei cu referire la erezii şi la eretici, în mod deosebit la erezia papismului şi la panerezia ecumenismului…

Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur, Talcuire la Tatal nostru

“Deci aşa vă rugaţi: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri»”(Matei 6, 9)  .

Vezi ca îndată a deşteptat luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu.

Cel care numeşte Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea, înfierea, moştenirea, însuşirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putinţă să numeşti Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăţi.

Hristos, deci, deşteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: şi prin vrednicia Celui pe Care Il numesc Tată, şi prin măreţia bunătăţilor de care se bucură. Când spune: “Care eşti în ceruri”, nu o spune ca să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce roagă şi să-l ridice la locurile cele înalte şi la locaşurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învaţă să facem rugăciune de obşte pentru toţi fraţii.

Că n-a spus: “Tatăl meu care eşti în ceruri”, ci: “Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeşte duşmania, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor, izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste şi împăratul şi săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari şi la cele mai necesare bunuri. Ce pagubă avem de pe urma obârşiei noastre de jos, când, de pe urma obârşiei noastre de sus, toţi suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înţeleptul mai mult decât prostul? | Continuare »

O altă amintire neuitată a fragedei mele copilării îmi este aceea despre viţelul Iambor, care a crescut şi s-a făcut bou la casa părinţilor mei. Tovarăşul cel mai apropiat al bucuriilor mele copilăreşti şi mai de nădejde în munca de mai târziu a tatălui meu.
Primele mele amintiri despre Iambor mă fac să-l văd parcă şi acum ce mic era la început şi ce neştiutor. Nici măcar nu ştia să se ducă să sugă la mamă-sa.
Dar ce frumos era, cu tot părul lui galben, bălţat cu un alb curat, de pe frunte până pe gură!

Ce repede i-au crescut corniţele şi a căpătat putere să fugă şi să sară. Se învăţase cu mine şi nu erau prieteni mai nedespărţiţi ca noi prin toată grădina cu iarbă verde. I-am pus numele Iambor. Tot ce aveam mai bun de mâncare îi dădeam şi lui.

Curând devenise mare, iar tata se gândea ce bou puternic de tras o să aibă din el.
I-a cumpărat un soţ de jug şi a început să-i înveţe să tragă carul, plugul şi grapa.
Soţul lui Iambor însă nu a putut fi niciodată asemenea lui. Era şi mai slab, şi mai mic ca el.

La toate muncile lui grele, tata nu s-a bizuit niciodată pe nici un bou al lui cum se bizuia atunci pe Iambor. Niciodată nu l-am auzit pe tata lăudând pe cineva aşa cum îl lăuda pe boul lui crescut de mic la casa noastră.
Eu niciodată nu am putut ţine la soţul lui ca la boul cumpărat, deşi şi acela era tot al nostru. | Continuare »

Leonid Uspensky

Cuvântul „icoană” este de origine greacă: eikôn înseamnă „imagine” sau „portret”. Pe vremea când imaginile creştine erau în formare, Bizanţul desemna prin acest cuvânt orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată. Astăzi, termenul se aplică mai ales lucrărilor de şevalet, fie ele pictate, sculptate sau lucrate în mozaic. Acesta este sensul pe care arheologia şi istoria artei îl conferă icoanei. Şi în Biserică, se face o anumită distincţie între pictura murală şi icoană: o pictură murală – frescă sau mozaic – nu este un obiect în sine (întrucât face corp comun cu arhitectura), în vreme ce icoana pictată pe un suport este un obiect independent. Cu toate acestea, sensul şi semnificaţia de principiu ale celor două sunt identice. Le putem deosebi nu atât ca sens, cât la nivelul utilizării şi al destinaţiei primite.

Astfel, atunci când vom vorbi despre icoane, vom avea în vedere imaginile sacre în general, fie că avem de-a face cu picturi pe lemn, fresce, mozaicuri sau sculpturi. De altfel, cuvântul românesc „imagine”, ca şi cuvântul rusesc obraz primesc împreună această accepţiune globală.

Pentru a accesa materialul complet, clik aici

Traian Dorz, «Dreptarul învăţăturii sănătoase», cap. 2

Oastea Domnului, fiind o frăţietate de luptă duhovnicească născută în Biserica noastră drept-credincioasă şi având ca scop o mai puternică şi vie trăire pentru dobândirea mântuirii sufleteşti, n-a avut şi nu are o altă învăţătură decât cea a Bisericii noastre strămoşeşti. Dreptarul sfânt al dreptei învăţături după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre a fost de la început şi trebuie să fie până la sfârşit îndrumătorul şi călăuzitorul Oastei Domnului.

Părintele Iosif Trifa, acest mare om al lui Dumnezeu şi al Bisericii, a mărturisit atât cu graiul, cât şi cu scrisul său, de nenumărate ori, ca iniţiator şi îndrumător al Oastei Domnului, că aceasta nu are şi nici nu va avea vreodată o altă învăţătură, deosebită de a Bisericii;
că Oastea Domnului va păstra neschimbată, pe totdeauna, învăţătura lăsată nouă de Hristos şi de marii noştri înaintaşi în Biserica noastră strămoşească;
că el a primit întru totul de la Duhul Sfânt toată lumina şi călăuzirea după care să îndrume această uriaşă Lucrare evanghelică a lui Hristos, Mântuitorul nostru. | Continuare »

Pr. Prof. Alexander Schmemann (Postul cel Mare, Ed. Univers encyclopedic)

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.
La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!“ întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare“ pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.
| Continuare »

(Pr. Arsenie Boca, Cuvinte vii, omilii, îndrumări, predici duhovniceşti)

[…] Astăzi, la începutul marelui post al învierii, Iisus ne învaţă despre aceste trei lucruri: despre iertare, despre post şi despre comorile din Cer, sau comorile eterne.

1. Despre iertare.
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-1 iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.
Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.
Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fară aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa:
| Continuare »

„Iar când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii trişti, că îşi smolesc feţele lor ca să arate oamenilor că postesc.“

Bine ar fi ca, la auzul acestor cuvinte, să suspinăm şi să plângem cu amar! Că nu numai că îi imităm pe făţarnici, dar îi şi întrecem. Cunosc, cunosc mulţi oameni care nu postesc şi arată lumii că postesc; îşi pun masca de postitori, deşi nu postesc; iar apărarea lor este mai rea chiar decât păcatul, că spun: „Fac asta ca să nu smintesc mulţimea!“
Ce spui, omule? Dumnezeiască e legea care ţi-a poruncit să posteşti şi tu vorbeşti de sminteală? Păzind-o, socoteşti că sminteşti, iar călcând-o, nu sminteşti? Poate fi, oare, o prostie mai mare decât aceasta? Nu încetezi odată să fii mai rău ca făţarnicii şi de două ori făţarnic? Nu te ruşinezi de tăria cuvintelor Domnului la gândul cât de mare e păcatul ce-l săvârşesti? Domnul nu S-a mărginit să spună numai atât că aceia care arată lumii că postesc sunt nişte făţarnici, ci, voind să-i mustre mai mult, le spune „că-şi smolesc feţele lor“, adică şi le strică şi le pocesc. Dacă este pocire a chipului că de dragul slavei deşarte să arăţi lumii un chip gălbejit, ce putem spune de femeile care-şi strică chipurile lor cu farduri şi cu încondeierile ochilor, spre vătămarea tinerilor desfrânaţi? Cei ce-şi smolesc feţele lor se vatămă numai pe ei înşişi; femeile acestea, însă, şi pe ele şi pe cei ce le privesc. | Continuare »

12 februarie 2010

Din câte-un colţ de ţară azi, părinte, vin ostaşii…
Ascultă ce fiori de drag şi dor le poartă paşii.
Sunt cei puţini care mai ţin a Oastei strâmtă cale
Din marile mulţimi ce vin să-ţi cânte osanale.

Tot mai străine-s azi pe culmi stindardele oştirii
Şi flancuri, rând pe rând, se duc pe căile pieirii,
Şi gheare tot mai tari se-nfig armura grea s-o spargă,
Al Oastei nume drag şi sfânt să-l strâmbe sau să-l şteargă.

Cu cât mai mulţi la cruce-ţi vin, cu cât mai tare cântă,
Cu-atâta mai puţin păzesc învăţătura sfântă.
Dar fiii tăi n-or înceta nicicând să se adune,
Ca să-ţi aducă-n taina lor prinos de rugăciune.

Vezi cum le tremură tăcut privirile sub pleoape
În şoapta cântecului mut plâns năbuşit pe-aproape.
Îmbărbătarea ta le-o dă în lupta asta cruntă
Când iureşul mai iute e şi mai puţini l-înfruntă.

Vezi cum ţi-aduc în dar un cânt, o lacrimă şi-o floare
Trecând tăcuţi printre cei mulţi spre locul de-nchinare.
Şi vezi cum, aprig dor purtând, vin plânsul să-şi aline…
O, trâmbiţează-le curând pe Mirele ce vine!…

Lidia Hamza

Traian DORZ

[…] Eu cred că în cuptorul acesta de foc al încercării Oastei este ascunsă o mare taină. Domnul Iisus nu i-a dus pe ucenicii Săi în marile încercări la sfârşitul misiunii lor, ci la începutul acestei misiuni. Tot aşa, Biserica Domnului nu şi-a avut marile ei cerneri la sfârşitul chemării ei de pe pământ, ci la început.
Tot aşa, sunt încredinţat că încercările prin care a trebuit şi poate mai trebuie să treacă Lucrarea Oastei Domnului sunt rânduite anume spre a o cerne şi lămuri în aşa fel – atât pe ea, cât şi pe cei aleşi să lucreze în ea – încât să ajungă cu adevărat un mijloc în mâna şi în planul lui Dumnezeu, pentru o mare mântuire, a multora.
Încercările acestea au fost doar o şcoală în care, o dată trecută prin ea, Lucrarea să înveţe cum să îndrume mai departe pe cei care vor mai veni şi în anii viitori în şcoala ei mântuitoare. Cuptoarele au fost numai o pustie prin experienţele căreia a trebuit să umble ea, ca oarecând poporul lui Israel, înainte de a intra în măreaţa sa istorie viitoare!…
Căci, după cum istoria lui Israel nu sfârşea cu pustia, ci abia începea cu ea, tot aşa, cred că istoria Oastei Domnului nu sfârşeşte cu luptele şi cernerile de prin aceşti primi cincizeci de ani ai ei, ci poate că abia cu ele începe.
Hristos are nevoie să treacă printre noi în toate ipostazele istoriei Sale, spre a-Şi alege şi spre a se putea dovedi toţi cei care vin la El, pentru ce vin şi pentru ce stau.
| Continuare »

Din «Profetul vremilor noastre» vol. I,  de Moise Velescu

Cu numai trei zile înaintea trecerii sale la Domnul, Părintele Iosif a scris articolul: „Oaia săracului“, inspirat de la II Samuel cap. 12, care va fi publicat în foaia «Glasul Dreptăţii», nr. 7 / 12 febr. 1938, pag. 4, acesta fiind ultima tâlcuire a Părintelui Iosif.
Reproducem aici şi acest articol, spre a se vedea, încă o dată, nedreptatea ce i s-a făcut şi felul în care protestează el împotriva acestei nedreptăţi.
Dar de unde să poţi bănui că cel vizat ar lua poziţia biblicului David?
O, nu, bogatul de azi nu are lacrimi de căinţă, nici cuvinte de îndreptare, el are numai puterea să strivească pe proorocul care-l avertizează.

Iată articolul cel mai de pe urmă, scris de slăbuţa mână care ne-a hrănit cu cele mai cereşti bunătăţi, pe noi, această mare mulţime adunată în pustia unde, ca printr-o minune cerească, i-a fost rânduit de Dumnezeu să ne sature şi să mai şi rămână pentru urmaşii noştri.

…În Biblie, la II Samuel cap. 12, se află o mult-grăitoare pildă despre oaia unui biet sărac.
E întâmplarea când David a nelegiuit cu femeia lui Urie şi pe urmă, ca nelegiuirea să fie şi mai mare, l-a cumpănit pe Urie să fie omorât în război, pentru ca să poată avea pe soţia lui între femeile sale.

„Dar acest lucru n-a plăcut Domnului. Domnul a trimis pe Natan proorocul, care i-a pus nelegiuirea într-o istorioară: «Într-o cetate erau doi oameni – a început Natan – unul sărac şi altul bogat. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea nimic decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui. La sânul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la omul bogat un călător. Şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale, din vitele sale, ca să gătească cină pentru cel ce venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pentru călătorul cel ce venise la el». | Continuare »

Pasăre măiastră, sol trimis de Sus,
vestitor al Jertfei Domnului Iisus,
trâmbiţă cerească, veghetor străjer,
neuitat Părinte, odihneşte-n cer!

Pasăre măiastră cu duios cântat,
de Iubirea Crucii ne-ai apropiat
şi din valul lumii ne-ai chemat cu zel
tot mai lângă Domnul, tot mai lângă El.

Sol trimis de Harul Dragostei de Sus
să aduci poporul nostru la Iisus,
ai aprins lumina Sfântului Cuvânt
în întunecatul neamului mormânt.

Vestitor al Jertfei Domnului Hristos,
multora deschis-ai drumul luminos
al redeşteptării noastre din păcat
către Viitorul binecuvântat.

Trâmbiţă cerească, sunet desluşit
care din robia morţii ne-ai trezit,
către libertatea lui Iisus ne-ai scos
să gustăm viaţa slobodă-n Hristos. | Continuare »

Sf. Ioan Maximovici

Astăzi suntem în Săptămâna Înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre Înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul.

Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre Înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi „Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ?“ (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.

El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia. | Continuare »

Din Cărarea Împărăţiei, de Pr. Arsenie Boca

În ziua acelei înfricoşate cunoştinţe cu Dumnezeu va fi o vedere minunată: toate faptele fiecăruia, pe care le-a făcut întru ascuns, acum sunt date pe faţă şi le vede nu numai cel ce le-a făcut, ci toţi oamenii, dimpreună cu îngerii, văd deodată întreolaltă toate faptele lor şi ale tuturora. Mai mult decât atâta: oamenii au să vadă şi toate urmările faptelor lor, în urmaşii şi în înaintaşii lor. Au să vadă pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuiau să-L primească şi să-L asculte, ca să nu pricinuiască osândă peste aşa mulţime de oameni.

Cuvântul lui Dumnezeu îi va judeca pe ei după faptele lor. Vor vedea toate vorbele ce au spus cât au trăit în lume, şi-şi vor vedea şi gândurile şi cărţile ce au scris, dimpreună cu toate urmările lor peste oameni. Părinţii îşi vor vedea faptele în copiii lor; toate se vor descoperi în ziua aceea.

Iată de ce o judecată dreaptă şi veşnică nu se face decât chemându-se toţi martorii, toţi oamenii, din toate vremile, să-şi vadă toate faptele şi să-şi cunoască toate urmările lor şi pe dreptate să-şi ia plata veşnică. Atunci mateloţii lui Columb vor vedea turma de nebuni, pentru care au să dea seama, că le-au adus cu fapta lor germenele nebuniei. Luther se va vedea pricinuitorul puzderiei de secte, iar înşelaţii lui se vor apăra şi ei de urgia judecăţii, zicând: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am profeţit şi cu numele Tău am scos demoni şi în numele Tău multe minuni am făcut?“ Dar capătă răspunsul:„Niciodată nu v-an cunoscut pe voi. Duceţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea! (Matei 7, 22-23) Şi vor merge cu lucrătorii fărădelegii toţi cei ce-au ascultat de ei. Şi aşa mai departe, fiecare va vedea şi va culege roadele, nebănuit de mari, ale faptelor sale, fie bune, fie rele. Căci viaţa pămân­teană era vremea semănatului, iar viaţa viitoare, vremea secerişului. | Continuare »

De Traian Dorz

Teme-te de Ochiul Veşnic
care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.

Teme-te şi vino astăzi
la Hristos încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor. | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – puterea apostoliei», meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de carne

Nu există nici un loc în care să nu te vadă nimeni, să nu te audă nimeni, să nu te ştie nimeni.

Un om credincios mergea cu fiul său, odată, în căruţă, la o adunare, undeva. Cum el era cam zgârcit, nu şi-a pus de acasă mâncare la cai, căci îşi zicea el: Voi găsi eu pe drum, undeva, fân ca să iau. Trecând pe lângă un loc cosit al cuiva, tatăl opri căruţa, se dădu jos, şi, uitându-se în toate părţile, se apucă în grabă să strângă fân din brazdele cosite şi să-l ducă cu braţul în căruţă.

Copilul, văzând că tatăl său se uită în toate părţile şi îi zisese şi lui: „Uită-te şi tu, să nu ne vadă cineva!“, îi zise tatălui său:
– Tată, în sus nu te-ai uitat. De acolo ne vede. De acolo ne vede Cineva.
Tatăl, speriat pentru moment şi nedându-şi seama, întrebă:
– Cine ne vede?
– Dumnezeu, răspunse fiul, mirat că tatăl său uitase. El totdeauna ne vede, chiar când noi nu-L vedem.
O, fii cu mare luare-aminte la Cel ce te vede şi când nu-i nimeni. Mai ales la Acela!…
Şi totdeauna ne aude Cineva. Chiar şi atunci când noi nu grăim nimic. Chiar şi atunci când vorbim prea mult fără să spunem nimic.

Un vorbitor a ţinut odată o predică lungă-lungă, dar fără a spune aproape nimic. După vorbirea aceasta, un ascultător a întrebat pe altul: | Continuare »

Traian Dorz, din «Ţara minunată»

Buna lecţie pe care mi-a dat-o bunicul meu când mi-a spus despre întâmplarea lui Ionel n-am mai uitat-o niciodată. Ea mi-a folosit de multe ori, când mi se mai ridica în inimă ispita de a dori plată pentru binele meu sau pentru datoria pe care mi-o împlineam.

Niciodată după aceea însă n-am mai zis părinţilor mei de vreo plată. Îmi era ruşine până şi de o astfel de dorinţă care m‑ar fi putut ispiti, chiar dacă aş fi meritat o plată pentru ceea ce făcusem.
Dar un alt păcat, tot aşa de mare, pusese pe neobservate stăpânire vicleană pe inima mea.

De câte ori făceam câte ceva, nu mai aşteptam plată, dar aşteptam laudă. Începusem să am în sufletul meu o sete chinuitoare să fiu lăudat pentru orice lucru, ca şi cum cine ştie ce mari merite sau daruri aş fi avut eu.
Dacă cei din jurul meu nu-mi aduceau laudele după care alergam eu, începeam să mă laud singur:
– Vezi, bunicule, ce frumos am făcut asta?
– Vezi, bunico, cât de multe fac eu?
– Vedeţi ce repede m-am dus?…

La început, ai mei, ca să mă încurajeze şi să mă încânte spre a face şi mai mult sau şi mai repede, lăudau faptele mele, mărindu-le nespus de mult însemnătatea şi frumuseţea. | Continuare »

Ioan Marini
Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri,
care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte“
(Is 62, 6-7).

Bolnavii şi îndrăciţii vindecaţi de Mântuitorul, adeseori, Îi cereau – drept recunoştinţă şi mulţumire – să-i lase să meargă după El. Dar Domnul Iisus spunea fiecăruia: „Du-te la ai tăi, şi spune-le tot ce ţi-a făcut ţie Dumnezeu“. Astfel, fiecare tămăduit, fiecare păcătos iertat, devenea, prin porunca Celui ce-l vindecase şi-i dăduse iertarea păcatelor, un vestitor al Domnului şi un propovăduitor al vieţii celei noi, pe care a aflat-o în Mântuitorul.
Tămăduirea şi iertarea de care se bucură un suflet aduceau cu ele şi o îndatorire: aceea de a spune şi altora despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui care s-a făcut cu ei. Astfel, bolnavul tămăduit şi păcătosul iertat deveneau vestitori ai lui Dumnezeu şi misionari ai Mântuitorului. De la orbul căruia Domnul i-a dăruit vederea şi care spune vecinilor că „Iisus este Cel care i-a deschis ochii“ şi până la Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, care străbate lumea întreagă, toţi cei care au aflat pe Hristos Îl mărturisesc şi vestesc lucrarea minunată a Sa tuturor celor din jurul lor şi altora din depărtări. Căci ei nu pot să tacă şi să nu spună şi altora despre ceea ce au văzut şi au auzit, despre ceea ce s-a petrecut chiar cu ei înşişi.Femeia samarineancă a trezit o cetate întreagă şi a scos un popor întreg afară din oraş, pentru a asculta cuvântul Mântuitorului. Urmarea a fost o mare trezire în Samaria…
Sfântul Apostol Pavel a făcut să se cutremure o lume întreagă de propovăduirea Golgotei, pe care el o vestea cu nebunia celui ce nu voia să mai ştie nimic altceva, decât de Iisus cel răstignit prin Care el a aflat iertarea şi pacea, Iisus cel răstignit, singurul nume prin care s-a dat şi se dă oamenilor iertarea şi mântuirea.
Misiunea de a propovădui Evanghelia nu era la început o „slujbă“ ca oricare alta, pentru care omul se pregătea prin învăţătură şi şcoli. Nu! Ci, atunci, mărturisitorii, vestitorii, apostolii şi propovăduitorii Evangheliei erau mai ales din cei care L-au cunoscut pe Domnul Iisus. Erau suflete care simţeau trebuinţa de a mărturisi ceea ce s-a petrecut cu ele însele. Erau de acei care nu puteau să nu mărturisească ceea ce au văzut cu ochii şi auzit cu urechile lor.
| Continuare »

Legământul este un act unic şi sfânt.
Bineînţeles că aspectele legate de organizare depind de la caz la caz. E frumos să se poată potrivi şi acestea. Dar, cu siguranţă că, singuri sau la un loc cu alţii, etapele pe care trebuie să le respecte cei care depun legământ în faţa lui Dumnezeu în cadrul Oastei Domnului sunt aceleaşi. Ne-o spune un înaintaş peste cuvintele căruia un ostaş adevărat nu trece. Aceste etape sunt (Traian Dorz – Sărbătorile literare): Mărturisirea (Taina Pocăinţei), Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos şi rugăciunea de legământ către Dumnezeu.
Acesta credem că este modul corect de a depune un legământ. Şi aşa am dori să-l facem cu toţii.
Legământul de a-L urma pe Hristos în cadrul Oastei Domnului este un legământ unic şi sfânt prin care eu înţeleg să-i dăruiesc lui Hristos toată viaţa mea într-o perpetuă liturghie de după Liturghie, într-o ascultare şi o trăire profund creştină în toată ziua, nu numai duminica. Prin care înţeleg să permanentizez tot ceea ce învăţ la biserică duminica, nimic mai mult, dar nici mai puţin.
Nu înseamnă că dacă cineva nu pune legământ în cadrul Oastei Domnului nu se va mântui. Şi cel ce alege drumul monastic face un legământ cu Hristos. Şi, dacă cineva se căsătoreşte, nu se mai mântuieşte? Cine nu depune legământ de călugărie nu înseamnă că nu se mântuieşte, ci că nu poate fi niciodată călugăr. Aşa şi cu legământul de ostaş. Poţi să te mântuieşti prin Taina Pocăinţei care reactualizează Taina Botezului şi care este şi ea un legământ de rupere cu tot ce e păcat. Şi acesta aduce cu sine binecuvântările Duhului Sfânt. Dar acesta nu te face ostaş, în cadrul Oastei Domnului.

Oastea Domnului are un specific al ei, prin care omul, acceptându-l şi respectându-l, Îl poate descoperi pe Dumnezeu ca pe un prieten foarte apropiat, al lui personal, cu care se identifică şi în bucurie şi în suferinţă, cu care ară la acelaşi plug, cu care cântă şi plânge deopotrivă, în care se încrede cu o credinţă nestrămutată, care se lasă cu toate ale lui în Mâna iubitoare a lui Dumnezeu, în mila iertătoare a lui Hristos şi în grija călăuzitoare a Duhului Sfânt – într-un cadru frăţesc unde fraţii trăiesc într-o părtăşie iubitoare şi jertfitoare, care se dăruieşte pe sine din dragoste pentru aproapele, care împarte cu ceilalţi bucuria ei şi care-şi despovărează fratele de suferinţa lui, împărtăşindu-i durerea, care trece prin foc de dragul fraţilor pe care nu i-ar vinde chiar dacă ar plăti cu viaţa. Poate că tocmai aceasta este ceea ce ne-a ţinut de-a lungul „epocii de aur“ atât de aproape de Hristos şi pe noi unii de alţii. Specificul acesta al Lucrării Oastei Domnului: lacrimile şi dragostea, suferinţa şi iubirea. | Continuare »