Omul minune

Părinte Vasile Ouatu, articol publicat în «Ostaşul Domnului» nr. 14, din 1 noiembrie 1934

Oricine se apropie de Dumnezeu cu toată inima, oricine îşi predă inima şi sufletul în mâinile Domnului, acela şi astăzi vede şi trăieşte sub ochii lui aceleaşi minuni pe care le găsim istorisite în Biblie. Şi astăzi se deschid ochii multor orbi, şi astăzi ologii umblă, şi astăzi surzii aud, şi astăzi morţii învie. Ce sunt miile de suflete convertite de astăzi, dacă nu atâtea şi atâtea minuni? Dar iată una şi mai mare, ce le întrece pe toate. Fraţii şi iubiţii noştri cititori îşi reamintesc în ce situaţie se afla Părintele Iosif la 12 aug. a. c., când am mers să-l împărtăşesc. Era jumătate mort. Când am intrat în camera sf. sale, un fior de groază m-a cuprins. Părintele Iosif era în agonie. Bolnav, slăbit şi istovit ca niciodată. Desfigurat la faţă, cu ochii şi privirea schimbată, încât mi-am zis: Vai, ce durere!… Părintele Iosif va trece Acasă, la Domnul! Durere mare, zic, pentru că noi avem nevoie de el. Oastea are încă multă trebuinţă de el. Condeiul său, cu scrisul atâta de ales, inima şi sufletul său, râvna şi dragostea sa pentru Domnul nu pot fi prin nimeni altul înlocuite.
Darul ce Domnul i-a încredinţat este un dar deosebit. Şi Oastea va trece printr-o mare încercare. Am îngenuncheat la căpătâiul său, cu epitrafirul de gât şi-o ispită mi-a şoptit: Pentru ce te mai rogi, nu vezi că-i aproape mort? Şi atunci mi-am zis: În ordinea firească şi omenească nimic nu se mai poate îndrepta. Dar Cel ce a ridicat pe Lazăr din mormânt poate ridica şi pe Părintele Iosif şi de aceea eu trebuie să mă rog cu o deplină şi sigură încredinţare că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Şi m-am rugat, apoi l-am spovedit şi împărtăşit.
Chiar în aceeaşi clipă am văzut sub ochii mei începutul minunii. Părintele Iosif s-a înviorat şi înseninat. La 27 oct. a. c. ne-am văzut iarăşi. Ah! câtă schimbare şi câtă deosebire! Sufletul meu s-a umplut de o nespusă bucurie. În comparaţie cu ce era în august, acum este foarte bine. Ceva de nerecunoscut. L am găsit şezând pe un scaun şi lucrând de zor la unul din cele mai minunate calendare din câte a scos până acum. Nu este aceasta oare o minune, şi încă una din cele mai mari? Dumnezeu ni l-a dat iarăşi şi cred că ni-l va da pentru multă vreme, aşa suferind cum este. De aceea l-am şi numit, cu drept cuvânt, «Omul minune». La prima vedere m-am simţit nespus de fericit şi m-am socotit ca în al nouălea cer că Domnul n-a făcut pe voia vrăjmaşilor, care necontenit i-au săpat groapa. Va fi şi aceasta o grea lovitură pentru ei. Aşa o păţesc cei ce luptă cu Dumnezeu.
De cum ne-am văzut faţă către faţă, Părintele Iosif m-a întrebat: | Continuare »

EU MI-AM FĂCUT DIN TINE

Traian DORZ

Eu mi-am făcut din Tine, Iisuse-Dumnezeu,
şi Ţintă, şi Credinţă, şi tot ce am mai sfânt,
şi Ţie Ţi-am dat viaţa şi tot ce am al meu;
pe viaţă şi pe moarte, al Tău, Iisuse, sunt!

Tu ai făcut din mine – din rob, precum eram,
un fiu iubit la care un nume sfânt i-ai pus,
mi-ai rânduit o slavă, mi-ai dat un cer şi-un neam
şi-o-mpărăţie care e-n veci fără apus.

Eu am făcut din Tine întregul meu avut,
întreaga mea cântare, întregul meu destin
şi Singur Tu ştii numai ce dulce Te sărut
când Te cuprind la suflet în clipa când mă-nchin.

Tu ai făcut cu mine un singur sfânt mănunchi,
când, cruce, cele patru peceţi mi le-ai sfinţit
şi-un legământ de lacrimi şi flăcări pe genunchi,
fiinţele, destinul şi vecii ne-au topit!

CEI TREI PRIETENI

Era odată un om care avea mulţi prieteni, şi chiar se şi lăuda de multe ori cu ei şi cu prieteniile lui.
– Cheltuiesc mult cu prietenii mei, zicea omul, dar nu-mi pare rău căci, la vreme de necaz, prietenii ar sări şi în foc pentru mine.
O dată, se întâmplă că îi veni o aspră citaţie de la o judecătorie. Era învinuit cu lucruri atât de grele, încât putea să primească temniţă pe viaţă sau chiar şi moarte. Omul se înfioră şi, alergând la cel mai bun prieten ce-l avea, îl rugă să meargă cu el să-l ajute să scape.
– Aş merge cu drag, răspunse prietenul, dar nicidecum nu pot să mă depărtez de acasă.
Omul plecă suspinând la un alt prieten şi îi ceru ajutorul.
– Cum să nu merg pentru tine? zise prietenul, şi pleacă şi el.
Dar, când ajunse la uşa judecătoriei, i se făcu frică şi se întoarse înapoi, lăsându-l pe om singur.
– Săracul de mine, zise omul, şi plecă să intre singur.

Însă, în clipa asta, iacă soseşte un alt prieten pe care nu-l prea băgase în seamă şi nu cheltuise aproape nimic pentru el. Acest prieten intră cu el în judecătorie şi, căzând în genunchi în faţa judecătorului, zise:
– Preaînălţate domnule judecător! Omul acesta e învinuit cu mari lucruri şi călcări de lege… Eu am venit să mă rog pentru iertarea lui… Eu îl cunosc pe omul acesta; va fi având el multe greşeli, dar mila şi iubirea ta sunt mai mari decât greşeala lui…
Judecătorul primi apărarea şi cel acuzat scăpă de osândă… | Continuare »

PRIVEGHEAŢI ŞI RUGAŢI-VĂ

Traian Dorz, din «Garanţia Veşnică»

Sufletul înţelept trebuie totdeauna să se pregătească mai din timp pentru ceasul grelei încercări, cu priveghere, cu rugăciune (Mt 26, 41; I Ptr 4, 7 şi 5, 8). Să se pregătească mai din vreme, până nu vine clipa aceea grea şi nimicitoare în care nu mai poate face nimic.
Când vine clipa nenorocită, sufletul nici nu se poate ruga şi nu mai poate nici priveghea, spre a se feri… De aceea, privegheaţi şi rugaţi-vă înainte de a veni, pentru ca atunci când va veni să vă afle pregătiţi şi să nu cădeţi, trecând prin ea!
Întotdeauna când Biserica Domnului a trecut, în lupta ei pe pământ, prin vremuri de secetă duhovnicească sau de prigoniri şi de piedici pentru mărturisirea Cuvântului lui Hristos, – privegherile au fost slabe şi rugăciunile puţine, de aceea, în strâmtorările şi în opreliştile din lucrarea de vestire a adevărului Evangheliei, mulţi au căzut. O, de am învăţa şi noi ceva din asta, ca să nu păţim la fel!
În vremea grelelor încercări ale Bisericii Domnului, rugăciunile stăruitoare ale tuturor fiilor ei credincioşi cereau Domnului grăbirea trecerii acestei vremi de asuprire şi grăbirea venirii vremii de pace şi de libertate (I Tim 2, 1-4). Să facem şi noi totdeauna aşa, – pentru ca Domnul să ne asculte!
Atunci când vezi cum potrivnicul şi prigonitorul îngrozesc sufletele ascultătorilor Domnului – cea mai mare nevoie este de rugăciune. Când vrăjmaşul caută furios să înşele cu frica sau cu ademenirea sa pe atât de mulţi fraţi, să te doară inima şi să-ţi sângere sufletul văzând cum se dezbină Lucrarea Adevărului cu învăţături greşite de către atâţia învăţători stricaţi… ca să te rogi cu cea mai mare putere şi stăruinţă pentru salvarea Lucrării lui Dumnezeu. Cu cât vor fi mai mulţi şi mai stăruitori cei ce se vor ruga astfel, – cu atât va veni mai grabnic izbăvirea. | Continuare »

Eclesiastul

Traian Dorz, versificări şi meditaţii la Eclesiastul (format audio în lectura autorului)

«O deşertăciune a deşertăciunilor – zice Eclesiastul – o deşertăciune a deşertăciunilor!… Totul este deşertăciune. Ce folos are omul de toată truda lui pe care şi-o dă sub soare?»

A doua carte a lui Solomon, Eclesiastul, urmăreşte viaţa unui suflet care n-a ascultat întru totul de Domnul Dumnezeul său, nici de îndemnul primit. N-a urmat deplin calea lui Dumnezeu… Ci şi-a pus toată truda grea a vieţii sale să se bucure de viaţa lumii acesteia. Să-şi strângă comorile lumii acesteia. Să se desfăteze cu plăcerile lumii acesteia.

Astfel, ea începe cu încheierea. Şi se încheie cu judecata.
Deşertăciune este de la început şi până la sfârşit o viaţă care caută în primul rând lucrurile acestei lumi, slava ei şi desfătarea ei. Peste toată întinderea unei astfel de vieţi răsună mereu tristul refren: «O, deşertăciune a deşertă-ciunilor!…». Ca o puternică înştiinţare tuturor celor ce au apucat şi care merg pe calea aceasta… Că au apucat rău. Că merg rău. Şi că vor sfârşi rău.
Dar cine are astăzi urechi să mai audă?

OMUL CEL NĂSCUT DE SUS

Omul cel născut de Sus
are ochi cum alţii nu-s
şi-are-un fel ce-n lume nu-i,
căci din Cer e felul lui.
Naşterea din Duhul Sfânt
nu-i ceva de pe pământ,
e ceva din Dumnezeu,
de aceea-i scump şi greu…

Dă-ne, Scump Iisus,
naşterea de Sus,
căci numai prin ea
cerul vom avea…

Scumpă-i, căci e dar ceresc
şi nu-s mulţi cei ce-o primesc,
ci numai acei ce pot
părăsi păcatul tot
şi numai acei ce vin
cu căinţă şi suspin
la Hristos cu legământ
şi şi-l ţin pân’ la mormânt…

Grea e – căci se cere preţ
jertfa înfrânatei vieţi
şi-osteneli, şi suferinţi
cum au dus părinţii sfinţi,
post şi plâns, şi rugăciuni
cum au dus cei sfinţi şi buni
– dar nimic nu-i scump şi greu
când iubeşti pe Dumnezeu…

Traian Dorz, Cântări noi

Evanghelia Semănătorului – Luca 8, 5-15

Sfantul Nicolae Velimirovici, din „Predici”

(…) Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, si sufletul nostru, si învăţătura Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a omului – toate laolaltă.
Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a si trecut plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări si năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată si ca un Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat si proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămânţă, înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânţa Sa. leşit-a semănătorul. Cum, de unde? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor sunt ţarina sa, si El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (loan l, 10) si El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa si pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca vreun slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă străină – şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere si teama. | Continuare »

Femeia înţeleaptă zideşte

„Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa ei,dar femeia nebună şi-o dărâmă cu în-seşi mâinile sale.” (Proverbe 14, 1)

Minunatul Cuvânt al lui Dumnezeu din cuprinsul acestei cărţi pune mereu faţă în faţă cele două stări: Starea păcatului şi starea credinţei; Starea firii vrăjmaşe a neascultătorului şi starea firii noi, ascultătoare de Dumnezeu, a celui neprihănit; Starea celui nebun şi starea celui înţelept. Pentru ca fiecare nu numai să vadă limpede cum este înfăţişarea uneia sau a alteia din aceste două stări şi nu numai să afle ce face şi cum este răsplătită fiecare dintre faptele acestora, dar să se şi cerceteze pe sine fiecare şi de fiecare dată, spre a se vedea şi recunoaşte singur în care dintre aceste două stări se găseşte, spre a-şi alege apoi singur, de fiecare dată, în fiecare zi şi de la fiecare hotar al acestor fapte, drumul de viitor. Ţelul din viitor. Şi răsplata vieţii din viitor.
Iată acum un cuvânt adresat special femeii!
Femeia este centrul casei şi al familiei. Femeia, începând de fiică. Apoi de soră. Apoi soţie. Apoi mamă… Până este bunică şi străbunică. În toate aceste stări prin care trece normal o femeie, ea este într-un cămin cea care le învârteşte pe toate, le ştie pe toate şi le hotărăşte aproape pe toate. De pe când este fiică la mama ei şi învaţă rostul casei, sub îndrumarea mamei, femeia capătă deprinderea de a mânui toate lucrurile din casă. Astfel femeia ajunge să poată face munca bărbatului, întreagă şi de multe ori, pe când bărbatul nu poate face totdeauna munca femeii. Femeia îl poate înlocui pe bărbat în toate treburile căminului, dar bărbatul n-o poate înlocui pe ea.
Adevăratul ziditor al căsniciei şi al casei este femeia. După cum şi adevăratul dărâmător al familiei este tot ea. Când femeia este înţeleaptă, hărnicia bărbatului este bine îndrumată şi cumpătat gospodărită. Astfel că gospodăria lor se înfrumuseţează continuu. Căsnicia lor se sudează neînce-tat. Câştigul lor creşte mereu mai îndestulător. Când însă femeia este nebună, adică nepricepută, des-frânată, neascultătoare, leneşă, înfumurată, gâlcevitoare şi rea, praful şi ruina se alege din toată casa lor, din toată averea lor şi din toată fericirea lor. Mâinile ei leneşe, risipitoare, vopsite, nepricepute, as-cunzătoare, sparte, murdare şi trăgătoare de sfori viclene nimicesc totul. | Continuare »

Creştinul nu este fără mângâiere la moartea celor de aproape ai săi

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, din Cuvânt la Duminica a XX-a după Pogorârea Sfântului Duh

… Însă, de când cuvântul trup s-a făcut, şi a locuit între noi, de când noul Adam a ridicat hotărârea cea rostită asupra lui Adam cel dintâi, a nimicit moartea noastră prin moartea Sa şi a înviat a treia zi din morţi, de atunci moartea nu mai este înfricoşată credincioşilor, şi ei nu se mai tem de apusul soarelui vieţii lor, căci răsăritul lor se arată iarăşi întru înălţime, Insuşi Domnul, care nu poate minţi, zice: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în mine, de va şi muri, viu va fi. Şi tot cel ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac” (Ioan XI, 25).

Acest glas al lui Dumnezeu, iubiţilor, este lămurit; cine crede în Hristos şi păzeşte poruncile lui, va trăi, deşi a murit. Aceste cuvinte încă şi Sf.Apostol Pavel le-a luat întru sine, le-a ţinut tare cu toată puterea credinţei şi aşa a învăţat: „despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde” (I Tes. IV, 12). El numeşte adormiţi pe cei răposaţi, pentru ca prin acest grai să însemne siguranţa învierii.
De fapt moartea nu este altceva, decât un somn lung. Să nu-mi zici mie, că cel mort nu poate nici auzi, nici vorbi, nici vedea, nici simţi, căci toate acestea şi cel ce doarme nu le face. Ba încă eu trebuie să vă spun ceva lămurit: la cel ce doarme, doarme întrucâtva sufletul, dar la cel mort nu este aşa, căci aici sufletul priveghează. Dar zici tu, cel mort putrezeşte şi se trece, şi se preface în pulbere şi cenuşă. Ce se dovedeşte cu aceasta, iubiţilor? Nimic alta cu toate acestea, decât că tocmai pentru aceasta cineva trebuie să se bucure de moarte. Când cineva voieşte a reînnoi o casă povârnită şi veche, înainte de toate scoate pe locuitori din ea, o surpă apoi, şi zideşte în locul ei una mai frumoasă. | Continuare »

O, moarte, noi ne-am întâlnit

O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată,
tu m-aşteptai, eu n-am simţit
decât fiinţa-n foc scăldată!

De-atunci am mers mereu la pas
pe nişte urme-nsângerate,
tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas
nedespărţit mereu prin toate.

De câte ori mă-mbrăţişai
simţeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.

Mi-ntunecai orice-amintiri,
mi-nseninai orice-ntristare, | Continuare »

N-am să uit…

Versuri: Traian Dorz

N-am să uit, Iisuse Doamne, niciodată
din ce greu, prin ce minune m-ai scăpat,
n-am să uit iubirea Ta nemăsurată,
bunătatea Ta şi grija-Ţi minunată,
c-am fost mort, şi dintre morţi m-ai înviat!

N-am să uit cum, când durerea era mare,
şi-am strigat să nu mă laşi, că nu mai pot,
n-am să uit cum mi-ai răspuns, cu ce-ndurare,
cum în noaptea cea mai neagră de-ntristare
mi-ai umplut de strălucire cerul tot…

N-am să uit cum ai răspuns Tu rugăciunii,
când credeam că sunt mai singur şi uitat,
când cei dragi nu mai ştiau că sunt, nici unii,
când tânjeam de dorul soarelui şi-al lunii,
n-am să uit, Iisuse Doamne, niciodat’…

| Continuare »

LACRIMI ŞI MÂNGÂIERI

Lacrimile care curg înăuntru sunt cele mai grele lacrimi şi durerile îndurate singur sunt cele mai amare dureri. De aceea mângâierile Domnului nostru Iisus Hristos sunt totdeauna cel mai aproape de acestea.

Aşa să-ţi duci toţi paşii tăi prin lume, încât oricine te va urma să ajungă la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aşa să-ţi fie toate cuvintele tale spre semenii tăi, încât oricine te va auzi să dorească să vină la El. Atunci, în Ziua cea Mare a Înfricoşatei Judecăţi, tu vei putea privi cu bucurie nu numai în ochii tuturor celor pe lângă care au trecut paşii tăi şi cuvintele tale, ci şi în Ochii Aceluia la care au ajuns.

Dacă vei avea încrederea unui copil, iubirea unui copil, seninătatea unui copil şi nevinovăţia unui copil – vei putea trece prin viaţă şi cu neîngrijorarea unui copil. Atunci vei intra în cer cu uşurinţa şi bucuria cu care intră în camera de sărbătoare un copil la părinţii săi.

Cântările Domnului îţi trezesc atâtea rezonanţe în inimă şi îţi aduc atâta liniştire şi bucurie în duhul tău… Deci caută cântările Domnului şi iubeşte-le! Ele sunt aripile pe care fiinţa ta zboară în cer şi miresmele care te fac să te simţi în grădina raiului. | Continuare »

Aleargă la cântare

Aleargă la cântare
când sufletul durut
de-atâta întristare
blândeţea şi-a pierdut.

Aleargă spre lumină
când neguri te cuprind
şi ochii tăi, din tină,
de soare se desprind.

Aleargă la Cuvântul
în veci izbăvitor
când te îndoaie vântul
sau duhu-nşelător.

Dar înspre rugăciune,
s-alergi necontenit
şi când ţi-e „soare-apune“,
şi când ţi-e „răsărit“.

Şi când ţi-ntorci acasă
de spice, braţul plin,
şi când amar te-apăsă
al secetei suspin.

Căci numai rugăciunea
te nalţă ne-ndoios
din negură-n minunea
iubirii lui Hristos.

Vlad Gheorghiu

[Dumnezeul nostru, Care cunoaşte toate lucrurile ascunse, va răsplăti fiecăruia după cum a lucrat]

Traian DORZ, fragment din «Hristos – mărturia mea»

… să revenim unde am rămas, la şedinţa Sfântului Sinod din octombrie 1958, când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul şedinţei acesteia eram deja la Bucureşti, bătând la uşa părintelui Mitrofan. Mi-a deschis şi m-a dus la părintele patriarh, care m-a primit părinteşte şi mi-a spus:
– M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dumneavoastră. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve cu bine. Mi am întocmit susţinerea din şedinţa Sfântului Sinod, dar prevăd că va merge cam greu. Dacă totuşi Dumnezeu va voi, vom reuşi. Mâine după-masă, după terminarea şedinţei, vino din nou pe la mine, ca să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.
I-am mulţumit, i-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă a părintelui Mitrofan, care şi-a învârtit din nou cheia în urma mea.
Noaptea aceea am rămas la Sergiu şi Coleta, mai mult rugându-mă şi încredinţând în mâna cea înţeleaptă şi puternică a Domnului rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună, pe la Bucureşti sau prin ţară, când în faţa mai-marilor norodului, când în faţa fraţilor, nădăjduind sincer şi suferind nespus de mult, ca o bucată de fier lovit şi de ciocan şi de nicovală. Şi de autorităţi – şi de fraţi.

După-amiază, părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi m-a dus direct la patriarh. Acesta m-a întâmpinat nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit de tot şi mi-a spus cu cel mai amărât glas din lume:
– Frate Dorz, am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?
Eu am rămas înmărmurit:
– Nici un amestec, părinte patriarh!
– Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el? | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 19-A DUPĂ RUSALII

Predica de pe munte; iubirea vrăjmaşilor

„Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor aşijderea“

Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea“ sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei mai mulţi oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar, în schimb, ei fac altora tot răul ce-l pot face. Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este un beteşug în inima oamenilor care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar, în schimb, doreşte tot răul altora. Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămăduieşte inima bolnavă; şi această tămăduire n-o poate face un alt doctor decât Iisus Hristos şi primirea Lui. Inima celui care L-a primit cu adevărat pe Iisus, ca stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, îi iubeşte pe toţi oamenii şi le face bine tuturor, prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Iisus „este iubire“ şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…“ – zice mai departe evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulţi creştini de azi. Inima oamenilor de azi se opreşte la această poruncă. Mai departe nu poate înainta. Mi-aduc aminte, de când eram preot în satul meu, că în scaunul spovedaniei, foarte mulţi creştini spuneau că n‑au aprins, n-au furat, n-au omorât… Dar când îi trimiteam, în numele lui Iisus, să se împace cu cela şi cela, îmi răspundeau: „Una ca asta n-o pot face, părinte!“. Adică viaţa lor de creştin se oprea aici, ca şi sămânţa din evanghelie care a dat în bolovani. Cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă n-au primit şi n-au înţeles cu adevărat pe Iisus, Care, şi de pe Cruce, a strigat pentru iudeii care-L răstigneau: „Tată, iartă-le lor!“. Iisus n‑a avut duşmani, şi cel ce are „duşmani“ nu face parte din turma lui Hristos, căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este“ (I Ioan 4, 20). „Cine urăşte pe fratele său umblă în întuneric… şi rămâne în moarte“ (I Ioan 2, 11; 3, 14). | Continuare »