Traian DORZ

Ce tari păreau cândva bogaţii
de-a lor comori învârtoşaţi
şi cum i-a sărăcit Dreptatea
când n-a mai trebuit răbdaţi!

Ce trufaşi i-am văzut odată
pe cei ce se credeau ne-nvinşi
şi cum s-au spulberat de grabnic,
de vântul nimicirii-ncinşi!

Ce mândri i-am văzut pe-aceia
ce-n braţul lor s-au încrezut
şi cum i-a nimicit deodată
pe toţi, când Dumnezeu a vrut!

Ce fioros răcneau, ca leii,
odată cei tirani, sfidând,
şi cum s-au dus pe veci în moarte,
de parcă n-ar fi fost nicicând! | Continuare »

Traian DORZ

Pentru nimic în lume nu-ţi vinde trei comori:
credinţa şi nădejdea, şi dragostea dintâi,
chiar dacă pentru ele ar trebui să mori
fă totul pân’ la moarte cu ele să rămâi!

Pentru nimic în lume să nu uiţi trei porunci:
virtutea, ascultarea şi-ntâiul legământ,
cu cât mai mulţi le calcă cu-atât mai mult atunci
veghează-le mai harnic, urmează-le mai sfânt.

Pentru nimic în lume să nu laşi trei virtuţi:
smerenia,-nfrânarea şi pacea în Hristos
şi-atunci, cu cât trec anii mai mulţi şi mai plăcuţi,
cu-atâta rodul vieţii va creşte mai frumos!

Traian Dorz, din Lumina iubitului fiu

Dorinţa după slava lumii şi după lauda oamenilor este o deşertăciune care se tot umflă şi tot creşte până se face atât de mare încât ea singură ocupă toată inima în care s-a încuibat. În inima aceea apoi nimic altceva nu mai poate să încapă.

Credinţa (şi smerenia ei) este vrăjmaşul de moarte al dorinţei după slava lumii.
De aceea, în orice inimă unde s-a aşezat credinţa adevărată, acolo umblarea după slava lumii şi după laudele oamenilor este nimicită.
Credinţa adevărată umblă numai după slava lui Dumnezeu.Şi, după cum este cu neputinţă să creadă în Hristos acela care umblă după slava lumii, tot aşa este cu neputinţă să umble după slava lumii acela care crede cu adevărat în Hristos.
Nu dintr-o modestie prefăcută, nici dintr-o smerenie făţarnică, ci dintr-o încredinţare adâncă, izvorâtă din adevăr, noi trebuie să respingem toate ispitele laudei.
Ai un talent şi te mândreşti cu el, aşteptând laude? Ai o pricepere, un dar, o pregătire deosebită? Ai o slujbă înaltă, o avere, o autoritate mai aleasă? Fă mai mult bine cu acestea! Eşti dator să faci, căci de aceea le-ai şi primit pentru o vreme. Şi vei da seama dacă n-ai făcut. | Continuare »

Traian DORZ

Zbor grăbit e viaţa asta pentru orişicine,
dar puţini ştiu să ia seama la aceasta bine;
mulţi, în dimineaţa vieţii, îşi cred ziua lungă,
nici nu se gândesc ce-aproape-i moartea să-i ajungă.

Cine-i oare înţeleptul care să-şi socoată
ca un zbor grăbit de-o clipă viaţa asta toată,
ca-n clipita asta scurtă să-şi adune bine
o comoară spre viaţa de-unde nu mai vine!

Cei mai mulţi sunt ca nebunul căruia nu-i pasă:
când e vară şi-are umbră, nu-şi mai face casă,
numai când îl prinde iarna, moartea şi urgia
se trezeşte el şi-şi plânge tristă nebunia.

Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, călător şi frate,
câte binefaceri cheamă, – du-te, fă-le toate,
căci grăbitul zbor sfârşeşte – şi-o cerească plată
va primi în veşnicie lupta ta curată.

Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, leneşule-n rele,
vine dintr-o dată ceasul Judecăţii grele;
– iată, clipa se sfârşeşte, zborul tău coboară,
scoală-te, căci vine Noaptea şi rămâi afară.

Traian Dorz, din Istoria unei jertfe vol. IV

… În aceşti doi ani – 1980 şi 1981 – am înmormântat iarăşi două fiinţe dintre cele mai scumpe din lume pentru mine. Întâi pe mama mea Maria, care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe binefăcătorul meu cel mai neuitat din lume după Părintele Iosif. Pe fratele avocat Pavel Maliţa de la Oradea…

Mama mea, a avut Dumnezeu grijă de ea ca să se poată scula de pe pat şi vorbi până în ultimele zile ale vieţii ei. Domnul şi Mântuitorul meu Iisus a făcut ca eu să pot sta lângă ea până ce i-am închis ochii cu mâinile şi buzele mele. Şi cu mâinile mele i-am aşezat duios şi înlăcrimat mâinile ei pe piept… O, cât de mult ne rugasem şi dorisem amândoi de la Domnul nostru Iisus, atât ea, cât şi eu, să fie aşa. Şi Domnul Dumnezeul nostru ne-a ascultat.
De câte ori trebuia să plec ori eram iarăşi dus de acasă de lângă ea, venea după mine până în poarta casei şi se uita, plângând şi strigându-mi:
– Iară te duci, copilul meu, dragul mamei copil – şi eu rămân. Poate vei rămâne pe acolo cine ştie pe unde, iar eu voi muri aici fără să ajung să te mai pot vedea vreodată.
– Nu te teme, mamă, măicuţa mea, îi răspundeam eu grăbit, să nu izbucnesc în lacrimi. Adu-ţi aminte de câte ori m-am mai dus eu ori m-au dus alţii şi iarăşi am venit.
– Da, dar iarăşi te duci. Şi mă tem că nu vei mai veni să fii lângă mine, să te văd în ceasul morţii mele.
Binecuvântat să fii Tu, Domnul şi Dumnezeul nos¬tru, Care, iată cum ai avut grijă de noi amândoi, ca să fiu lângă patul ei până la sfârşit. Cum avusese Domnul grijă de mine şi în privinţa tatălui meu Constantin, ca să fiu lângă patul morţii sale până a trecut şi el în braţele Domnului în februarie 1967. Cu treisprezece ani înaintea mamei.
În ultimele ei trei zile, mama mea a avut nevoie să fie ajutată, întoarsă pe pat, spălată… Voia să fim mereu împreună şi era deplin liniştită că sunt nedespărţit de ea. M-a iubit nespus de mult – eram singurul ei copil. Şi copilul mamei este tot copil pentru ea chiar şi când este om bătrân, cu părul albit. Mă strângea la sânul ei, iar când nu se putea linişti, îi cuprindeam capul ei lângă inima mea – şi aşa odihnea fericită. | Continuare »

Un om bogat, un boier, îşi făcuse casă nouă şi frumoasă. La mutarea în casa cea nouă, boierul a ţinut să facă un ospăţ de bucurie prietenilor şi cunoscuţilor săi.
Ca de obicei, la masă, prietenii l-au gratulat cu multe vorbe frumoase şi laude măgulitoare. Dar, pe sfârşite, s-a ridicat unul mai din coada mesei şi a grăit cam aşa:
– Frumos lucru ai făcut aici, prietene. Zidirea a ieşit cu bine în toate cele, dar, uite, a rămas o gaură în casa ta cea nouă. Să astupi această gaură dacă vrei să fii pe deplin fericit!
– Ce gaură? – întrebă stăpânul casei, mirat.
– Gaura prin care va intra moartea după tine şi prin care te va scoate din casa ta cea nouă – răspunse prietenul.
Creştine! Cititorule!… De locuieşti în bordei sau palat, adu-ţi aminte că gaura morţii stă totdeauna deschisă în bordeiul tău sau în palatul tău!
„Privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul“ când moartea va intra prin ea ca să vă ducă înaintea Dreptului Judecător!

Pr. Iosif TRIFA, din 600 istorioare religioase

Opreşte-te o clipă tu, suflete, în drum
şi cugetă puternic la tot ce-auzi acum:
– crezi tu că este Moarte?
da, nu poţi să nu crezi
când numai cimitire-s şi cruci oriunde vezi!

De crezi că este moarte şi vezi că-i pentru toţi,
ştii c-a scăpa de moarte, oricât ai vrea, nu poţi,
– atunci ce-i mai cuminte ca a căuta de-acum
să-ţi scapi eterna viaţă de blestem şi de scrum!

Opriţi-vă o clipă voi, fraţi, şi voi, surori,
priviţi spre Jertfa Crucii şi treacă-vă fiori,
ştiţi voi ce-nseamnă asta?
– De n-aţi ştiut, să ştiţi,
prin Ea primiţi ori raiul, ori iadu-l moşteniţi.

De-aici din faţa Crucii voi nu mai sunteţi voi,
nu mai puteţi tot astfel să-ntoarceţi înapoi,
ori credeţi şi vă-ntoarceţi alţi oameni către cer,
ori vă-mpietriţi – şi mergeţi spre veşnice dureri!

Traian Dorz, Cântarea Biruinţei

Fă-ţi respectuos datoria ta faţă de părinţii tăi care te-au crescut şi te-au ajutat să ajungi ceea ce eşti. Nu există nici o limită, nici în timp şi nici în posibilităţi, de la care să ai drept ca să spui mamei tale sau tatălui tău: „Nu vă mai datorez nimic!” Le eşti dator totdeauna şi după ce se vor duce ei din lume, până ce te vei duce şi tu!
Până nu te duci din lume, fă-ţi datoria ta faţă de soţul tău cu toată dragostea şi ajutorul, şi curăţia, şi mângâierea, şi preţuirea pe care i-ai promis-o în clipa unirii voastre şi la care numai soţul tău are din partea ta totdeauna unicul drept în lume.
Până nu te duci din lume, fă-ţi datoria ta faţă de copiii tăi, crescându-i în aşa fel, încât să fie folositori şi lui Dumnezeu, şi neamului tău. Numai atunci poţi să pleci liniştit.
Până nu te duci din lume, dacă încă nu te-ai predat lui Dumnezeu, ai grijă şi fă acum acest lucru. Ca să afli pacea cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor tale, şi împărtăşirea cu Hristos la slava Lui, şi dreptul de moştenire în împărăţia Sa (II Ptr 1, 11), şi în mântuirea Lui cea veşnică (I In 2, 17).
Până nu te duci din lume, te rog, fă aceste lucruri toate. Până nu te duci… căci după ce te-ai dus în zadar ai să te căieşti că nu le-ai făcut. Nimic nu-ţi va mai putea reda niciodată ceea ce ai pierdut! | Continuare »

Traian Dorz

În clipa morţii vede omul
cum trebuie să fi trăit,
ce cale trebuia s-aleagă
s-ajungă bine la sfârşit.

O, n-aştepta, o, n-aştepta,
c-atât de-aproape-i clipa ta,
primeşte-L pe Hristos acum,
să mergi la slavă, nu la scrum!

În clipa morţii vede toată
deşertăciunea ce şi-a strâns,
pe care-aşa curând o lasă,
schimbând-o cu un veşnic plâns.

În clipa morţii vede calea
păcatului pe care-a mers,
că nici un pas şi nici o vorbă,
şi nici o faptă nu s-au şters.

În clipa morţii vede groaza
în care se aruncă-mpins,
ce-i viermele ce nu mai moare,
ce-i focul cel pe veci nestins. | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Duminica a XXVI-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânarea ” (Efeseni 5, 18)

Să îndreptăm astăzi limba noastră împotriva beţiei şi să răsturnăm la pământ acest fel de vieţuire ruşinoasă şi fără de rânduială! Voim a pârî pe cei ce s-au dedat ei, nu pentru a-i arunca în ruşine, ci pentru a-i slobozi din ruşine; nu pentru a le face jigniri, ci pentru a-i îndrepta; nu pentru a-i da defăimării obşteşti, ci pentru a-i apăra de defăimarea cea înfricoşată şi a-i scăpa din mâinile satanei. Căci cine trăieşte în beţie, desfătare şi necumpătare a căzut sub tirania satanei. Fie ca sfătuirile noastre să poată aduce oarecare folos!
Noi numim destrămaţi pe acei tineri care îndată ce au primit moştenirea părintească o cheltuiesc fără a gândi cui şi când trebuie să dea; care risipesc haine, aur şi argint cu desfrânatele şi cu tovarăşii cei răi. Tot aşa se întâmplă şi cu beţia. Ea se năpusteşte asupra judecăţii beţivului ca asupra unui tânăr destrămat, face mintea lui roabă şi îl sileşte a cheltui toate comorile duhului fără prevedere şi fără chibzuire.

Beţivul nu ştie ce şi când trebuie să vorbească şi când să tacă, ci gura lui stă deschisă pururea şi buzele sale n-au nici uşă, nici zăvor. Beţivul nu ştie a-şi economisi cuvintele sale, nici a stăpâni comoara duhului său; el nu ştie a păstra pe unele, nici a cheltui pe altele, ci el cheltuieşte şi le risipeşte pe toate. Beţia este o smintire de bună voie, o trădare a propriilor sale gânduri, o boală vrednică de râs, o patimă care se ia în râs, un satan pe care cineva şi-l alege lui însuşi. Patima aceasta este mai rea decât nebunia.
Voieşti să vezi cum beţivul este mai ticălos decât un îndrăcit? Pentru un îndrăcit oricine are compătimire, dar pe cel beţiv noi îl urâm; pe acela îl jelim, iar pe acesta suntem supăraţi şi mânioşi. De ce aceasta? Boala unuia este o nenorocire, iar a celuilalt este o uşurătate de minte, supusă pedepsei. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Spre Canaan

„Adusu-ne-am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi… sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… daţi-ne carne să mâncăm!“ (Numeri, cap. 11 ).

Mana ce li se dăduse israelitenilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelitenii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi, cu rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Însă, vai, ce lucru dureros se arată şi aici! Să ascultăm ce spune Biblia:
„Poporul a cârtit împotriva Domnului, zicând că-i merge rău… şi amestecătura cea dintre ei s-a aprins de poftă; ba chiar şi fiii lui Israel, şezând, plângeau şi ziceau: Cine ne va da nouă carne să mâncăm? Adusu ne am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimica, afară de mană nu văd ochii noştri… (Numeri 11, 1-6). Şi cârtea poporul asupra lui Dumnezeu şi asupra lui Moise, zicând: Pentru ce ne aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… (Numeri 21, 5). Daţi-ne carne să mâncăm… (Numeri 11, 13). Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe. Şi încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, s a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu o urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataawa, Mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).
Ce lucru dureros se vede şi aici! Israelitenii se săturaseră de mâncarea cea cerească. Le-a venit poftă după carnea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoşată scăpaseră, şi auziţi-i cum zic: „De ce ne-aţi scos din Egipt?… Că bine era nouă în Egipt“… (Numeri 11, 18) Acolo erau peşti, era carne, erau castraveţi dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proastă… | Continuare »

Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Au trecut alte trei luni şi iarăşi, într-o zi din noiembrie 1974, intră în biroul unde lucram acelaşi ofiţer de la Oradea împreună cu inspectorul de la Culte. Maiorul avea în mâini un pachet pe care îl trânti pe masă, spunându-mi:
– Vezi, domnule Dorz, că suntem civilizaţi şi nu ardem cărţile? (Zise asta fiindcă eu, rândul trecut, când mi le arsese, i-am zis că ei ne ard cărţile acum în secolul XX ca în Evul Mediu! „Cartea este sfântă, domnule, îi zisesem eu atunci. Dumneavoastră vă lăudaţi cu cultura şi civilizaţia secolului acestuia şi acum ardeţi cartea?“ Atunci îmi răspunsese nu ştiu ce. Şi îi mai spusesem despre arderea cărţilor şi în august, când mi le luase pe acestea. De aceea acum îmi adusese înapoi ce-mi luaseră şi-mi spunea că sunt civilizaţi şi nu mai ard cartea…)
– Vă mulţumesc!
I-au scos pe toţi ceilalţi afară din birou, l-au oprit numai pe protopop şi pe mine. Din nou pe patru scaune, am stat la o altă judecată aspră asupra mea, în care, când unul, când altul, mă învinuiau pe rând, răstindu-se la mine.
– Te ţii numai de nimicuri!
– Prosteşti lumea!
– Nu laşi oamenii să muncească şi stai şi dumneata degeaba.
– Eu, domnule? i-am zis îndurerat inspectorului care îmi zisese ultimele vorbe.
Şi, ridicându-mă în picioare, i-am întins în faţă amândouă palmele pline de bătături şi de crăpături de muncă.
– Priviţi palmele mele! i-am zis. Astea sunt palme de om care numai stă degeaba, domnule? Eu îmi câştig pâinea mea cu sudoarea frunţii mele, nu cu a altora!
– Ei bine, zise încurcat inspectorul, poate că dumneata da… Dar pe alţii… | Continuare »

Traian DORZ

Daţi cezarilor ce este al cezarilor mereu,
şi lui Dumnezeu, asemeni, daţi ce-i al lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu cere multul care la cezari li-l daţi,
dar ei cer şi prea puţinul care Lui îl datoraţi.

Şase zile v-a dat Domnul să munciţi pentru cezar,
dar a şaptea, El v-o cere s-o daţi Lui lângă altar;
dar cezarilor n-ajunge cât le dai, ei tot mai cer,
să ia ei şi ce se cade numai Domnului din Cer.

Ce nedrepţi sunt toţi cezarii cei lumeşti cu Dumnezeu,
le dă El, le dau supuşii, le dau toţi, – primesc mereu
şi lor tot nu li s-ajunge, ar tot vrea şi-ar tot mai vrea,
iar lui Dumnezeu, din toate, chiar nimic nu vor să-I dea.

Ce va fi în Ziua Groazei, când se va sfârşi-al Lui Har,
spuneţi, de la cel mai mare pân’ la cel mai mic cezar,
ce-are să vă facă vouă Cel ce L-aţi batjocorit,
ce răsplată-o să v-aştepte pentru tot ce-aţi săvârşit?

Iar voi, cei ce-aveţi pe Domnul şi voiţi să-L ascultaţi,
daţi cezarilor, oriunde, daţi cinstit ce datoraţi;
dar puţinul ce vi-l cere Dumnezeu – şi este-al Lui –
daţi-l Lui cum se cuvine, nu-l daţi altui, nimănui.

S-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped. Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul. Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului.
Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte „isihasm” (de la grecescul „hesychia” care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti. | Continuare »

Sinaxar 13 Noiembrie

Acest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea. | Continuare »

Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Duminică, 9 noiembrie 1975, am primit următoarea telegramă dureroasă: „Tata mort. Înmormântarea marţi. Lia“

Ceva ca o sabie de foc mi-a străpuns inima: Doamne Iisuse, chiar atât de repede?
În ziua de luni, 10 noiembrie, am plecat spre Sibiu cu ce voi găsi la îndemână. Ieri i-am dat o telegramă şi fratelui Moise, la Arad, să ştie şi el şi să vină. Aş mai fi dat telegrame şi la Hunedoara şi în alte părţi, dar mă gândeam că fraţii din Sibiu vor avea, desigur, grijă să-i anunţe ei pe ceilalţi fraţi din ţară. Nu se poate ca dintre cei din Sibiu să nu fie câţiva să sară în ajutorul bietelor suflete rămase după părintele Iosif atât de singure acum şi de neputincioase.
Dar şi de data asta mă înşelasem amar. Nu numai că n-au înştiinţat pe nimeni, dar n-au mers nici măcar unul dintre ei să întrebe cu ce ar putea ajuta… Ce îngrozitoare decădere şi nerecunoştinţă!
Am călătorit foarte greu, cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns abia în dimineaţa următoare, pe 11 noiembrie 1975.
La gară în Sibiu, n-am mai aflat pe nimeni altcineva decât pe fratele Moise cu încă trei fraţi din Arad.
La locuinţa îndoliată a familiei celor rămaşi după părintele şi după fratele Titus, am găsit sicriul descoperit. Pe faţa fratelui plecat la părintele său, se aşezase chipul veşniciei în care trecuse cu toate planurile lui frânte dintr-o dată.
Ne-am aşezat lângă sicriul lui cu rugăciunea arzând, cu inimile arzând, cu lacrimile arzând, cu amintirile arzând…
O, câte duce cu el în mormânt şi acest mult încercat fiu al părintelui! Suferinţele care au ars demult viaţa tatălui său l-au însoţit şi pe el, încă de la început. Ca o călătorie pe marea puternic agitată i-a fost şi toată viaţa lui pe pământ. Iar acum, iată ce grabnic a ajuns la ţărmul celălalt, ducând cu el atâtea amănunte care ar fi îmbogăţit atât de folositor istorisirea pe care am scris-o după aceea. | Continuare »

De ce te-ascunzi în spatele iubirii
înfăptiundu-ţi groaznica trădare?
Mai ştim o iudă ce, c-o sărutare,
nălţa hristoşi pe crucea răstignirii.

O, Oastea nu-i a noastră şi n-o lasă
Hristos s-o nimicească trădătorul.
Dar vai de cel ce luptă cu-adevărul,
slujind păruta dragoste frumoasă.

O, nu-i iertat cel ce se-ndepărtează,
nesocotindu-şi leagănul şi vatra.
Cel care-aruncă-n Adevăr cu piatra
şi-n numele iubirii-apoi trădează.

Tu nu-mbrăca în hainele iubirii
şi-n milă duhul vânzător de frate, | Continuare »

Solia mea

Solia mea, mai strânge-ţi centura pe mijloc,
ne-apropiem credinţa de cel din urmă foc!

Aşază-ţi bine coiful pe capul tău de-acum,
de ultima-ncercare ne-apropiem pe drum.

Mai bine ţine-ţi scutul şi platoşa mai drept,
vrăjmaşul cel din urmă să-l birui piept la piept.

Mai strânsă ţine-ţi spada să nu greşeşti cu ea
când va veni-ncleştarea cea crâncenă şi grea.

Mai mută strânge-ţi gura un grai să nu strecori
când mai de preţ tăcerea va fi de mii de ori.

Picioarele ţi-încalţă mai harnice şi iuţi
spre paşii cei din urmă datori la cei pierduţi.

Grăbeşte spre Cuvântul cel încă datorat
şi nu-ţi da untdelemnul din candelă-adunat.

Prin crâncena-ncleştare te ţine de şirag
cu inima-ndreptată spre ţintă şi spre steag.

Primejdia din urmă cu bine dac-o treci,
solia mea, chemarea ţi-ai împlinit pe veci!

Traian Dorz, Cântări de drum

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. (Efeseni 2, 18)

Duhul este dragostea care singură ne poate face să simţim la fel, să umblăm la fel, să credem la fel şi să trăim la fel. O veche scriere spune că atunci când s-a dat Legea de la Sinai şi glasul Domnului a rostit întâiaşi dată cele zece porunci, Cuvântul Domnului a răsunat dintr-o dată în şaptezeci de limbi. Atâtea neamuri erau atunci pe pământ, iar gura Domnului îi grăia fiecăruia pe limba lui, în chiar acelaşi timp, cutremurătoarele porunci care erau condiţiile de viaţă şi de mântuire puse de Dumnezeu pentru fiecare om şi pentru fiecare popor.
Când S-a pogorât Duhul Sfânt în Ierusalim, este scris că Sfântul Cuvânt al Legământului nou, cu mult mai cutremurător decât cel de pe Sinai, a răsunat în toate limbile tuturor neamurilor care sunt sub cer (Fapte 2, 5-6).
Despre poruncile Legii, Sfintele Scripturi spun că s-au dat în mijlocul unor arătări înspăimântătoare care trebuia să le arate popoarelor pământului cât de sfânt este Dumnezeul veşnic Viu şi cu cât respect trebuie privit şi trăit fiecare cuvânt spus de El.Spune Sfântul Apostol: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească… pentru că nu puteau suferi… şi priveliştea aceasta era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: «Sunt îngrozit şi tremur»“ (Evr 12, 18-24).
Dar despre lucrarea Duhului este scris: „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului Celui Viu, Ierusalimul Ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Sângele lui Abel… Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe cel ce le vorbea de pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce ne vorbeşte din ceruri…“ (Evr 12, 22-25). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.“ (Efeseni 2, 16)

Părinţii unui copil ajunseseră la ceartă şi ură între ei. Şi curând se despărţiră unul de celălalt. Nici o împăcare nu mai părea cu putinţă între ei.
Copilul a încercat în toate felurile să facă iarăşi pace între ei, dar prăpastia era prea adâncă şi sufletele lor prea depărtate.
Din marea durere a acestei despărţiri, copilul se îmbolnăvi de moarte. De pe patul său din spital, copilul făcu în aşa fel ca amândoi părinţii să se întâlnească la patul lui, în ziua cea din urmă a vieţii sale. Dar cei doi stăteau, unul de-o parte a patului, iar celălalt de alta, fără a se privi şi fără a-şi vorbi unul celuilalt.
Copilul, privindu-i cu lacrimi pe amândoi, le luă câte o mână fiecăruia, le încrucişă peste inima lui care îşi trăia ultimele bătăi şi le zise: „Din dragoste pentru jertfa mea, împăca- ţi-vă!…“
Şi muri, cu mâinile cruce peste inima lui zdrobită, dar biruitoare.

*

Aşa ne-a împăcat pe noi dulcele, dragul, scumpul şi bunul nostru Mântuitor cu Tatăl nostru Cel Ceresc, de Care ne despărţeau munţii de păcate şi prăpastia noastră de nelegiuiri.
Peste Trupul Lui sângerând, peste Inima Lui străpunsă, mâinile noastre ridicate şi Mâinile Tatălui nostru Ceresc coborâte s-au întâlnit, s-au înfiorat şi s-au cuprins pe totdeauna, formând cea mai fericită şi cea mai mântuitoare Cruce, Crucea prin care a nimicit vrăjmăşia în care trăiam noi faţă de El în adâncurile păcatului. Şi El faţă de noi, în înălţimile sfinţeniei. | Continuare »

Orice bine-n lumea asta l-am plătit adânc şi greu.
Bucuria, chiar de-o clipă, mi s-a-ntors, în drumul meu,
cu obrajii arşi de febră şi cu ochii storşi de plâns
la un preţ cu mult mai mare, decât bucurie-am strâns.

Chiar de mi-au plăcut vreodată scurtele-adieri de vânt,
mi le-am ars apoi în doruri necuprinse în cuvânt.
Sau în şoapta înserării meditând de-am stat cândva,
liniştirea de-o clipită s-a întors în contra mea.

Dacă-n aurora zilei lăcrimam cumva de drag,
din înfiorarea sfântă doar suspine-am în desag.
Am plătit un bine-al lumii către mine-n greu suspin,
dar şi cel al meu spre lume mi-a-ntors şi mai mult venin.

Şi-am crezut atunci că numai binele cel pământesc
îl plătesc cu-atâtea lacrimi, ca să nu-l mai îndrăgesc.
Dar şi clipele în care sufletu-mi se nalţă lin
lângă-ai Tăi şi lângă Tine le plătesc şi mai din plin.

Şi-nţeleg, Iisuse Domane, că prin lume greu plătim
mai degrabă-un bine veşnic, decât ce păcătuim.
Ca să n-aşteptăm răsplata bucuriei pe pământ,
ci cu cât mai scump e-un bine, mai slăvit e-n cerul sfânt.

Doamne, toată suferinţa oricărei trădări de-acum
să nu-nfrângă-n noi credinţa şi să nu ne-o facă scrum.
Ci, din focul crunt, să iasă aurul cel mai curat,
iar obrazul ars ne fie doar de Tine sărutat.

Vlad Gheorghiu

Traian DORZ, Eternele poeme

În mersul către Mâine, ajută-ne, Iisus,
să ne sfinţim viaţa, să ne mărim puterea,
mai răbdători să trecem spre ultimul apus,
mai plini de vorbe sfinte să ne-ntâlnim tăcerea.

Prin cerurile nopţii să nu cădem gunoi,
prin vânturarea zilei să nu ne-alegem pleavă,
prin anii încercării, mergi pas la pas cu noi,
să ne găseşti la capăt învredniciţi de slavă.

Credinţa, neschimbată ne-ajută s-o păstrăm,
nădejdea, neclintită să ne-o-ntărim întruna,
şi dragostea fierbinte cu lacrimi s-o-ncărcăm,
căznindu-ne genunchii să cucerim cununa.

Apleacă fruntea noastră mereu cu-atât mai jos
cu cât mai sus spre Tine ni-e inima ’nălţată;
nimic să nu ne-atragă din ce-am simţit frumos,
nimic să nu ne lege din ce-am lăsat odată.

Aşa, când o s-ajungem la Ţărmul Fericit,
în Zorii-Acelui Mâine ce-l tot dorim de-aseară,
Iisuse, să ne-ntâmpini cu Prânzul pregătit,
uitând de noaptea asta
şi foamea ei amară…

Traian DORZ, din «HRISTOS – MĂRTURIA MEA»

În dimineaţa zilei de 2 martie [1953] avui două visuri neobişnuite.
În primul se făcea că eram noaptea undeva într-o clădire întunecată şi cineva mă chema la telefon; şi, când am ascultat la receptor, am auzit doar atât:
– Doi, patru, doi, pe ziua de doi, până pe doi.
Apoi tăcu. Lângă mine păru că era cineva foarte scump. Apoi m-am trezit…
Cred că era cam pe la ora două noaptea. Nu mai putui să dorm. Ştiam că sunt trei feluri de visuri. Unele vin de la Dumnezeu, ca să ne înştiinţeze sau să ne mângâie. Altele vin de la diavolul, ca să ne ispitească sau să ne înspăimânte. Iar altele vin din mulţimea gândurilor zilei şi n-au nici un rost deosebit.
Frământându-mi mintea cu înţelesul posibil al celor trei cifre care mi s-au spus – doi, patru, doi – am adormit din nou. Cred că era în zorii zilei: 2-4-2…, 2-4-2…, 2-4-2…

[…] Pe ziua de 2 noiembrie aveau să se împlinească 242 de zile. Sau, în luni, 2 şi cu 4 şi cu 2, erau exact atât (8). Am început să cred că vom sta aici neapărat până în ziua de 2 noiembrie.
Mai era aproape o lună de zile până atunci. În condiţiile astea, cu toţii se aşteptau să nu mai stăm aici nici trei zile. Dar lucrurile se amânau şi nimeni nu şi putea explica de ce.
Astfel au trecut toate zilele ploioase şi reci ale lui octombrie. A venit 1 noiembrie şi nu se vedea nici o mişcare din care să se pregătească plecarea.
La cei câţiva apropiaţi le spusesem visul meu din trei părţi, a cărui primă parte cu 2-4-2 se împlinea pe 2 noiembrie. Şi de asemenea le spusesem şi încredinţarea mea că noi vom sta aici până se va împlini atunci numărul celor 242 de zile.
Şi într-adevăr aşa a fost. În 2 noiembrie ne-am trezit pe la ora cinci în zgomot de motoare. | Continuare »