b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Ieromonah Serafim ROSE, din «Mai aproape de Dumnezeu»

Suferinţa
Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusa. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevăraţi creştini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.

În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit şi „Teologul”) descria religia noastră ca „Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuţie şi chinuri. | Continuare »

Ieromonah Serafim ROSE, din «Mai aproape de Dumnezeu»

Revelarea
Dacă deschizi un manual de teologie ortodoxă, vei afla că adevărul nu poate fi găsit prin puterile limitate ale omului. Poţi citi Scripturile sau orice altă carte sfântă şi să nu înţelegi ce vor să spună. Există un exemplu de acest fel în Faptele Apostolilor, şi anume istoria Apostolului Filip şi a eunucului etiopian:
Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Şi, ridicându-se, a mers. Şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi, şezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergând, Filip l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el. Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: «Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de pe pământ viaţa Lui». Iar famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice prorocul acesta, despre sine sau despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa şi începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Şi, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă. Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât amândoi în apă, şi Filip, şi famenul, şi l-a botezat. Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se (Fapte 8, 26-39). | Continuare »

„Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a  pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui“ (I Petru 2, 21).
„Cine zice că petrece întru El, dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble“ (I Ioan 2, 6).

Domnul nostru Iisus Hristos a fost „o oaie fără de glas înaintea tunzătorului“ şi, precum a fost El, aşa trebuie să fim şi noi în această lume. El ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Petru 2, 21). Şi oile Lui merg după El, pen­tru că Îi cunosc glasul (Ioan 10, 5).
Deşi noi niciodată n-am fost aduşi la templu ca nişte oi aduse jertfă pentru iertarea păcatelor, totuşi sfinţii timpurilor vechi au fost o turmă de jertfă. Cum stă scris: „Că pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere“ (Ps. 43, 24).

„Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“ (Matei 10, 16), a spus Domnul ucenicilor Săi când i-a trimis să propovăduiască Evanghelia.
Şi ei au plecat fără teamă să ducă lumii vestea iubirii lui Dumnezeu şi să sufere după pilda Celui Care a murit pe crucea Golgotei pentru mântuirea oamenilor.

Iisus ne trimite şi pe noi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; şi noi să ne socotim ca o jertfă vie, gata de a ne jertfi şi viaţa.
Să stăruim mai amănunţit asupra celei de-a doua asemănări: şi noi trebuie să stăm ca „o oaie fără de glas“ sub mâna tunzătorului. | Continuare »

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predică în Duminica Sfintei Cruci

Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie, le-a grăit Domnul ucenicilor Săi, chemându-i înaintea Sa, precum am auzit astăzi în Evanghelie (Marcu 8, 34).

Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt aţintite asupra noastră. Înaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt arătate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi greşelile făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa noastră, atât trecută cât şi viitoare; cele nefăcute încă de noi sunt deja scrise în cartea Lui. El vede dinainte ceasul mutării noastre în nemăsurata veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca Lui cea atotsfântă: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie.

Prin puterea credinţei vii să înălţăm către Domnul ochiul nostru gândit – şi-L vom vedea! Îl vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim învăţătura Domnului nostru.

Ce înseamnă lepădarea de sine? Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine. Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, Cuvânt în Duminica Închinării Sfintei Cruci

Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu (Is. 40, 1). Aceste cuvinte ale străvechiului proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta  dragoste  şi  grijă  din  adâncul  inimii.  Şi  eu vă  iubesc  pe  voi,  turma  dată  mie  de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.

Când vă învăţam calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnam să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor.
Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu vărsa lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos?”
Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu.

Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile. | Continuare »