Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Cornuţel – 31 iulie 1982

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

„Copilaşii mei pentru care simt iarăşi durerile naşterii, până când va lua Hristos chip în voi” (Gal 4, 19).

Slăvit să fie Domnul!
Suntem aici cu prilejul nunţii, a sărbătorii celor doi tineri ai noştri, şi ne bucurăm din inimă şi dăm slavă lui Dumnezeu, Care ne-a dat acest prilej şi această sărbătoare.

Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru tinerii care sunt ascultători chiar din copilăria lor şi pot să facă pasul acesta al nunţii cum trebuie făcut, chemându-L pe Domnul Iisus chiar de la începutul căsniciei lor şi al călătoriei vieţii lor. Dar ne şi îndurerăm când [vedem că] mai sunt şi tineri care nu-i ascultă pe fraţii şi părinţii lor, pornind fără de Domnul Iisus pe drumul vieţii.
Ar trebui, cu prilejul acesta, să vorbim mereu despre nuntă, să fie date sfaturi tinerilor cum trebuie să umble în viaţa aceasta, să trăiască, să muncească, să creadă, ca să fie ascultători Domnului. Dar, pentru că ne întâlnim aşa de rar, avem nevoie să mai vorbim şi alte lucruri, care atât de mult ne interesează pe fiecare dintre noi.

Spunea poetul: „Cântăm copilăria la anii ei de-atunci, / dar plângem pe bărbaţii rămaşi la minte prunci…

Şi, fiindcă mai sunt şi cazuri de acestea, avem nevoie, cu prilejul acesta minunat al nunţilor, să vorbim şi despre Nunta cealaltă: Nunta Mielului. Şi atunci nu am vrea niciunul dintre noi să fim dezbrăcaţi, să ne fie ruşine şi să fim scoşi afară. | Continuare »

De la nunta cea din Cana,
pe oriunde ai umblat,
pân-la Golgota, Iisuse,
de mulţime-ai fost urmat…

În pustie Te-nsoţiră,
urmărindu-Ţi ochii blânzi,
Tu le-ai dat Cuvânt şi pâine
la-nsetaţi şi la flămânzi.

Lângă mare-au fost cu Tine,
ascultând nesăturaţi,
Tu le-ai dat Cuvânt şi apă
la flămânzi şi la-nsetaţi.

Sus pe munte, când Cuvântul
cuprindea pe fericiţi,
cum se bucura mulţimea
celor goi şi asupriţi!

Când le vindecai bolnavii
şi-nviai pe morţii lor,
Te înconjura mulţimea
nesfârşită de popor. | Continuare »

Traian DORZ

Veniţi cu-a voastre multe sarcini
şi-al vostru mult păcat, veniţi
la Golgota, cădeţi sub Cruce,
Iisus pe toate vi le duce,
doar El vă face fericiţi
– dacă veniţi.

Iertarea Lui e-o bucurie
cum alta-n lumea asta nu-i
şi El o dă pe veşnicie
acelor ce-n statornicie
rămân în ascultarea Lui
– şi-n voia Lui.

O, nu mai rătăciţi prin lume
purtaţi de orice val şi vânt,
Iisus Hristos Mântuitorul
vă fericeşte Viitorul
de-aici şi până-n Cerul Sfânt
– pe drumu-I sfânt.

Veniţi la El cu bucurie,
predaţi-vă cu totul Lui
şi veţi vedea că pe vecie
rămâne-a Lui credincioşie
şi dragostea – cum alta nu-i
– spre toţi ai Lui.

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Sâmbăteni – iulie 1979

„Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine” (Ps 139, 5).

Slăvit să fie Domnul!
Nu ştiu de ce fiecare dintre noi aşa mult ne bucurăm să fim înconjuraţi de dragostea celor din jurul nostru. Aşa mult ne bucurăm atunci!

Tinerii noştri dragi a căror nuntă o sărbătorim acum se bucură de astăzi mai mult, că toţi îi înconjoară cu dragostea lor. Şi aceasta, fiindcă viaţa lor se află înaintea lor. De aceea toţi îi înconjoară cu dragostea.
Când vine omul în această lume, cât îi de mititel, toţi îl înconjoară cu dragoste, toţi îi zâmbesc, toţi îl iubesc, toţi îl îmbrăţişează, toţi îl înconjoară cu dragoste. Dar când omul a trecut şi viaţa lui rămâne în urma lui, rămân tot mai puţini acei care îl înconjoară cu dragostea lor. Rămân doar cei mai apropiaţi. Şi, când viaţa s-a scurs aproape întru totul, sunt foarte puţini acei care îl înconjoară cu dragostea lor.

Poate că nişte bătrâni, acum când voi cântaţi la o nuntă, stau undeva părăsiţi la o margine de sat, dezbrăcaţi şi fără pâine pe masă… O, sărmanii!… De ce nu-i mai înconjoară şi pe ei cineva cu dragoste?… Ei s-au dus şi viaţa lor este în urma lor şi poate chiar unii dintre cei mai apropiaţi ai lor vor spune: „Apoi, mai bine Şi-ar pune Dumnezeu mila cu ei, ca să nu se mai chinuiască pe pământul acesta”.

O, fraţii mei dragi, fiecare dintre noi suntem călători. La unii… a noastră viaţă este mai în urmă… Voi, tineri dragi, viaţa o aveţi înaintea voastră.
Am vrea cu acest prilej să ne gândim la o altă dragoste, despre care spune David în Psalmul 139 de care am amintit, la dragostea lui Dumnezeu: | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
Că jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară (Mt 11, 28-30).
Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El, că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi (Lc 6, 19).

O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzi tu, cititorule, această chemare? Te chea­mă Iisus la El, te cheamă Mântuitorul lângă El. Pe vremea Mântuitorului, gloatele se atingeau de Dânsul pentru că „putere ieşea de El”. Această „putere” iese şi azi de la El şi intră în viaţa ta, în sufletul tău, în casa ta dacă te apropii şi tu de El şi trăieşti o viaţă cu El. Eu socot că greşeala cea mai mare a creştinilor de azi e tocmai aceea că nu cunosc dulceaţa, şi odihna, şi pacea pe care le dă Mântuitorul.

Celor mai mulţi oameni li se pare un jug greu viaţa după Evanghelie. De când eram preot la ţară mi-aduc a­minte de un tânăr care, la stăruinţele mele să înceapă o via­ţă nouă, după Evanghelie, mi-a răspuns aşa: „Sunt prea tânăr, părinte, să mă bag de acum în jug”. Viaţa după Evanghelie li se pare oamenilor un jug greu care te scoate din lume, din plăceri, din baluri, din crâşmă, din fel de fel de înşelăciuni şi minciuni mai mari şi mai mărunte etc., etc. Oamenii nu cunosc latura cealaltă a vieţii, aceea de creştin adevărat: odihna, liniştea, pacea, bucuria, dulceaţa ce le dă Mântuitorul; şi o viaţă trăită cu El. E o mare greşeală în vorba ce se spune că lumea asta-i o vale a plângerii, o lume de chin şi de întristare. Cine a spus aceste vorbe n-a cunoscut pe Mântuitorul. | Continuare »

Traian DORZ

Cât se tot vesteşte astăzi
şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate
fără naşterea din nou.
Poate să se spună-oricâte
frumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun, zadarnic,
fără naşterea de Sus!

Cât de bine-ar fi, nu-l poate,
cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără
naşterea din Dumnezeu!
Nimeni n-a ajuns vreodată
al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei
fără naşterea din nou. | Continuare »

Omul nou

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu – capitolul III

Astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor ci, pur şi simplu, de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, conştient de sensul sau de absurditatea ambelor, dar asumându-le deopotrivă, într-o asemenea tensiune profundă, când omul îşi împinge revolta până la dorinţa de a se reface pe el însuşi, adevărul lui Dumnezeu ar putea fi auzit mai bine ca oricând. Răspândirea acestui adevăr le cere martorilor lui două lucruri: întâi, să dea o nesfârşită atenţie omului revoltat şi tragicei lui singurătăţi (în ideea de a începe cu el un dialog valabil); apoi, să prezinte adevărul pe limba şi la nivelul acelui om. În acest caz, Cuvântul lui Dumnezeu, regăsirea kerigmei evanghelice, va fi cu siguranţă mai eficient decât orice abstracţiune, mai ales ieşită dintr-un sistem teologic.
Pozitivismul ştiinţific, existenţialismul, materialismul marxist sau pur şi simplu bunul simţ al omului de pe stradă caută cu pasiune „omul nou“, conducătorul, eliberatorul care ar ţine în mână soarta lumii şi ar putea răspunde la ce şi cum-ul vieţii omeneşti. Se cunoaşte adagiul evanghelic „dacă un orb îl îndrumă pe altul, amândoi vor cădea în groapa“ de dincoace de om. Trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale antrenează vreun progres real şi, dacă da, în ce sens.

1. EŞECUL UMANISMULUI ATEU

Redusă la propriile sale mijloace, materia umană rămâne identică de-a lungul secolelor şi se împotriveşte oricărei discipline impuse. „De bine ce se schimbă, nu se schimbă nimic“ spune proverbul francez. Mai rău, observăm o redutabilă regresiune spre simius sapiens – „maimuţa savantă“ care merge cu bomba atomică în mâini: un soi de neprevăzută mutaţie antropologică survenită de-a-ndoaselea. „Zeul dansator“ al lui Nietzsche riscă să se plictisească teribil văzând evoluţia regresivă spre acest homo stupidus teoretizat de doctrinari. Plin de clarviziune, filosoful Berdiaev constata în chip inatacabil că Dumnezeu şi copilul său – omul – sunt corelativi. „Acolo unde Dumnezeu e absent, nici omul nu există“, acesta ar fi bilanţul religiei omului. | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Liebling – 24 iulie 1982

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
O nuntă este totdeauna prilejul celei mai mari bucurii în viaţa fiecărui om. Dumnezeu a rânduit ca fiecare om, oricât de chinuită i-a fost viaţa, [măcar] o zi de bucurie să aibă în această viaţă: ziua nunţii lui.

Au fost multe nunţi, am auzit mărturisirea multora. La cuvântul unor miri sau la rugămintea lor, mi s-a muiat inima când au spus: „Am fost un copil sărac, orfan de amândoi părinţi”… iar sora la fel. Însă Dumnezeu le-a rânduit şi lor o zi fericită: ziua cununiei, ziua nunţii lor.
Nunta deci este un prilej de bucurie nu numai pentru cei doi cărora Dumnezeu le rânduieşte această zi fericită şi neuitată pe totdeauna în viaţa lor, ci şi pentru toţi ceilalţi: prieteni, rudenii, părinţi, vecini, cunoscuţi, apropiaţi care doresc să însoţească două suflete în această zi neuitată pe totdeauna pentru ei.

Participăm în acest moment, în număr aşa de frumos, la sărbătoarea nunţii acestor doi miri, acestor două suflete pe care Dumnezeu le binecuvântează astăzi cu taina minunată, taina cea veşnică ce este mai deosebită decât toate celelalte şi care este atât de asemănătoare cu unirea lui Hristos cu Biserica Sa.
În Sfânta Evanghelie, Taina Nunţii, taina unirii celor două suflete nu numai că împlineşte o hotărâre veşnică, minunată a lui Dumnezeu, dar simbolizează acea tainică unire a lui Hristos cu Biserica Sa. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

– Pentru ce Iisus trage după El pe aceşti orbi care strigau?
– Ca să ne înveţe, şi cu acest prilej, să fugim de slava lumii . Şi, pentru că era aproape de casa Sa, i-a dus înăuntru, ca să-i vindece îndeosebi. Lucrul acesta se vede şi de acolo că le-a poruncit să nu spună nimănui nimic .
Nu mică este acuzaţia pe care aceşti orbi o aduc iudeilor; ochii le sunt betegi şi cred în Hristos numai din auzite; iudeii văd minunile, vederea le dă mărturie de cele săvârşite, şi ei fac cu totul dimpotrivă. Uită-te şi la râvna celor doi orbi! O arată şi strigătul şi rugămintea lor! Nu s-au apropiat de Iisus orişicum, ci strigau tare şi nu cereau nimic altceva decât milă.
Îl numeau „Fiul lui David”, pentru că numele acesta li se părea nume de cinste. In multe locuri şi profeţii numeau aşa pe împăraţii iudeilor, când voiau să-i cinstească şi să-i arate mari.

| Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

…Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele! Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică  în sine: Cine este Acesta Care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace (Lc 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este aceas­tă evanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrânările lumeşti.

Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie des­frânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Lc 8, 2). Această greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa  când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, des­frânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n‑a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! | Continuare »

Sursa: Sinaxar 22 Iulie

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! „( Luca 11, 27). | Continuare »

E mult de când e noapte şi lumea-i bântuită
de mii de duhuri rele cu ucigaş tumult,
ni-e dor de Dimineaţa de-odihnă fericită,
– străjerule, străjere, mai e din noapte mult?

Plâng inimi sfâşiate de-o lungă depărtare,
le ard atâtea rane şi-au suferit atât,
şi-aşteaptă obosite un ceas de uşurare,
– străjerule, străjere, o, cât mai este, cât?

Atâţi din cei ce-aşteaptă sunt doborâţi de jale,
gemând sub greutatea ce inima le-a smult,
şi-aşteaptă izbăvirea înştiinţării tale,
– străjerule, străjere, mai este oare mult?

E-atât de grea vegherea când noaptea se lungeşte,
când zarea e pustie şi sufletul e jar,
când nu mai e putere, iar greul tot mai creşte,
– străjerule, străjere, ah, zorii nu răsar? | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Saucani) la nunta de la Ciula – mai 1981

„Adevărat, adevărat vă spun, că cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar. Dar cine intra pe uşă este păstorul oilor. Portarul îi deschide şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul” (În 10, 1-3).
„Ştiu bine ca după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase…” (Fapte 20, 29-30).
„În ţinutul acela erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Lc 2, 8).

Slăvit să fie Domnul!

Aceste cuvinte ne sunt atât de bine cunoscute tuturora dintre noi! Eram copil în clasa a V-a când am fost într-o piesă cu Ghiţă Brebenel. Atunci Îl aflasem pe Domnul. Şi s-a citit în această piesă aceste cuvinte din Păstorul cel Bun.
De-atunci a trecut o vreme lungă, dar cuvintele acestea mi-au rămas neuitate. Şi cred că şi frăţiile voastre cunoaşteţi tot atât de bine despre Pastor, despre oi şi despre uşă. Atât de drag ne-a fost acest Păstor, încât am vrut să spunem şi noi ca şi David cel tânăr, altădată: „Domnul este Păstorul meu şi nu voi duce nici o lipsă!” Atunci nu mai duci nici o lipsă, frate, când Domnul este Păstorul tău. Atunci poţi răbda, atunci poţi iubi, atunci poţi tăcea, atunci poţi să-i ierţi pe toţi, când Domnul este Păstorul tău.
Ne-am bucurat că Domnul Iisus este Uşa. Că Domnul Iisus este Păstorul.
Şi că El ne duce la „păşuni verzi şi la ape de odihnă” şi „ne înviorează sufletele”, că El ne „povăţuieşte pe cărări drepte”, din pricina Numelui Său.
Dar mai departe, versetul vorbeşte şi despre „staul” şi despre „portar”. | Continuare »

Traian DORZ

Cu cât mai strâns te ţii de Domnul,
cu-atât te rupi de toţi cei răi,
cu cât ţi-s mai străini străinii,
cu-atât mai fraţi ţi-s fraţii tăi.

Cu cât mai drept ţii calea bună,
te-ndepărtezi de calea rea,
cu cât mai dragi ţi-s alte case,
ţi-e mai urât de casa ta.

Cu cât ţi-e mai ’nnoptat pământul,
cu-atât ţi-e cerul mai senin,
cu cât mai mult gândeşti la alţii,
priveşti la tine mai puţin.

Cu cât te poţi smeri mai tare
şi poţi din dreptul tău să laşi,
cu-atâta-ţi pregăteşti cu fapta
mai vrednici şi mai buni urmaşi.

Cu cât mai sfânt trăieşti Cuvântul,
cu cât te rogi mai credincios,
cu cât iubeşti mai dulce fraţii,
eşti mai aproape de Hristos.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Mare necaz când nu găseşti cheia cea potrivită de la ceva! Stai în faţa unei uşi şi nu poţi face nimic.
Aşa e şi cu inima noastră. De atâtea ori e şi ea „încuiată“ şi nu găsim „cheia“ cea potrivită pentru descuierea ei. Această cheie se află în mâna Domnului. El nu greşeşte niciodată „cheia“. Întrebarea este însă: Îl lăsăm noi să ne descuie inima şi să intre în ea?
Pe cei care L-au primit pe Domnul, pe aceştia El îi foloseşte pentru a descuia prin ei şi inima altora. Dar nu e uşor acest lucru. Oamenii sunt de diferite firi. Trebuie să încerci multe „chei“ până afli pe cea „potrivită“. Îţi trebuie răbdare, multă răbdare. Dar, mai presus de toate, pentru a „descuia“ inimi pentru Domnul îţi trebuie dragoste. Cu mustrări grele şi vorbe aspre, niciodată nu poţi descuia inimi. Cu lovituri de ciocan şi cu tunetele şi fulgerele ame-ninţărilor pentru pă-cat, cu greu vei putea descuia atare inimă.
Pentru lucrul acesta, foloseşte cheia dragostei! Iubeş-te-l din tot sufletul tău pe cel căzut şi fă-l să simtă dragostea ta de a-l aduce la Domnul!
Iubire, iubire, iubire – împreunată cu răbdare, cu îndelungă răbdare şi cu smerenie şi stăruinţă – iată cheia care se potriveşte la orice inimă încuiată.

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

În toate privinţele, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin viaţa Lui şi prin Cuvântul Său dat nouă pe pământ, ne este o pildă pe care avem porunca şi datoria – şi trebuie să avem şi dorinţa – de-a o urma. La El trebuie să privim neîncetat fiecare dintre noi, cei care dorim să fim ai Lui cu adevărat şi să trăim o viaţă plăcută Lui. Şi de la El trebuie să învăţăm fiecare cum trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, Tatăl nostru, şi cum trebuie să fim faţă de oameni, semenii noştri. Ca El trebuie să facem şi noi, în umblarea scurtei noastre vieţi pe acest pământ. De la El să învăţăm mila, de la El binefacerea, de la El rugăciunea, de la El răbdarea, de la El blândeţea şi ascultarea. Căci ferice de ucenicul care L urmează pe Domnul său în toate lucrurile aici pe pământ. El va fi lângă Domnul său şi acolo Sus, în răsplata cerească.
Ferice de cine învaţă de la El!

Dacă vrei să ştii ce-i mila
pentru cei din chin nespus
şi cum să le-alini durerea,
– du-te la Iisus, vezi-L pe Iisus;
El ţi-arată cum e mila
pentru cei din chin nespus! | Continuare »

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut

Într-adevăr, smerenia, pacea şi blândeţea inimii sunt atât dSfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzute strâns legate încât unde este una, acolo e şi ceaialta. Cel blând cu inima e şi smerit şi invers, cel smerit cu inima este şi blând. De aceea şi Domnul le zicea: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi cu inima smerită“ (Mt. 11, 29).
Frate, dacă îţi place a avea pacea inimii, sileşte-te a intra într-însa prin uşa smereniei. Nu-i altă intrare într-însa decât smerenia.
Pentru a câştiga smerenia se cuvine, mai ales la început, să te sileşti şi să te osteneşti şi a primi toate necazurile şi piedicile ca pe nişte surori iubite. Fugi de orice slavă şi cinste. Doreşte a fi defăimat de oricine şi să nu te sprijine ori să te mângâie altcineva, decât Dumnezeu.
Aşază şi întăreşte acest gând în inima ta. Numai El este binele, scăparea ta; toate celelalte lucruri sunt pentru tine atâţi spini, care, băgaţi în inima ta, te vor răni mortal.
Deşi te ruşinează cineva, nu te mânia, ci sufere cu bucurie, fiind convins că atunci Dumnezeu e cu tine.
Nu dori nici o altă cinste decât a pătimi pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru ceea ce sporeşte slava Lui. | Continuare »

Nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume,
inima cât bate pururi se frământă
ca o luntre-n valuri, ca o mare-n spume –
nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume,
inimă, în Domnul este pacea-ţi sfântă!

Nu-i în lume pace, nu-i în lume pace,
inima cât bate ne-ncetat suspină,
o furtună trece, alta se desface –
nu-i în lume pace, nu-i în lume pace
inimă, în Domnul pacea ta-i deplină!

Dacă vine valul, dacă bate vântul,
inimă, tu-n Domnul stai adăpostită!
Dumnezeu Îşi ţine veşnic legământul,
las-să vină valul, las-să bată vântul,
inimă, în Domnul poţi fi liniştită!

Pacea Lui adâncă, pacea Lui adâncă,
inimă, te ţine pururea voioasă.
Dac-ai temelie a credinţei stâncă, | Continuare »

Traian DORZ

Glas de-arhanghel, în curând,
răsuna-va-nspăimântând
ceruri şi pământ, şi zări,
pe ’nălţimi şi depărtări;
– vai şi lacrimi, şi sudori
se vor ridica spre nori,
se vor despica gemând,
munţii din adânc arzând
şi se vor trezi-ngroziţi
morţii cei nemântuiţi.

Nu se vor vedea atunci
decât ţipete şi munci
şi-n tot largu-nspăimântat,
nici un chip apropiat,
ci-n tot împrejurul plin
va fi groază şi suspin,
numai vuiet de furtuni
şi-alergare de nebuni
dintr-un loc spre altul loc,
pe sub ploi de plumb şi foc.

Dar ai Domnului Iisus
vor fi-atunci cu toţii Sus,
izbăviţi de-acest amar,
lângă Tronul Lui de Har.
– Fericit ai fi şi tu
dacă n-ai mai zice nu,
ci-ai veni plângând cu greu,
să te ierte Dumnezeu;
atunci n-ai s-auzi curând
glas de-arhanghel spăimântând.

Arhanghelul Gavril se pare că a fost însărcinat în chip deosebit să poarte grijă nu numai de Mântuitorul nostru la Venirea Sa în lumea aceasta pentru aducerea mântuirii noastre. Şi nu numai de Maica Lui sfântă tot timpul Vieţii Copilului ei Sfânt – ci şi de toţi cei care erau cei mai de aproape în slujba Fiului lui Dumnezeu.
După ce l-a înştiinţat pe preotul Zaharia despre naşterea profetului care va merge înaintea Domnului, pregătind astfel calea Sa, şi după ce a dus Sfintei Fecioare Maria Vestea Strălucită a Naşterii Fiului lui Dumnezeu, – desigur că tot arhanghelul Gavril trebuia să fie acela care să-l liniştească pe dreptul Iosif, care să i înştiinţeze pe păstori, care să-i călăuzească pe magi… Pentru că oricine primeşte o slujbă de la Dumnezeu trebuie să aibă grijă de toate cele ce pot ajuta ori primejdui slujba aceasta.
Acest bun arhanghel a arătat atâta grijă de Mân¬tuitorul nostru cât a umblat ca om pe acest pământ! El trebuie să L fi păzit tot drumul pribegiei în Egipt, având grijă de Copilul Sfânt şi de Maica Lui Sfântă ca de cele mai nevinovate, mai primejduite şi mai slabe, dar şi mai sfinte dintre toate fiinţele pământului. El a avut grijă să vină să I slujească Domnului Iisus în pustie după confruntarea cea grea cu vrăjmaşul şi şarpele de a cărui ispitire fusese încercat (Mt 4, 11), –având grijă de hrana şi de odihna Lui.
El trebuie să fi fost şi acela care, în ceasul cel greu al Domnului Iisus din Ghetsimani, a venit să L întărească (Lc 22, 43). Apoi în Dimineaţa Învierii a prăbuşit cu uşurinţă şi bucurie marea lespede de piatră de la intrarea mormântului Sfânt, pentru ca sfintele femei să vadă că mormântul era gol, căci Iisus fusese înviat şi ieşise Singur prin piatra pecetluită, cum şi intrase după aceea prin uşile încuiate.
Cu ce bucuroasă grabă şi cu ce atentă dragoste sunt gata sfinţii îngeri să împlinească toate misiunile pentru care sunt trimişi de Dumnezeu… Cei cărora Domnul le a poruncit să ne păzească în toate căile noastre, cu câtă grijă şi dragoste bucuroasă ori atentă ne au păzit (Ps 91, 11)! | Continuare »

Acesta e cântecul cel dulce care trece prin toată Biblia

„Nu te teme!“, trece ca un fir roşu prin întreaga Biblie. Pe acest „nu te teme!“ îl pune Domnul în faţa aleşilor Lui şi copiilor Lui, pentru că în acest „nu te teme!“ este începutul biruinţei şi al mântuirii, întocmai precum frica este începutul înfrângerii şi căderii. Pe acest „nu te teme!“, îl îmbie Domnul, ca pe un dar scump, tuturor aleşilor Lui şi tuturor creştinilor luptători şi biruitori.
„Avrame, nu te teme! Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta mare va fi“ (Facere 15, 1).
„Agar, nu te teme!“ (Facere 21, 17).
„Isac, nu te teme, căci Eu sunt cu tine“ (Facere 26, 24).
„Nu te teme, Iacobe, să te pogori în Egipt“ (Facere 46, 3).
„Nu te teme, Ghedeoane, căci nu vei muri!“ (Judec. 6, 23).
„Nu te teme, Israele, căci Eu sunt cu tine!… Eu sunt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, Eu te ajut, Eu te sprijinesc“… (Isaia 41, 10).
„Nu te teme, Ieremia, căci Eu sunt cu tine să te scap!“ (Ier. 1, 8).
„Nu te teme, poporul Meu, de ocara oamenilor şi nu tremura de batjocorile lor!“ (Isaia 51, 7).
„Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine!“… (Isaia 54, 4).

Şi aşa mai departe, acest „nu te teme!“ trece prin toată Biblia ca un preadulce cântec ceresc.
E plină Biblia cu aceste scumpe telegrame cereşti: «Nu te teme!». Prin ele, Domnul Dumnezeu ni Se îmbie Însuşi ca un fel de garanţie şi siguranţă, spunându-ne lămurit să nu ne temem, să îndrăznim, căci El este cu noi…
Aleşii Domnului şi toţi copiii lui Dumnezeu din toate vremurile au luat pe suflet această făgăduinţă, această asigurare şi cu ea au biruit… Toţi aleşii Domnului, toţi creştinii biruitori au fost oameni de curaj, au fost oameni care nu s-au temut de nimic, decât de păcat. | Continuare »

Nu te teme, nu te teme, nu te teme…
căci Eu, iată, sunt cu tine ne-ncetat,
nu te-uita cu-ngrijorare-n nici o vreme,
Eu sunt Dumnezeul tău, o, nu te teme:
Eu te sprijin şi te-ajut, vei fi scăpat.

Înfruntaţi şi-acoperiţi vor fi de-ocară
toţi acei ce-acum pe tine-s mâniaţi,
nimiciţi vor fi şi vor pieri din ţară,
cei ce ţi se-mpotrivesc vor fi de-ocară,
nu te teme: cei ce cred vor fi scăpaţi.

Vei căuta… şi n-o să-i afli niciodată
pe toţi cei ce te-au certat şi te-au lovit
şi pe toţi cei ce luptau cu tine-odată;
Eu sunt Dumnezeul tău… şi niciodată
nu te teme, stai cu Mine liniştit.

Nu te teme… Eu te iau de mâna dreaptă,
lângă tine stau şi-ţi vin în ajutor,
nu te teme de nimic din ce te-aşteaptă;
Sfântul lui Israel – ţine-ţi mâna dreaptă,
nu te teme – Eu îţi sunt Mântuitor.

Traian Dorz, Din cântările Bibliei

CE SPUNE SFÂNTUL EFREM SIRUL DESPRE LUPTA DUHOVNICEASCÃ A CELUI CREDINCIOS

Iată, pe ascuns, cu vicleşug, îi luptă Satana pe oameni, zice Sfântul Efrem Sirul, dar Hristos îi risipeşte toată bântuirea lui şi pe noi ne întăreşte pentru a-l birui pe dânsul.

Lupta ta, frate, nu este aşa cum s-ar întâmpla, nici vrednică de râs. Ci toţi îngerii şi Însuşi Stăpânul acestora privesc lupta pe care tu o dai împotriva vrăjmaşului. Deci când tu te vei face biruitor împotriva vrăjmaşului, atunci îngerii, bucurându-se, Îl slăvesc pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dat ţie putere ca să-l birui pe cel viclean. Pentru aceasta şi războiul mai mult se creşte, ca mai lămurit şi mai iscusit să te faci şi Dumnezeu să Se slăvească iar oamenii să se facă ţie următori.

SĂ NU RĂMÂI BIRUIT
Dacă săgeata vicleanului te-a rănit pe tine, tu nicidecum să nu cazi în deznădăjduire, ci, de câte ori te-a biruit, să nu rămâi învins, să nu rămâi biruit. Ci, îndată sculându-te, dă război împotriva vrăjmaşului. Că şi Dumnezeu e gata să-ţi dea ţie dreapta Sa, ca să te scoale pe tine din cădere. | Continuare »

Moise Velescu, din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

… Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu voluntari luptători – preoţi şi mireni – în toate părţile ţării – un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrul Bisericii. În acest înţeles, din prilejul discuţiei – în jurul statutelor de la Oradea – fratele I. Gr. Oprişan a scris în foaia «Oastea Domnului»:
„Tovărăşia Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc de care Biserica trebuie să se bucure, dar nicidecum să-l oficializeze. Biserica – respectiv Sfântul Sinod – are dreptul a supraveghea ca să nu se mai abată sufletele de la matca ortodoxă; are datoria de a îndrepta, atunci când se fac greşeli, şi a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a sufletelor, este a opri tocmai acţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe“ (foaia «Oastea Domnului» nr. 44, anul 1932).
De la începutul Oastei, eu m-am ţinut pe linia aceasta. Şi am luptat mereu în direcţia aceasta, ca Oastea să fie şi să rămână ceea ce Domnul a inspirat-o: un voluntariat de luptă duhovnicească în cadrele Bisericii. În deosebire de acest voluntariat, Mitropolia de la Sibiu a plecat cumpăna tot mai mult spre oficializarea Oastei.
Cu prilejul adunării F.O.R.-ului de la Sibiu, acest lucru s-a putut vedea lămurit. S-a vorbit şi s-a scris atunci desluşit despre cele trei societăţi ale Eparhiei: F.O.R., Soc. «Sf. Gheorghe» şi Oastea Domnului.
Oastea Domnului nu mai era un voluntariat al ţării întregi, ci era şi ea o societate eparhială, pusă sub aceleaşi acoperişuri cu alte două societăţi.
Această amestecătură n-a plăcut ostaşilor. S-a văzut aceasta şi din faptul că – cu toate apelurile – ostaşii n-au voit să vină la Sibiu, decât foarte puţini. Şi cei veniţi şi-au arătat nemulţumirea. | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Se întâmplă uneori că răbdarea noastră slăbeşte, credinţa scade, dragostea oboseşte şi zborul nostru duhovnicesc pe urmele Mântuitorului Iisus, [pe urmele] tot mai înalte ale harului ceresc adeseori se frânge. Atunci ne prăbuşim şi ajungem să ne târâm şi noi ca vulturul căzut prin praf şi prin noroaie, în dispreţul fiinţelor târâtoare şi a vrăjmaşului mântuirii noastre, care ne-a ispitit şi ne-a trântit jos. Atunci să nu ne lăsăm trântiţi! Sus inima, suflet credincios! Sus privirea! Sus, sus, spre cerul strălucit, unde ne aşteaptă iarăşi Domnul nostru biruitor şi credincios. Uitaţi ce este în urmă! Scârbiţi-vă de ceea ce este jos şi, cu un sfânt elan biruitor, să suiţi iar spre înălţimile unde trebuia să fi rămas mereu, înălţându-vă pe urmele Domnului. Spre înălţimile unde este cerul curat, cântecul de biruinţă, starea de har în Hristos. Domnul şi împăratul nostru vrea să Se laude cu noi înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Săi nu numai atunci la sfârşit, ci să Se poată lăuda cu noi în fiecare zi din viaţa noastră.

Să ne-arătăm vrednici de încrederea Lui şi de dragostea de care ne-a învrednicit El. Să alergăm totdeauna la ajutorul rugăciunii şi dragostei Sale. Harul Său este gata să ne ajute în orice stări grele, când ajungem să fim jos. Să nu ne pierdem credinţa, chiar dacă uneori zace răbdarea noastră trântită; să nu ne pierdem râvna şi dorinţa de a ne ridica. Pentru că cine doreşte să se ridice se va ridica. Dumnezeu este în stare totdeauna să ne ajute şi gata să ajute pe oricine vrea să se ridice, numai să dorim din toată inima acest lucru. Să nu ne lăsăm trântiţi!
Suflete trântit, ridică-te! Hristos este lângă tine. Cere-I ajutorul şi-l vei primi îndată. Amin. | Continuare »