Deşi avea un fizic sănătos, totuşi o plecare grabnică la Domnul îl aştepta la începutul lui septembrie 1939. Noi eram la Cluj şi pregăteam marea adunare din 3 septembrie 1939 când, pe neaşteptate, am primit acolo vestea morţii lui. Se îmbolnăvise de tetanos şi în trei zile a murit la spitalul din Chişinău. În cele trei zile de zăcere la spital, el a avut parte de la Domnul de multe descoperiri minunate. Vedea cerul deschis şi pe îngerii Domnului aşteptându-l cu cântări şi bucurii negrăite. Deşi avea dureri peste măsură de mari, el nu numai că nu a cârtit, ci lăuda cu bucurie şi cu lacrimi Numele Domnului.

Fratele nostru Dumitru Romanenco s-a născut în comuna Voinova din judeţul Orhei – Basarabia, prin anul 1890. Părinţii săi au fost oameni înstăriţi, având o moşie de o sută de hec­tare într-un loc nespus de frumos. La mijlocul moşiei era un lac cu ape limpezi şi cu maluri înflorite, lângă o pădure şi o câmpie minunată. După întoarcerea lui la Domnul, prin anul 1930, aici la conacul său de lângă lacul şi pădurea minunată aduna el fraţii şi surorile din Voinova şi din împrejurimi în adu­nări pline de binecuvântare, lăudând pe Domnul şi petrecând ceasuri şi zile neuitate în Numele Domnului Iisus.
Fiind un om harnic şi credincios, împreună cu soţia sa Vera au făcut din casa lor o Betanie binecuvântată, oferind acolo loc plăcut de odihnă şi recreere multor fraţi şi surori mai lipsiţi ori mai bolnavi. Multe zile fericite au petrecut acolo şi părintele Vladimir cu soţia sa Eufimia, care deveniseră ca o familie împreună cu familia fratelui Romanenco. De acolo porneau apoi împreună de multe ori în misiunile lor pentru vestirea Evangheliei şi răspândirea cărţilor dorite şi căutate ale Oastei Domnului.

Fratele Ioan Marini a petrecut şi el două veri aici, în linişte şi recreere sufletească, înconjurat de toată dragostea fratelui Dumitru şi a surorii Vera. De aici a plecat şi el cu ei adeseori în cercetări frăţeşti prin judeţul Orhei şi prin alte judeţe ale Basarabiei, toţi trei împreună, cu părintele Vladimir şi cu fratele Dumitru Roma­nenco.
De asemenea, împreună cu fratele Chirilă şi Tro­fim, fratele Dumitru îşi formase o echipă de misionari călări. Purtând în mijloc steagul Oastei, ei cu­tre­ierau multe sate şi adunări frăţeşti, cân­tând şi măr­turisind Nu­mele Domnului Iisus. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA,
din
600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studiile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum, după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!“, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai pentru Domnul!
Aşa făcând, noroc mare vei avea în viaţă.

Traian DORZ

Dacă voieşte cineva
pe Domnul să-L urmeze,
cel mai dintâi viaţa sa
de el şi-o libereze.
Numai când scapi de vechiul eu
prin naşterea cea nouă
faci primii paşi cu Dumnezeu,
pe căi cu sfântă rouă.

Atunci, luându-ţi crucea ta,
sui după El prin soare
şi-n stropi de mir se vor schimba
toţi stropii de sudoare.
Şi sui cu El prin orice spini,
şi dragostea te strânge,
şi se prefac în stropi divini
toţi stropii tăi de sânge.

Şi-ajungi odată – tot suind
pe urmele slăvite –,
pe neaşteptate întâlnind
privirile-I dorite;
şi Mâna Lui îţi va lua
povara ta de cale,
şi Gura Lui va săruta
sudoarea frunţii tale.

Traian DORZ

Ce-ai mai de preţ pe lume ca sufletul din tine,
la ce-ai putea cu-atâta putere a mai ţine?
– Şi totuşi ce netrebnic ţi-l dai deşertăciunii,
trăind în necredinţă şi slugărind minciunii!

De sufletul şi timpul tău
să-ţi pară-n lume cel mai rău,
pe-al mântuirii tale preţ
dă-ţi aurul întregii vieţi!

Ce-ai mai de preţ acuma ca timpul scurt prin care
poţi să-mplineşti cereasca şi veşnica-ţi lucrare?
– Şi totuşi ce pierzi oare mai nebunesc pe cale
şi mai fără-ntristare ca timpul vieţii tale!

Ce-ai mai de preţ în moarte ca harul mântuirii,
spre ce-ai mai pune-asemeni tot aurul trăirii,
ce-ai mai pe veşnicie, mai scumpă – şi mai una?
– Şi totuşi, cum nu-ţi pasă c-o pierzi pe totdeauna!

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Fiecare să fiţi împodobiţi cu smerenia, cum porunceşte Sfântul Cuvânt al Dumnezeului nostru. Şi ne-ncetat trebuie să ne simţim nespus de îndatoraţi faţă de Domnul nostru iubit, ai Căruia suntem, răscumpăraţi fiind de El prin preţul cel nespus de mare al Sângelui Său sfânt prin care a plătit mântuirea noastră. De aceea, neîncetat trebuie să ne simţim îndatoraţi faţă de El şi să căutăm din toată inima să-I aducem şi noi prinosul şi prisosul dragostei noastre. De aceea, nu numai că trebuie să facem neîncetat tot binele de care suntem în stare, dar şi să nu ne gândim la vreo plată pentru asta, fiindcă tot ce facem este o datorie. Nu facem pentru ca Domnul să facă ceva pentru noi, pentru asta, ci facem pentru că El a făcut atât de mult pentru noi.
Domnul Iisus a spus: „Iar voi, după ce veţi face toate acestea, veţi spune: Sunteţi nişte robi nevrednici. N-am făcut decât ceea ce eram datori să facem.”
Dar ce vom spune oare atunci când n-am făcut nimic sau aproape nimic din multul care eram datori? Ci numai: „Doamne, ai milă de mine nevrednicul”. Aşa trebuie să zicem. Şi să ne dăm toate străduinţele ca, măcar de azi înainte, să facem mai mult, mai frumos şi mai bine ceva pentru El. Cu un cuget curat, cu o lacrimă de iubire. Acestea vor fi pentru El cele mai frumoase daruri din partea dragostei noastre. Amin.

Eu nu Ţi-am dat, Stăpânul meu,
toţi anii mulţi câţi m-ai răbdat,
nimic, decât păcatul greu;
nici mir plăcut, nici plâns mereu,
eu nu Ţi-am dat! | Continuare »

Traian DORZ

Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci
când poate-nfăptui-a iubirii
dumnezeieşti şi-adânci porunci,
când Adevărul, care este frumseţea conştiinţei, blând
şi măsurat, călăuzeşte credinţa gândului urcând,

Când Frumuseţea, care este al vieţii adevăr divin,
îşi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin
neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
– cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
când poate-a-şi milui vrăjmaşul, cu gând cucernic
şi grăbit,
când poate îndura-n tăcere, iertând a nedreptăţii munci,
cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci.

O, n-aştepta aici răsplata pentru nimic ce dăruieşti,
atunci, pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti
şi-n cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci
îţi va-nflori şi mai curată lumina inimii atunci!

Traian DORZ

Preabunul meu Mântuitor,
de dragul Tău a-rândul,
cutreierat-am călător,
pământul străbătându-l.

Trecând ca valul pe ocean,
cu mâini spre ţărm întinse,
purtat-am gânduri an de an
spre piscuri neatinse.

Am mers purtat de-un dor aprins,
urmând fără oprire
un drum, un dor, un Chip desprins
din Cântec şi Iubire.

Şi când o clipă pot privi
Lumina Lui de-aproape,
plângând m-aplec, cum aş simţi
tot soarele-n pleoape.

Iar când mă-nvrednicesc să pot
trăi a Lui sfinţire,
îmi pare că mă umple tot
oceanul de iubire.

Şi nu ştiu, nici nu pot să spun
ce har trăiesc a-rândul,
cât risipesc şi cât adun
în inimă, avându-L.

Bisericuţă Transilvană,
tu pari un psalm sfios şi sfânt,
uitat de îngeri pe-o sprânceană
mai mult de cer ca de pământ.

Ce sfinţi ţi-au măiestrit fiinţa,
din ce divini stejari şi brazi,
că tu ne-nveşniceşti credinţa
şi dragostea ne-o ţii şi azi!

Ce Soare ţi-a sfinţit aúra
din vârful unghiului divin,
că şi-azi, lumina şi căldura,
întregi în noi, din El ne vin!

Ce taină-i orişice icoană,
ce jertfă-i orişicare dor,
că-n orice zid, când plânge-o Ană,
moare-un Manole-ntr-un izvor!

Ai numai lacrimi şi iubire
la orice-ncheieturi de trunchi;
spre sfânta ta alcătuire
nu pot să vin, numa-n genunchi.

…Bisericuţă Transilvană,
azi pari un grai tăcut şi frânt,
a-nştiinţare şi-a dojană
că noi uităm un legământ…

Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 10-a după Rusalii

Ce uşor şi ce sigur poţi călca şi poţi merge, într-o iarnă grea, cu zăpadă mare, prin orice loc necunoscut, dacă ai nişte urme sigure înaintea ta pe unde mergi!
Cu ce plăcere şi bucurie calci pe nişte urme frumoase şi iubite ale unei fiinţe puternice şi scumpe, în care te încrezi, de care te simţi legat, pe care te poţi bizui în totul, nu numai că ştie drumul înainte, dar că are şi puterea să te apere şi să te ajute şi pe tine, pe tot acest drum, cu el.
Cât de slab ai fi şi cât de neştiutor, dacă ai pe cineva mergând înaintea ta, mergi totdeauna sigur şi liniştit prin orice locuri primejdioase, pe orice vreme grea, cu orice povară duci.

Dar câtă nevoie ai să fii sigur că acela care merge înaintea ta şi care îţi spune: „calcă pe urmele mele“ este şi, într-adevăr, o călăuză bună, un îndrumător care ştie calea, un părinte care îţi doreşte numai binele tău.
Ferice de acela care a avut de la începutul şcolii lui un învăţător bun… De la începutul meseriei lui, un maistru bun. De la începutul mântuirii lui, un îndrumător bun. | Continuare »

Vorbirea fratelui Opriş la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” (I In 2, 15).

Cum, tocmai mie îmi spune asta? Tocmai mie îmi pretinde să nu iubesc? Fraţilor dragi şi surori iubite! El ştie de ce-ţi spune să nu iubeşti lumea, căci pentru tine, lumea este o viperă. Pentru tine, lumea, şi pentru mine, este o scorpie. De aceea a spus: „Să nu iubeşti lumea”.

Şi n-a spus numai atât, ci a mai spus: „…nici lucrurile din lume”. Că, poate vei zice tu în tine însuţi: „Eu am venit să mă dezlipesc de lume, m-am desprins de lume, eu n-o mai iubesc”. Dar ce faci cu cealaltă parte a versetului?

Fratele meu scump şi soră iubită! Cu ce umpli golul acesta? Orele noastre libere cu ce le umplem?

Vorbeam într-o zi cu o doamnă:

– Doamnă, ai spus că copilul dumitale e profesor. Mi-ai spus cu gura matale cum că e foarte credincios.

Ca, după doi ani de zile s-o întâlnesc iar pe doamnă şi să-i spun:

– Doamnă, nu te supăra, aş vrea să-l întâlnesc pe fiul dumitale, pe domnul profesor.

– Nu-l poţi găsi, zice doamna, că a plecat cu copiii în tabără.

– Mi-ai spus că copilul dumitale e foarte credincios şi aş vrea să stau puţin de vorbă cu dânsul, să vedem în ce constă credinţa aceasta, căci e foarte uşor să ne punem această emblemă, această etichetă, şi să le spunem tuturor: „Eu sunt creştin!…” Foarte bine. Admit că e credincios cutare, dar hai să verificăm puţin câtă credinţă se găseşte în inima lui. Căci credinţa înseamnă a împlini şi a înfăptui Cuvântul lui Dumnezeu, nu să-l vorbim numai din gură.

„Copilul meu e foarte credincios…”

Şi m-a împăcat cu aceasta, spunându-mi ce cărţi a luat cu el în tabără. Şi m‑am bucurat foarte mult că luase cu el şi Biblia. | Continuare »

„Plecăciune ţie – îi spune îngerul dumnezeiesc Maicii Domnului –, ţie, căreia ţi s a făcut mare har. Domnul este cu tine!
Binecuvântată eşti tu între femei…“
Iată cum vorbeşte o gură sfântă unui vas sfânt, ales de Dumnezeul Sfinţeniei
pentru cea mai dumnezeiască dintre toate lucră¬rile făcute printr o fiinţă omenească direct de Dumnezeu.

Acest înger puternic, care vorbeşte în Numele Puterii Dumnezeieşti şi care în toate celelalte misiuni ale sale a vorbit oamenilor poruncitor şi aspru, chiar şi Sfântului Apostol Petru (Fapte 12, 7 8),
Fecioarei Preasfinte îi spune: „Plecăciune ţie… Tu ai un mare har“.
Nimeni dintre oameni nu i a mai vorbit ei vreodată astfel.
O, cât de rău ştim vedea noi – şi cât de puţin ştim vorbi frumos!

Priviţi în lumina cuvintelor îngereşti; iată ce sfântă, ce înaltă, ce curată şi ce vrednică de respect ne apare Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru!
O, dacă ar cugeta măcar puţin la cuvintele îngerului sfânt acei oameni care se cred evlavioşi, dar vorbesc atât de necuviincios despre Mama lui Iisus, Dumnezeul nostru şi al lor. | Continuare »

Nicolae Steinhardt

DOUĂ EVLAVII CE NU SE CUVINE A FI PĂRĂSITE: CINSTIREA CRUCII SI A MAICII DOMNULUI

Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi!
Pe intercesoarea noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o clasifică: o clemens, o pia dulcis virgo Maria! Care cu puterea nevinovăţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate! continuare(sursa)

Puterea rădăcinii din care-ai odrăslit
te face să fii rodnic, înalt şi neclintit,
prin ea învingi furtuna,
prin ea te nalţi frumos;
când ea e sănătoasă,
şi tu eşti sănătos!

Desprins de rădăcină şi rupt de naintaşi
nici tu n-ai nici o vlagă şi nici ai tăi urmaşi,
– căci rupt de rădăcina din care-ai odrăslit,
de-acei ce pân’ la tine prin veacuri au venit,
te rupi de ai Credinţei părinţi şi naintaşi,
de marile-adevăruri ce ei le-au fost ostaşi,
te rupi de viţa sfântă, prin ei, de Dumnezeu
din Care, pân’ la tine, vin roadele mereu…
Desprins de-acestea nu poţi în veac să mai rodeşti,
c-o viaţă ai, doar una, o alta nu primeşti!

Şi-un fir de iarbă-şi are strămoşii lui
– ca el,
rămas cu-ai tăi dai roade,
dar rupt, te stingi la fel!

Traian DORZ

Iată întrebarea cea mai grea.
Nu de răspuns la ea, ci de înţeles răspunsul. Căci toată lucrarea aceasta fiind o taină, o lucrare duhovnicească, nu-i uşor să fie înţeleasă.
Orice naştere este o taină şi o durere. Aşa este şi naşterea din nou.
Cum nu există nici trupeşte o naştere fără dureri, aşa nu poate fi, mai ales, aceasta. Ceea ce se naşte fără durere, nu are viaţă, este născut mort. Cea dintâi condiţie şi cei dintâi semn al unei naşteri adevărate este durerea.
La primirea Cuvântului lui Dumnezeu, în fiinţa noastră cea veche se trezeşte conştiinţa stării noastre de păcat. Durerea pentru păcatul pe care l-am făptuit şi în care am zăcut până acum creşte din ce în ce mai mult, pe măsură ce Cuvântul lui Hristos lucrează în inima noastră.
Din durere creşte căinţa, din căinţă, lacrimile, din lacrimi, rugăciunea de izbăvire şi iertare…
Din rugăciune, credinţa în Sângele Crucii lui Hristos, iertarea şi răscumpărarea Lui…
Din credinţă, primirea Duhului Sfânt…
Lucrarea Cuvântului în mintea noastră şi a Duhului în inima noastră aduce schimbarea şi înnoirea minţii noastre dându-ne o minte nouă cu o gândire nouă.
Schimbarea şi înnoirea inimii noastre ne dau apoi o simţire nouă.
O fiinţă nouă se naşte în noi. O altă fiinţă a noastră, un alt eu al nostru, cu alţi ochi, cu alt grai, cu altă inimă, cu alte umblări.
Numai că această fiinţă a noastră nu se naşte în afară, ci înlăuntrul nostru se naşte, crescând în vechea noastră fiinţă. Întocmai cum se naşte un pui înăuntru, în coaja unui ou. | Continuare »

Glasul 1

Cele pământeşti părăsind şi jugul pustniciei luând, te-ai făcut mireasă lui Hristos, fericită; cu postul, cu privegherea cereştile daruri luând şi cu rugăciunea pe îngeri ajungând, firea omenească ai biruit şi la cele cereşti te-ai mutat, lăsându-ne spre mângâiere peştera şi sfintele tale moaşte. Pentru aceasta, Sfântă Preacuvioasă Maică Teodora, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Această floare duhovnicească de mare preţ şi mireasă a lui Hristos, pe care a odraslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători-Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetaţii Neamţului şi „armaş”, adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al carei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de casa şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora si Maghiţa (Maghioliţa).
Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită a fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Dar, neavand ei copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragostea pentru mirele ei Iisus Hristos încă din copilărie, ardea de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna şi duhovnicul ei, precum şi firea ei singuratică, râvna pentru rugăciunea de taină şi amintirea marilor sihaştri ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul Neamţ – vechii ei sfătuitori.

Continuare aici

Ziua de 6 august este pentru noi, românii, de două ori sărbătoare. Cinstim cu evlavie nu numai Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, care ne-a dovedit cu tărie dumnezeirea Lui pe Muntele Taborului şi care ne-a lăsat să întrevedem tainica frumuseţe a comuniunii divine, ci, iată, în 1917, ziua de 6 august devine una dintre măreţele zile ale istoriei neamului nostru.
Aşa cum odinioară un Glas divin străpungea cerul şi veacurile, spunând: „Acesta este Fiul Meu“, la fel şi în 1917 – zi pe cât de întunecată, pe atât de luminoasă – un alt glas se auzea printre gloanţe: „Pe aici nu se trece!“.
Zi întunecată prin moartea tuturor. Prin jertfa deplină. Şi luminopasă prin biruinţă.
Căpitanul Grigore Ignat cu o sută cincizeci de soldaţi reuşi să oprească bombardamentul artileriei duşmane, care de o zi şi o noapte nu mai contenea focul.
După ce căzuseră cei mai mulţi dintre ei, căpitanul ordonă să se ridice în poziţie de tragere toţi morţii… Mitralierele din mâinile încleştate pe trăgaci ale soldaţilor morţi ţineau duşmanul la distanţă. Viii şi morţii luptau deopotrivă… Ţevile mitralierelor se înroşiseră.
Nici sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă nu înţelegea cum de trage în tranşeea română de o zi întreagă şi nimeni nu se mişcă din poziţie. Nu pricepea că tragea în nişte soldaţi morţi deja. | Continuare »

Ce grai adânc au pentru noi
însemnele lăsate
de-ai noştri sfinţi martiri-eroi
în urma lor, prin toate.

Pe orice zid,
pe orice lemn,
pe orice colţ de stâncă
e-un nume,
un răboj şi-un semn
c-o taină-atât de-adâncă.

Când treci prin timp
şi ştii s-asculţi
o cale şi-o fântână
– auzi ce-ţi spun părinţii mulţi
din cer şi din ţărână.

Un glas de clopot depărtat,
o toacă ori o cruce
ce timp şi grai de mult uitat
aminte îţi aduce… | Continuare »

Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

Muntele şi istoria sunt pentru noi două dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea, transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea, profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage spre uman, spre rădăcini, spre geneză.
Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei. Amândouă aceste atracţii întretăindu-şi mijlocul lor în miezul inimii noastre. Prin vârfuri respirăm, prin rădăcini ne hrănim. Fără nici unele n-am putea trăi, nici ca indivizi, nici ca neam. Aceste două zone, cele mai sfinte din lume, ar trebui să ni le căutăm fiecare dintre noi cel mai des.

Acolo sufletele noastre se primenesc şi toată fiinţa noastră se umple de lumină. Acolo ne desprindem de prezentul împovărător şi greoi şi ne adâncim în trecutul atât de frumos. Ori ne înălţăm în Viitorul şi mai fericit – amândouă conducându-ne la Dumnezeul nostru Minunat, despre Care atât vizionarii Credinţei, cât şi cronicarii Istoriei noastre ne vorbesc la fel.

Uneori muntele ne este Istorie, iar istoria – munte. De pe înălţimile munţilor noştri Îl vedem pe Dumnezeul nostru tot atât de minunat cât Îl vedem din adâncimile istoriei noastre. Cerul munţilor noştri ne înalţă spre El până acolo unde nu-l mai putem vedea din pricina Luminii Sale. Iar istoria noastră ne coboară spre Acelaşi Dumnezeu până unde nu-L mai putem vedea din pricina Întuneri-cului Său. Fiindcă atât întunericul de prea multă lumină, cât şi lumina de prea mult întuneric Îi sunt învelitorile strălucirii Lui orbitoare – după cum este scris: „…întunericul este învelitoarea Sa” (Ps 18, 11) – şi, de asemenea: „locuinţa Lui este lumina neapropiată” (I Tim 6, 16). | Continuare »

Sunt câteodată clipe care,
Iisus, n-aş vrea să treacă-n veci…
– sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci…

O Domnul meu Iisus,
o Domnul meu Iisus,
sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci!

Sunt câteodată drumuri care
în veac n-aş vrea să le sfârşesc
– sunt cele ce le merg cu Tine,
Însoţitorul meu Ceresc.

Sunt câteodată vise care
n-aş vrea să mai sfârşească-n veac | Continuare »

Cei şapte tineri pe care Biserica Ortodoxă îi pomeneşte astăzi sunt: Maximilian, fiul eparhului cetăţii Efesului, şi alţi şase tineri fii de boieri cinstiţi: Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin, din Efes.
Ei au trăit şi au pătimit în timpul Împăratului Deciu, în armata căruia slujeau ca ostaşi. Acesta pornind cu mare mânie împotriva creştinilor, au organizat la Efes jertfe pentru idoli, poruncind tuturor să se închine acestora. Mai cu ardoare erau căutaţi creştinii ca să fie aduşi să se închine zeilor păgâni. Aceştia erau vânaţi, scoşi şi aduşi cu multă ocară şi necinste în faţa zeităţilor expuse in cetate. De frică, mulţi creştini mai slabi în credinţă au căzut închinându-se idolilor. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind diferite morţi, punîndu-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mântuitorul lumii. Atât de mulţi erau cei munciţi, încât din trupurile lor cele chinuite şi zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor ucişi erau aruncate de către chinuitori, unele în gunoi, altele pe lângă drumuri, altele erau spînzurate pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor erau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii. Corbii şi celelalte păsări, zburând peste zidurile cetăţii, mâncau trupurile muceniceşti. Multă mâhnire le era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mâncate de păsări. Ei se rugau tânguindu-se şi îşi ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire. | Continuare »

Cum va ţinea cel tânăr
curată calea sa
– Când el după Cuvântul
Tău Sfânt se va-ndrepta.

Te caut mereu, o, Doamne,
din inimă Te cat,
Să nu mă laşi din sfânta-Ţi
poruncă să m-abat.

Îţi strâng cu drag Cuvântul
în inima mea tot,
că a greşi-mpotrivă-Ţi
în veac să nu mai pot.

Slăvit să fi Tu, Doamne,
mă-nvaţă Legea Ta,
căci hotărârea-Ţi sfântă
Ţi-o spune gura mea.

Când ţi-n a Ta povaţă
sunt bucuros şi cânt | Continuare »

Statornicia este-un har
şi fericit e-acel ce-o are,
că-n urma lui pe veci răsar
izvoare şi mărgăritare.

Nu-i suflet mai adevărat,
nu-i soţ mai vrednic de-alipire,
nu-i vestitor mai de urmat
ca cel statornic în iubire.

Nu-i frate mai nedespărţit,
nici prieten mai ales să poarte
un nume mai nepreţuit
ca cel statornic pân-la moarte.

Nu-i credincios adevărat,
părinte mai cu vrednicie, | Continuare »

„Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui.
Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.
Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră, ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos“
(II Petru 3, 15–18).

Neştiutorii şi nestatornicii, aceste două categorii de oameni neîmpliniţi, au produs şi mai produc încă nenumărate confuzii în Biserica lui Hristos, prin vinovatele lor răstălmăciri ale Scripturilor Sfinte, spre propria lor pierzare (cf.II Petru 3, 16).
Acest mare adevăr a fost învederat atunci când saducheii au căutat să întregească tabloul celor ce se ridicau împotriva Mântuitorului Hristos, în ajunul arestării Sale, întrebându-L ispititor despre înviere.
Domnul le răspunde, însă nu-i trece cu vederea ca pe nişte neştiutori nevinovaţi, ci îi încredinţează că rătăcirea lor constă în necunoaşterea Scripturilor . Şi, la fel, în necunoaşterea puterii lui Dumnezeu (Matei 22, 29).
Statornicia şi cunoaşterea sunt eternele podoabe care înfrumuseţează strălucitor faţa unui adevărat copil al Domnului. | Continuare »

Dacă nu-i acuma vremea
să-ţi speli sufletul plângând
şi să-ţi mântui veşnicia,
atunci când e, spune când?

Dacă nu vii azi la Domnul,
unde-ai să te poţi ascunde
mâine de a Lui osândă,
spune, unde, unde, unde?

Dacă nu-i aşa-ndreptarea,
să se vadă c-ai alt drum,
alte vorbe şi-alte fapte –
atunci cum e, spune cum?

De nu pe Hristos Îl cauţi,
să Se-ndure El de tine,
cine crezi c-o să se-ndure,
spune cine, cine, cine? | Continuare »