„ În Damasc, dregătorul împăratului Areta păzea cetatea da-mascenilor, ca să mă prindă. Dar am fost dat jos pe o fereastră, într-o coşniţă, prin zid, şi am scăpat din mâinile lor.“ (II Cor. 11, 32-33)

Dacă numele şi faptele celor care au ajutat Lucrarea lui Dumnezeu sunt scrise pe vecie în Cartea Iertării, în Cartea Amintirilor Cereşti, în Cartea Vieţii, iată că şi numele celor care au prigonit Evanghelia şi pe copiii lui Dumnezeu nu sunt nici ele uitate.
Împreună cu numele unui lucrător al Domnului care a ostenit, a luptat şi a suferit pentru Cauza cea sfântă a lui Dumnezeu, sunt pomenite atât de Cartea Evangheliei, cât şi de Cartea Istoriei şi numele celor care au luptat să-i facă rău acelui lucrător. Şi să îm-  piedice şi să nimicească lucrarea mântuirii care se făcea prin el.
Iar dacă în Ziua Răsplătirii numele celor buni vor fi binecuvântate înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi, după cum Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus, tot aşa numele celor împotrivitori şi prigonitori ai lucrării sfinte şi ai lucrătorilor sfinţi vor fi blestemate în auzul tuturora, după cum de asemenea este scris (Mt 25, 41-46).

Alături de Cartea Albă, în care sunt scrise numele celor ce au ales calea ascultării de Dumnezeu şi de fraţi şi au mers frumos pe ea, mai este şi Cartea Neagră, care cuprinde numele celor care au ales calea neascultării de Domnul şi de fraţi, mergând şi lucrând împotrivă.
Alături de Cartea Amintirilor frumoase, care stă pe masa Domnului, la dreapta Lui, cuprinzând toate faptele bune, milosteniile, rugăciunile, binefacerile, jertfele şi lacrimile celor    ce-L iubesc pe Domnul, stă, în stânga Sa, şi Cartea faptelor nelegiuite, cuprinzând tot ce a gândit, a plănuit şi a lucrat fiecare nelegiuit sau viclean, fiecare prigonitor sau dezbinat, fiecare vânzător sau îngâmfat. | Continuare »

O, cum să pot departe de lupta Ta să stau
când numai ea-mi dă vieţii un rost înalt pe lume,
de fiecare dată când sabia-mi reiau
vin valuri de lumină puternic să mă-ndrume!

Prea rar mi-aduc aminte cu frică să fi stat
în faţa vrăjmăşiei cumplit dezlănţuite,
ci,-n liniştea răbdării, crezând, am aşteptat
să dobândesc cununa învingerii dorite.

N-am îmbrăcat vreodată a urii arme, nici
n-am folosit săgeata minciunii şi-a bârfirii;
oricât mi-au fost vrăjmaşii de răi, nedrepţi şi mici
i-am înfruntat cu arma dreptăţii şi-a iubirii.

… Azi, lupta-i tot aceeaşi, dar parcă mai în toi,
în rânduri primenite mai noi vin luptătorii,
vrăjmaşii dau atacuri mai crâncene şi noi,
dar Marea Biruinţă măreţ şi-anunţă zorii.

În locul meu vin alţii mai tineri şi mai tari
ce-n braţ şi mai puternic ştiu sabia s-o poarte,
eu merg cum pot, în urmă, cu primii voluntari,
dar tot nu-mi lepăd spada şi scutul pân’ la moarte. | Continuare »

1. Piedicile şi vrăjmaşii pe care Tu, Preaiubitule, mi-i pui în cale, nu sunt oare tocmai mijloacele prin care Tu îmi verifici dragostea şi credinţa mea faţă de Tine?
2. Nu din felul cum eu îmi întâmpin piedicile mele şi cum mă port în faţa vrăjmaşilor mei, îmi poţi Tu cunoaşte cel mai bine starea mea faţă de Tine?
Ba da!
3. Pentru că numai dacă eu pot ca pe piedicile mele să le întâmpin cu linişte, să le privesc cu hotărâre şi să le trec cu răbdare – Îţi dovedesc că, nu numai ştiu, dar şi fac voia Ta.
4. Şi numai dacă eu pot ca pe vrăjmaşii mei să-i primesc cu blândeţe, să-i privesc cu bunătate, să-i birui prin iubire – aceasta va arăta că am înţeles gândul Tău.

5. Şi că m-am putut ridica până la Duhul Tău.
6. Preaiubit Prieten al tinereţii mele, câtă nevoie mai am eu încă de maturizare! | Continuare »

SFINŢENIE

Traian DORZ

Numai un suflet sfânt
îşi poate ierta vrăjmaşul său atunci
când răul ce i-l face-acesta
nu are-n lume niciodată
nici îndreptare, nici uitare,
ca rana nemaivindecată…
Numai un suflet sfânt
îşi poate ierta vrăjmaşul său atunci!

Numai un suflet sfânt
îşi poate salva vrăjmaşul lui atunci
când, după ce-i zdrobise viaţa,
ajunge-n mâna lui căzut
cu toată pierderea-ndurată,
cu neuitatul rău făcut.
Numai un suflet sfânt
îşi poate salva vrăjmaşul lui, atunci!

Numai un suflet sfânt
îşi poate iubi vrăjmaşul său atunci
când nici un bine nu-l îmbună
şi nici o milă nu-l înmoaie,
când pân’ la moarte-l prigoneşte
cu-aceeaşi crâncenă văpaie.
Numai un suflet sfânt
îşi poate iubi vrăjmaşul său atunci!

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR,
Cuvânt la Duminica a XIX-a după Pogorârea Sfântului Duhdin „Predici la duminici şi sărbători“

„Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără de minte căci voi spune adevărul, dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine” (II Cor. 12, 6-7).

De aţi avea puţină răbdare cu neînţelepciunea mea”! (II Cor. XI, 1). Ce vrea să zică Apostolul Pavel cu cuvintele acestea? În timpul acela erau în Corint mulţi apostoli mincinoşi, care amăgeau pe credincioşi şi micşorau pe Pavel, împuţinau slava lui, îl atacau cu derâdere  şi îl declarau de un guraliv.
Deci împotriva lor se luptă el cu putere în multe locuri ale Epistolei sale, aşa de pildă când zice: „noi nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu” (II Cor. II, 17), şi iarăşi: „nu am fost nimănui dintre voi spre greutate” (II Cor. XI, 9). Şi după ce a declarat, că şi pe viitor va păzi acesta, a adăugat: „Este adevărul lui Hristos întru mine, că lauda aceasta nu se va îngrădi mie în laturile Ahaei (II Cor. XI, 10). Dând temeiul la aceasta, arată apoi acele huliri cu cuvintele: „Ceea ce am făcut până acum, voi face şi mai departe, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină” (II Cor. XI, 12). Fiindcă aceşti apostoli mincinoşi născoceau nenumărate clevetiri împotriva lui, vătămau pe ucenicii lui şi îi ademeneau la nerespect către apostol, de aceea în sfârşit el s-a văzut nevoit, a se lăuda pe sine însuşi şi a vorbi de oarecare însuşiri covârşitoare ale sale; căci nu era înţelept, de a tăcea mai îndelung despre acestea.
Deci fiindcă el trebuia să povestească luptele sale, şi să vorbească despre descoperirile ce primise, şi de ostenelile ce suferiseră, a voit totodată să arate, că el face aceasta cu neplăcere şi silit, de aceea el şi numeşte aceasta ceva neînţelept şi zice: „De aţi avea puţină răbdare cu neînţelepciunea mea”! | Continuare »

Traian DORZ

O, nu-s mai tari ispitele ca harul
ce-l vei primi ca să le poţi răbda,
căci nu se cere-ntâi să urci calvarul,
ci-ntâi primeşti putere a-l urca.
…Credinţă, se cere credinţă –
şi orice ispite-ai să-nvingi;
credinţă, atâta credinţă,
puterea ispitei s-o stingi.

O, nu-s mai tari durerile-ntâlnite
decât puterea care-o vei primi,
că nu-s întâi poverile sporite,
ci-ntâi primeşti putere-a suferi!
…Nădejde, se cere nădejde –
şi orice dureri ai să-nvingi;
nădejde, atâta nădejde,
puterea durerii s-o stingi.

O, nu-s mai tari vrăjmaşii niciodată
decât iubirea gata a-i ierta,
că-ntâi nu vine ura-nverşunată,
ci-ntâi se va mări iubirea ta.
…Iubire, se cere iubire –
şi orice vrăjmaşi ai să-nvingi;
iubire, atâta iubire,
cât ura întreagă s-o stingi!…

Sfântul Grigorie, episcopul Nyssei

Dacă şi-a despărţit cineva puţin cugetarea de trup şi de robia patimilor şi s-a eliberat de neînţelepciune şi-şi priveşte sufletul cu un gând neviclean şi sincer, va vedea în chip curat în firea acestuia iubirea lui Dumnezeu cea către noi şi scopul pentru care ne-a zidit. Căci va afla, privind în felul acesta, unită fiinţial şi firesc cu omul, pornirea dorinţei spre bine şi încă spre Binele cel mai înalt şi unită cu firea, dragostea nepătimaşă şi fericită a acelui chip înţelegător şi fericit, a cărui imitaţie este omul.
Dar o înşelăciune a acestor lucruri văzute şi curgătoare, vrăjind mereu printr-o patimă neraţională şi printr-o plăcere amară sufletul neatent şi fără pază, prin negrijă îl atrage spre patima cumplită ce se naşte din plăcerile vieţii şi naşte moartea celor ce o îndrăgesc. Pentru aceea harul Mântuitorului nostru a dăruit, celor ce o primesc cu iubire, cunoştinţa adevărului, leacul mântuitor al sufletului. Prin aceasta, înşelăciunea care vrăjeşte pe om se destramă, iar mişcarea necuvenită a trupului se stinge. Căci sufletul care a primit adevărul e condus de lumina acestuia spre Dumnezeu şi spre mântuirea sa.

De aceea, voi care aţi primit cu vrednicie cunoştinţa aceasta şi v-aţi îndreptat dragostea dumnezeiască după firea dată sufletului şi v-aţi adunat cu toată inima la un loc, ca să înfăptuiţi în comun prin fapte chipul de viaţă arătat de apostol (Rom. 12, 2), doriţi să primiţi de la noi un cuvânt îndrumător şi călăuzitor, care să vă conducă pe calea dreaptă a vieţii, un cuvânt care să arate celor ce şi-au ales-o, întocmai, care este scopul acestei vieţi, care este voia cea bună şi bineplăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu şi care este calea ce duce la acest scop, sau cum se cuvine să vieţuiască împreună cei ce păşesc pe această cale şi cum trebuie să îndrepteze întâistătătorul obştea ce se îndeletniceşte cu adevărata filosofie şi de ce osteneli trebuie să se folosească cei ce vor să urce spre vârful cel mai înalt al virtuţii, să-şi facă sufletele vrednice de primirea Duhului. | Continuare »

Tatăl şi Dumnezeul nostru cel Atotputernic din Ceruri, Mântuitorul nostru şi Răscumpărătorul nostru, Iisuse Doamne, Duhule Sfinte, Mângâietorul şi Călăuzitorul sufletelor noastre, Marele nostru Dumnezeu, Sfântă Treime, ne închinăm Ţie, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi în vecii vecilor.
Din toată inima Îţi mulţumim, Doamne şi Dumnezeul nostru, în această Sărbătoare Binecuvântată, pentru acest moment pe care l-ai adus în viaţa noastră şi pentru acest loc în care ne-ai ajutat în această dimineaţă de praznic strălucit să ne aducem aminte înaintea Ta de toată recunoştinţa şi mulţumirea pe care Ţi-o datorăm pen­tru părinţii şi înaintaşii noştri care ne-au pregătit nouă independenţa aceasta sfântă în care ne bucurăm în patria noastră, în hotarele libere ale patriei noastre. Pentru jertfele şi ostenelile, şi luptele pe care le-au dus ei, ca noi să ajungem acest timp fericit şi binecuvântat.

Îţi mulţumim şi ne rugăm pentru odihna sufletelor lor, începând de la cei dintâi până la cei din urmă înaintaşi ai noştri, care au muncit, au suferit, au luptat şi au jertfit pentru ca noi să ne bucurăm de patria aceasta.
Dar ne rugăm, Doamne, din toată inima, la acest hotar nou şi deosebit, pentru acei înaintaşi ai noştri care ne-au adus nouă lumina Cuvântului Sfânt; pentru acei care au luptat şi au suferit, şi au lucrat ca să avem noi tipărită Biblia Ta, Cuvântul Tău cel Sfânt, în limba noastră, în inimile noastre, pe mesele noastre, în ţara noastră, în familiile noastre şi-n poporul nostru.

Ne rugăm pentru acei care au lucrat primii pentru ajungerea la noi a Cuvântului Tău. Ne rugăm pentru toţi acei care cei dintâi au primit de la Tine inspiraţia să pregătească Cuvântul Tău.
Ne rugăm pentru Neagoe Basarab, care şi-a sfătuit fiul să Te cunoască pe Tine, Doamne.
Ne rugăm pentru Coresi, care a tipărit Cuvântul Tău; pentru ceilalţi înaintaşi ai noştri, rând pe rând, de-a lungul veacurilor, până în zilele de astăzi. Amintim înaintea Ta şi vom aminti mereu pe Dosoftei, pe Var­laam, pe mitropolitul Şaguna, pe martirul neamului nostru Constantin Brâncoveanu, pe Antim Ivireanu, care şi-a dat viaţa ca preţ pentru Cuvântul Tău şi pentru că a vrut să aducă poporului acest eliberator sufletesc şi mântuitor care este Sfânt Cuvântul Tău. | Continuare »

Traian Dorz

Voi, cei ce-aţi ascultat Cuvântul
din guri de sfinţi şi de martiri,
voi cei care-aţi crescut cu pâinea
unei cereşti împărtăşiri,
voi cei care-aţi avut apostoli
cu grai ceresc şi umblet greu
– voi veţi avea mai mult ca alţii
să daţi răspuns lui Dumnezeu!

Voi aţi văzut ca nimeni alţii
ce jertfe pentru voi s-au dat,
voi v-aţi hrănit c-o mană sfântă
cum nimeni alţii n-au gustat,
voi v-aţi suit pe-aşa Taboruri
cum nimeni alţii n-au ajuns
– de-aceea voi veţi da odată
lui Dumnezeu un greu răspuns.

Căci, iată, voi plecaţi la alţii
cu mult mai napoiaţi ca voi,
voi puneţi pe-alţi hristoşi în cinste,
iar pe al vostru-L daţi napoi,
voi vă huliţi părinţii voştri
şi fraţii-i dezbinaţi mereu,
şi vă uniţi cu prădătorii…
– ce-I veţi grăi lui Dumnezeu?…

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Împotrivirile şi cernerile încercărilor, pentru cei credincioşi, nu sunt un rău, ci sunt un bine în lumea aceasta. Ele ne sunt rânduite de Dumnezeu în viaţa noastră tocmai spre a întări şi adânci şi mai puternic rădăcinile credinţei noastre în Hristos. După cum şi vânturile puternice fac rădăcinile copacilor să se adâncească şi mai mult în pământ, spre a nu duce lipsă de apă atunci când sunt vremuri de secetă, tot aşa şi încercările fac ca rugăciunile credinţei noastre să se adâncească şi mai puternic în Hristos, pentru ca, în peregrinările noastre prin lumea aceasta de prin locurile pustii şi fără apă, să nu ducem lipsă de umezeală şi de putere duhovnicească.

Soarta noastră în lumea aceasta fiind asemenea cu soarta lui Hristos, noi nu trebuie să ne aşteptăm să fim primiţi cu bucurie acolo unde El este primit cu ocară. Nici ca noi să fim iubiţi acolo unde este El alungat. Fiind părtaşi cu Hristos la tot ce se-ntâmplă printre oameni, la fel trebuie să ne mângâiem cu nădejdea că vom fi părtaşi cu El şi-n vremea răsplătirii Lui. În a fi părtaşi cu Hristos la tot ce întâmpină El pe pământ ar trebui să ne găsim noi marea bucurie şi mângâiere în orice loc şi-n orice vreme în viaţa aceasta. Şi unde Domnul nostru este prigonit, acolo şi noi să nu ne mirăm că vom avea parte de aceasta.
Unde Domnul nostru este primit cu bucurie şi ospătat cu drag, desigur că şi noi vom fi primiţi tot aşa. Dar de unde El este alungat, acolo nu trebuie să ne mirăm că avem aceeaşi soartă ca El. Să nu ne întristăm deci niciodată de asta. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 23 Septembrie

Această dumnezeiască zămislire a binevestit-o dumnezeiescul Arhistrateg Gavriil către proorocul şi sfinţitul Zaharia, zicându-i: „Ascultată a fost rugăciunea ta”. Aşa că din această s-a cunoscut mai înainte dumnezeiască şi feciorească naştere a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, adică pentru minunea şi a bătrâneţilor şi a sterpiciunii Elisabetei.

Când Domnul şi Dumnezeul nostru, unic Fiu şi Cuvânt al Tatălui, se pregătea să se pogoare din înaltul Cerului pentru a fi zămislit în chip feciorelnic în sânul Preacuratei Sfinte Maica Domnului, voi să întărească şi să vestească această Minune între Minuni printr-una care să îi semene fără a fi precum el. De asemenea, pentru că întru toate Sfântul Ioan Botezătorul să fie înaintemergătorul lui Hristos, cu şase luni înainte ca Arhanghelul Gavriil să se arate Maicii Domnului, acesta din urmă se arătă Marelui Prooroc Zaharia, în momentul în care intra în templul Domnului ca să tămâieze şi să se roage pentru popor. Văzându-l, Zaharia fu cuprins de spaimă, dar Îngerul îl linişti spunându-i : „Nu-ţi fie teamă, Zaharia, rugile tale au fost ascultate, şi femeia ta Elisabeta îţi va dărui un fiu pe care îl vei numi Ioan. Vei avea multă bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci el va fi mare în faţa Domnului, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Luca 1, 13-15). | Continuare »

„Iisus le-a zis: «Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi». Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor.“ (Ioan 21, 6)

Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este ca o mare plină. Oriunde ai arunca mreaja credinţei, cu foame duhovnicească, vei găsi din belşug adevăruri cu care să te hrăneşti. Sfânta Scriptură este hrană pentru orice vârstă şi pentru orice gust duhovnicesc.

Pentru cei mici are lapte duhovnicesc şi dulciuri gustoase, adevăruri începătoare (I Pt. 2, 2).
Pentru cei mari este nespus de mare şi cuprinde atâtea adevăruri desăvârşite, atât de înalte şi atât de adânci, încât nu este şi nu va fi niciodată pe pământ o minte omenească să poată spune că le-a cuprins pe toate. (Ev. 6, 1)
Pentru cei înfometaţi are hrană din belşug.
Pentru cei pretenţioşi are nespus de felurite bunătăţi în aşa fel, încât niciodată să nu li se piardă dorinţa şi foamea după ele.
Pentru cei vârstnici, pentru cei trecuţi prin greutăţile şi încercările vieţii are hrana înţelepciunii celei mai mari.
Pentru cei bolnavi are totdeauna balsamul vindecător şi hrană întăritoare.
Pentru inimile zdrobite are leacul înnoitor şi înviorător.
Pentru cei slăbiţi are întărire. | Continuare »

Părintele ARSENIE BOCA, «CUVINTE VII»

Cu aceste cuvinte a sfârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-l întru o aşa bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vietăţilor dintr-însa.
Oricine dintre noi poate că s-ar mulţumi cu atâta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment. Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sade om în preajma lui Dumnezeu, şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă care poate fi şi potrivită şi nepotrivită: „Doamne, ieşi de la mine, că om păcătos sunt!”
Domnul, nu numai că nu l-a ascultat să se ducă de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde „necazurile Evangheliei” ţin toată viaţa.
Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a îndoit de câteva ori în misiunea sa. Odată – dorind el – Iisus l-a chemat pe valuri. În curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată – spune o predanie – Petru, văzând urgia prigoanei lui Neron-Cezarul a fugit, vrând să scape. Atunci, spune predania, Iisus i s-a arătat mergând spre cetate. Petru „pescarul”, – cum îl numeau creştinii în ascuns – L-a întrebat: „Unde mergi Doamne?” Iar Iisus i-a răspuns: „Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară!”. | Continuare »

Printre amintirile cele mai îndepărtate pe care le păstrez în inimă şi la care mă gândesc totdeauna cu duioşie, sunt acelea despre prietenia unui câine şi a unui bou de la casa mea părinteas-că.
E de mirat că din cea mai fragedă copilărie noi păstrăm adesea cele mai frumoase amintiri nu despre oameni, ci despre animale sau despre lucruri.
Printre animalele care mi-au câştigat prietenia cea mai caldă şi duioasă a fost câinele Somoş.
Când mi-am deschis şi eu ochii minţii spre lucrurile care mă înconjurau în curtea noastră, acesta era un câine mare şi alb, prietenos şi nedespărţit de mine, de alergările şi de jocurile mele de atunci.
Erau anii celui dintâi mare război şi lumea era bântuită de tot felul de frământări. Tata era dus pe front, bunicii şi mama, ocupaţi cu muncile depărtate, iar eu, toată ziua nu aveam alt prieten mai apropiat ca pe Somoş.
El era pentru mine o fiinţă care făcea parte din familia mea, la fel ca şi ceilalţi. Dar, pe când ceilalţi mă mai şi certau şi mă întristau din când în când, Somoş n-a făcut aşa ceva niciodată. El m-a iubit statornic până la moartea lui, care s-a petrecut într-un chip zguduitor. | Continuare »

NICOLAE   CABASILA, DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS

Ε drept că a ne închina după cuviinţă lui Dumnezeu însemnează în acelaşi timp a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binele. Aşa ceva fac şi slugile: „Când veţi fi împlinit toate acestea să ziceţi : «suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem»“(Luca 17, 10). În schimb, Taina de care vorbim este a fiilor lui Dumnezeu şi noi ceata lor suntem chemaţi să o formăm, nu a slugilor (Gal. 4, 6–7). De aceea ne împărtăşim din Trupul şi Sângele Lui, căci scris este că «pruncii s-au făcut părtaşi trupului şi sângelui» (Evr. 2, 14). Doar tocmai pentru a ne putea fi nouă tată şi pentru a ne putea spune : «iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu» , tocmai pentru aceea a luat Domnul asupră-Şi trupul şi sângele nostru. Dar tot aşa şi noi, ca să ne facem copii ai Lui, cade-se să ne împărtăşim din fiinţa Lui, iar prin această Taină nu numai că ne facem mădulare ale Lui, ci ajungem chiar fii ai Săi, slujindu-L cu ascultare şi de bună voie ca nişte copii buni, întocmai cum şi mădularele ascultă de cap. De altfel, Taina aceasta e atât de adâncă şi de nepătrunsă, încât din amândouă pildele, a fiilor şi a mădularelor, se cade să învăţăm că nici una luată singură nu este în stare să ne lămurească deplin. S-ar părea că nu este ceva din cale afară de greu ca, lipsindu-ne de orice mişcare personală, să ne lăsăm conduşi de Dumnezeu, ca şi mădularele de cap. Dar oare în supunerea cu care ascultăm de Tatăl sufletelor şi al trupurilor, nu ne vine să vedem ceva peste puterile omeneşti? Or, ceea ce într-adevăr ne miră este împăcarea amânduror acestor situaţii: adică să ne păstrăm libertatea minţii, ca fii, dar s-ajungem să ne supunem, întocmai cum se supun mădularele. | Continuare »

Traian DORZ

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară,
te bucură, tu, ceea ce plină eşti de dar,
Marie Sfântă, Domnul cu tine este, iară
tu, binecuvântată între femei cu har!

Marie Sfântă, Maica
lui Dumnezeu-Hristos,
te roagă pentru mine,
cel slab şi păcătos,
să capăt mântuire
la Fiul tău Divin
acum şi-n ceasul morţii,
şi-n veci de veci, amin!

E binecuvântată a Sânului tău Roadă,
căci tu-ai născut pe Domnul Iisus Hristos, Cel Sfânt
al sufletelor noastre şi-al celor ce-au să creadă,
cinstindu-te pe tine, din suflet, pe pământ!

Ieromonah ARSENIE  BOCA, CĂRAREA   ÎMPĂRĂŢIEI

Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.
Prin „lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. „Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl”.
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Cică un călugăr, răzbit odată de foame, căuta cum ar putea să mănânce ceva, în afară de timpul rânduit de mănăstire.
„Ştiu ce voi face – îşi zise el după o vreme. Căuta-voi pe unde se ouă găinile mănăstirii şi voi lua câteva ouă!“
Zis şi făcut.
Dar, după ce aduse ouăle în chilie, un alt necaz: cum era să fiarbă aceste ouă? Căci la bucătărie nu cuteza a se duce cu ele.
„Ştiu ce voi face! – îşi zise călugărul, judecând înde-lung. Lua-voi o lumânare, o voi aprinde şi voi «frige» oul, învârtindu-l la flacăra lumânării.“
Zis şi făcut.
Dar, tocmai pe când „frigea“ oul, dădu buzna peste el stareţul mănăstirii.
– Ce te-ai apucat să faci, fiule? Vai de mine! Ai furat ouă şi te-ai apucat să le fierbi cu lumânarea!
– Iartă-mă, preacuvioase stareţe! – suspină călugărul. Diavolul m-a îndemnat să fac aşa ceva.
Dar, în clipa aceea, apăru diavolul, răspunzând indignat:
– Nu-i adevărat, cuvioase stareţe!… Eu nu l-am îndemnat să facă acest lucru… Mie nici prin gând nu mi-a trecut că ar putea cineva fierbe ouă cu lumânarea… Nu aruncaţi toate în cârca mea!
Şi diavolul se făcu nevăzut.
Într-o carte bătrână am citit această istorioară. Iar învăţătura din ea e aceasta: diavolul a lăsat în lume şi în suflete sămânţa răului, dar, în iscodirea păcatului, omul de multe ori e mai drac decât dracul.

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea din „Luncă”, Beiuş – iunie 1982

… Am fost înştiinţaţi limpede că în vremile din urmă vor veni tot felul de duhuri înşelătoare care vor răstălmăci Cuvântul lui Dumnezeu şi vor învăţa pe ucenicii Domnului lucruri stricăcioase, ca să urmărească anumite foloase ale lor. Sunt unii care, chiar dacă se pare că nu urmăresc foloasele lor materiale – cum sunt mulţi care le urmăresc – însă, din cauza păcatelor ascunse, a neascultării, a îngâmfării, a lipsei înfrânării lăuntrice, au căzut în robia unor duhuri înşelătoare. Şi chiar dacă n-au nici un interes material, ei sunt folosiţi de duhul cel înşelător pentru a face rău Lucrării lui Dumnezeu. Oricine nu ascultă de fraţi, de Lucrarea smerită a lui Dumnezeu, de umblarea sinceră cerută de Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu rămâne în învăţătura pe care a primit-o de la început şi în învăţătura care ne-a fost dată prin înaintaşii noştri – fie că este interesat material, fie că nu – este dintre aceia care sunt ducătorii învăţăturii străine şi stricate şi merg sigur la osândă; iar cei care-i urmează vor avea aceeaşi soartă ca şi ei.
În vremile din urmă, Domnul Iisus ne-a înştiinţat că vor fi hristoşi mincinoşi, venind în Numele Lui, care vor înşela. În Numele Domnului înşeală!… Când înşeli în numele păcatului, în numele lui satan, în numele interesului – mai înţelegi pe om. Dar când vine în Numele Domnului să înşele, cu Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta este osânda cea mai cumplită şi blestemul cel mai greu.
Domnul Iisus i-a înştiinţat pe Apostolii Săi şi le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele şi pe voi, că vor înşela pe mulţi”… Nu există decât un Singur Hristos: Cel adevărat, pe Care ni L-au mărturisit nouă înaintaşii noştri şi a Cărui învăţătură ne-au lăsat-o părinţii noştri care-au murit credincioşi. Şi Cuvântul Domnului ne aduce aminte zicând: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”. | Continuare »

Să laşi un semn pe unde treci
şi ştii că nu mai vii în veci,
ca cei ce duc solia ta
s-o poată mai uşor purta.

Să laşi un umblet mai frumos
cu crucea ta după Hristos,
ca cei ce vin cu crucea lor
s-o poată duce mai uşor.

Să laşi un fel mai ’nalt adus
de-a suferi pentru Iisus,
ca cei ce-ajung în anii grei
să sufere frumos şi ei.

Să laşi o pildă de urmat
la cei pe care i-ai chemat,
pe-acei ce-au ascultat ce-ai spus
să-i duci mai drept după Iisus. | Continuare »

N-a fost tocmai Crucea, oare, chiar de la începutul Oastei, semnul ei cel scump? N-a fost ea semnul steagurilor noastre? Semnul legământului nostru pus pe pieptul nostru, deasupra inimii noastre, când ne-am predat şi ne-am hotărât pentru Domnul? Cine ne-a fermecat acum pe unii din noi tocmai în felul acesta, să vadă altfel? Şi cui folosesc astfel de învăţături? Pe cine fac ele mai bun, mai evlavios, mai smerit? Nu vedeţi că cine învaţă în felul acesta este un lucrător rău? Un trimis al dezbinării, un stricător al templului sfânt?

[…] Mărturisesc că am avut o mare dorinţă să fiu astăzi aici, în mijlocul acestor suflete scumpe, nu numai cu duhul meu, ci şi cu trupul meu. Fiindcă de multe zeci de ani am petrecut nenumărate zile şi prilejuri între pereţii acestor case binecuvântate, încă de pe când primii părinţi ai acestor miri erau şi ei tineri, aproape copii. Taina şi puterea dragostei lui Hristos a făcut ca aici multe suflete să afle viaţa veşnică şi aici multe binecuvântări să guste alţii în jurul Domnului şi al Cuvântului Său; şi, prin aceste simple, dar curate inimi, mulţi să fie aduşi la mântuirea lui Dumnezeu. Duhul sfânt şi statornic al Oastei a avut aici totdeauna putere şi căldură, căci cei care au început bine au dorit să şi sfârşească bine. Şi, dacă au început în duhul Frăţietăţii şi al învăţăturii Părintelui nostru Iosif, n-au vrut să sfârşească într-un alt duh şi-ntr-o altă învăţătură, venite nu ştiu de unde şi nu ştiu prin cine. Căci dacă n-ar fi avut grija asta părinţii iubiţi până la sfârşit, dacă n-ar fi avut această grijă şi stăruinţă curată, în zadar ar fi fost tot frumosul lor început. În zadar ar fi fost toate frumoasele lor osteneli. În zadar, toate lacrimile şi jertfele lor. Numai sfârşitul cel bun adevereşte că şi începutul cel frumos, că şi ostenelile cele multe n-au fost în zadar. Căci vai, noi i‑am văzut pe mulţi, mulţi care au început frumos şi au ostenit mult; dar, dacă n‑au sfârşit bine, în zadar au fost toate. Şi-atunci ce folos?… N-ar fi fost oare mai bine ca aceştia nici să nu se fi născut? – cum drept şi cutremurător spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu la Marcu 14, 21. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, 23 septembrie 1945

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci a Domnului este una dintre cele mai importante sărbători. Este atât de mare, încât duminica dinaintea acesteia şi duminica de după ea, Sfânta noastră Biserică le dedică pregătirii creştinilor pentru ea şi întăririi în cugetarea la aceasta.
Astfel, este rânduit şi inaintea sărbătorii Naşterii lui Hristos, şi înaintea Botezului Domnului.

Cum ne pregăteşte Sfânta Biserică pentru aceasta mare sărbătoare? Ne propune ­să ne concentrăm atenţia şi inima la Crucea Domnului. Aţi auzit astăzi, în Apostol, ce a spus despre sine Sfântul Pavel: Nu vreau să mă laud decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume (Galateni 6, 14).
Eu m-am răstignit cu Hristos şi de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 19-20).

Iată ce era pentru Sfântul Apostol Pavel Crucea lui Hristos. El s-a pătruns o asemenea evlavie în faţa Crucii lui Hristos, încât nu se mai gândea la nimic altceva, uitând cu totul de lume. Crucea lui Hristos stătea permanent în faţa ochilor lui.

Mulţi dintre voi, din experienţă, ştiu că uneori chipul cuiva persistă în faţa ochilor. Ştiţi că dacă va pogorî în inima noastră dragostea, atunci chipul celui iubit neîncetat va sta în faţa ochilor celui care îl iubeşte. Ziua şi noaptea se gândeşte la el, trăieşte doar cu cel iubit. Dar această iubire este de un alt fel. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – ÎNNOITORUL NOSTRU

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.“ (Ioan 3, 17)

Nu ca să judece lumea a venit în lume Domnul Hristos, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Ca s-o judece, va veni mai târziu, după ce vremea chemării va fi trecut. După ce lumea va fi respins, conştient, până la capăt, mântuirea care i-a adus-o El.
Dar de când a venit, cât timp a fost pe pământ şi până în ziua de astăzi, Fiul lui Dumnezeu a căutat numai să mântuiască lumea.

Vestea Evangheliei este Vestea cea Bună, pentru că aduce mântuirea, nu judecata.
Aduce iertarea, nu osânda. Răscumpărarea, nu condamnarea, fiecăruia şi a tuturor.
Oricine este un fiu al lui Dumnezeu va umbla numai să mântuiască lumea, iar nu s-o judece. Numai să-i ajute pe oameni, nu să-i chinuiască. Numai să salveze sufletele, nu să le nefericească!

Suflete credincios, tu ai primit porunca să iubeşti pe toţi şi să nu judeci pe nimeni (Ioan 13, 34-35; Iac. 4, 11). Ai fost trimis ca să vesteşti pacea şi mântuirea (Rom. 10, 15), cu porunca să nu judeci! (Mat. 7, 1; Rom. 2, 1-3; 1 Cor. 4, 5). Căci judecata va fi fără milă pentru cei care n-au avut milă (Mat. 18, 35). Dar mila biruie judecata (Iac. 2, 13).
Dragul meu, tu pentru ce mergi la adunare şi la biserică? Mergi pentru mântuirea sufletului tău sau pentru a judeca pe cei care se adună acolo? Pentru a-i critica, a-i bârfi şi a-i dezbina pe cei care se adună în Numele Domnului? Pentru ce ai venit într-o lucrare sau într-o casă sau pentru ce te apropii de un suflet?
Ca să ajuţi acolo spre bine sau ca să duci la păcat, să faci tulburări, să nimiceşti şi să pierzi? – sau să faci unitate, mântuire şi bucurie? | Continuare »

Traian DORZ

Părtăşia adunării
unde ne-a născut Cuvântul
să ne-o ţinem cum ne-a dat-o
prima dată legământul;
naşterea din nou ce-acolo
am primit-o prima dată
să ne-o ducem pân’ la moarte,
sfântă, trează şi curată.

Ţine-ne, Iisuse Sfânt,
în întâiul legământ,
treji şi vrednici să ne ştii
până când va fi să vii…

Duhul cel smerit şi sincer
cel aveam întâia oară
să ne fie-ntotdeauna
scumpa inimii comoară;
naşterea din nou s-arată
şi rămâne, şi rodeşte
numai unde duhu-acesta
sincer şi smerit domneşte.

Dumnezeule-al Credinţei
şi-al iubirii-adevărate,
dăruieşte-ni-le-acestea
şi păstrează-le curate;
naşterea din nou în ele
ne-o sfinţeşte şi ne-o ţine,
ca să poţi cu bucurie
să ne vezi rodind în Tine.

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

… Este vorba despre naşterea noastră din nou. Căci, dacă pentru a deveni cetăţenii acestei patrii trebuie să fim neapărat născuţi, ca să căpătăm un nume, să căpătăm o legitimaţie prin care să ne adeverim dreptul de cetăţeni, aşa este vorba şi despre cetăţenia cerească, în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care noi trebuie să ne naştem, să ne naştem din nou!

Să ne naştem aşa cu a spus Mântuitorul în Evanghelia care se citeşte în bisericile noastre în ziua de Paşti. Acolo, Mântuitorul spune că tuturor celor ce cred în El „le-a dat dreptul să se facă copiii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii pământeşti, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.
„Le-a dar dreptul să se facă”. Dreptul să ne facem îl avem toţi prin actul botezului, pe care îl primim în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh când ne naştem, după ce ne-am născut.
Acesta este dreptul pe care îl primim de a deveni membri ai Bisericii noastre. Membri de drept ai poporului şi Lucrării lui Dumnezeu. Dar pe acest drept – pe care, dacă nu-l folosim, îl putem pierde foarte uşor prin păcat – noi mai trebuie să-l completăm cu naşterea noastră a doua oară, adică cum a spus Mântuitorul: „Le-a dat dreptulse facă”. Acuma noi trebuie să ne facem copii ai lui Dumnezeu. | Continuare »