Nimeni nu s-a născut să rămână copil mic. Şi, desigur, nimeni nu doreşte să rămână copil, să nu mai crească. Căci tot ceea ce are viaţă doreşte şi tinde să ajungă la desăvârşire.
Aşa e şi cu cel născut din nou. El nu poate şi nu trebuie să rămână la începuturile slabe, „la starea de copil“. Starea pe loc înseamnă dare înapoi. Ci trebuie să crească, pentru ca să ajungă la starea desăvârşită, „la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“.
Starea de nedesăvârşire în credinţă ne este arătată de Duhul Sfânt ca o stare primejdioasă. El ne spune că trebuie să ajungem „la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ – „ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos“ (Efes 4, 13-16).
Pe un copil, oricine îl poate înşela. Pe cel ce este necrescut în credinţă, orice vânt de învăţături şi viclenie a oamenilor, îl pot abate şi-l poate purta „încoace şi încolo“, cum e purtat şi valul apei sau un fulg de vânt.
Ce stare tristă este aceasta! Dacă te-ai născut la o viaţă nouă, trebuie să creşti. Te-ai născut prin cuvântul lui Dumnezeu, prin Evanghelie (In 1, 13; I Cor 4, 15; Iacov 1, 18; I Ptr 1, 23), tot prin acest cuvânt şi din acest cuvânt trebuie să te hrăneşti, ca să creşti spre mântuire! „Credincioşi adevărului, (în care ne-am născut din nou) în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos“.
Ţinta creşterii noastre sufleteşti e Hristos. El, şi nu altul. El este „măsura“ ce ni s-a dat, s-o râvnim şi s-o ajungem (In 2, 6; 13, 15-16; I Ptr 2, 21; Filip 2, 5; Mt 11, 29). | Continuare »
Sfântul Siluan Athonitul,
«Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei»
Atât de mult ne-a iubit pe noi Tatăl, încât ne-a dat pe Fiul Său (In 3, 6); dar şi Fiul însuşi a voit aceasta şi S-a întrupat şi a vieţuit cu noi pe pământ. Atât Sfinţii Apostoli, cât şi o mulţime de oameni au văzut pe Domnul în trup, dar nu toţi L-au cunoscut ca pe Domnul; dar mie, mult păcătosului, mi s-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos e Dumnezeu (1 Co 12,3).
Domnul îl iubeşte pe om şi i Se arată cum El însuşi vrea. Şi când vede pe Domnul, sufletul se bucură cu smerenie de Stăpânul Cel milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva cum iubeşte pe Ziditorul său; chiar dacă vede toate şi iubeşte pe toţi, dar mai mult decât orice iubeşte pe Domnul.
Sufletul cunoaşte această iubire, dar nu o poate reda în cuvinte: ea este cunoscută numai prin Duhul Sfânt, pe care îl dă Domnul.
Sufletul vede dintr-o dată pe Domnul şi-L recunoaşte.
Cine putea descrie această bucurie şi veselie?
Domnul este recunoscut în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt rămâne în omul întreg: în suflet, în minte şi în trup.
Aşa este cunoscut Dumnezeu atât în cer, cât şi pe pământ.
În nemărginita Sa milostivire, Domnul mi-a dat acest har, mie, păcătosului, şi va da oamenilor să cunoască pe Dumnezeu şi să se întoarcă la El.
Scriu în numele milostivirii lui Dumnezeu. Da, acesta este adevărul. Martorul meu este însuşi Domnul.
Domnul ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă, căci o mamă îşi poate uita copilul, dar Domnul nu ne uită niciodată. Şi dacă Domnul însuşi n-ar fi dat Duhul Sfânt poporului ortodox şi marilor noştri păstori, n-am fi putut şti cât de mult ne iubeşte El.
Slavă Domnului şi marii Lui milostiviri, că unor oameni păcătoşi El le dă harul Duhului Sfânt. Bogaţii şi împăraţii nu cunosc pe Domnul, dar noi, nişte monahi şi păstoriţi sărmani, îl cunoaştem pe Domnul prin Duhul Sfânt.
Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia, şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dumnezeu. | Continuare »
Traian DORZ, din CÂNTĂRILE ROADELOR
Cel ce-a luat mai bine seama la oameni şi la duh
a spus:
că unii predică Credinţa numai cu gura, fără viaţă,
vorbesc numai de ea,
dar nu o mărturisesc cu fapta lor,
– aceştia-s aceia care zic totdeauna, dar nu fac.
Lua-vor o mai grea osândă,
căci ei fac cel mai mare rău
îndepărtând aşa pe oameni de ascultarea lui Hristos
şi ispitindu-i să hulească, din cauza lor, pe Dumnezeu,
mergând la iad, mai trag în moarte pe mulţi
prin nepăsarea lor.
Alţii nu predică Credinţa, cu gura,
dar a lor viaţă,
mărturisind despre Credinţă, e-o pildă vie
pentru toţi,
aceştia-s lumina care nezgomotos fac slujba bună,
iar oamenii văzându-i astfel
Îl preamăresc pe Dumnezeu.
Iar alţii,
cei puţini,
sunt cei ce, vorbind frumos despre Hristos,
mărturisesc şi cu viaţa despre iubire şi-adevăr.
Aceştia-s cei mai puternici şi buni urmaşi
ai lui Hristos,
căci învăţându-i şi pe alţii ce trebuie despre Credinţă,
ei o arată şi-n trăire, înfăţişându-L pe Iisus.
Un om de-acesta preţuieşte cât sute de predicatori,
iar roada lui rămâne scumpă
şi lumii,
şi lui Dumnezeu.
O Doamne, dă Credinţei Tale nu mulţi predicatori
în lume,
ci mulţi împlinitori cu fapta,
puternici mărturisitori!
Traian DORZ, Eternele poeme
Tu ne-arăţi, Iisuse, Calea către frumuseţi cum dai
numai celor care caută cel mai sfânt şi dulce rai.
Când pe treptele de raze vine-al îngerilor cor,
fericiţi ne-mbrăţişează şi ne ia-n plutirea lor.
Tatăl dulce ne sărută şi ne leagănă divin
când miresmele-nchinării se preling pe gânduri lin.
Şi covoare moi de rouă şi de raze ni se-aştern
spre odihna-ncântătoare a Edenului etern.
Tu ne-mbrăţişezi, Iisuse, cu-al Tău Trup şi Sânge Sfânt,
închegându-ne-ntr-o Taină cu un veşnic legământ.
Tu ne-adapi la Râul Veşnic, dulce, limpede şi lin,
care udă-n cântec veşnic şi în Har tărâm divin.
Duhul Sfânt ne luminează cu un fericit răspuns
toate tainele al căror înţeles ne-a fost ascuns.
Adevărul ni se face tot mai strălucit mereu,
dându-ne împărtăşirea şi odihna-n Dumnezeu. | Continuare »
Din cuvântul fratelui Moise Velescu, la Adunarea de Tineret pe Ţară a Oastei Domnului – 7 mai 1994
Scurtă prezentare a Lucrării Oastea Domnului: originea Oastei Domnului, precum şi rolul ei în societate
„Acesta este Sângele Meu, Sângele legământului, care se varsă pentru mulţi“ (Marcu 14, 24).
„Veniţi să ne alipim de Domnul printr-un legământ veşnic, care să nu fie uitat niciodată“ (Ieremia 50, 5).
Slăvit să fie Domnul! Într-adevăr, orice cuvânt am căuta să folosim, nu-i îndeajuns şi nu poate fi de-ajuns ca să mulţumim Celui care ne-a învrednicit să trăim asemenea zile, asemenea evenimente. Întâlnirea noastră va fi numită în istoria Oastei: O zi istorică. S-au început astfel de evenimente cu Comăneştiul. A urmat întâlnirea de la Sibiu. Aceasta este a treia, cea în care ne găsim astăzi cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru aceste vremuri pe care ni le dăruieşte astăzi Dumnezeu, au suferit, au luptat şi s-au jertfit atât de mulţi, pe întregul parcurs al istoriei Oastei Domnului. Iar aceasta, pentru ca noi să înţelegem să fim de folos aici, în Biserica noastră şi în poporul nostru.
Aş vrea să încep prin a ne clarifica în faţa acelora care sunt curioşi să ştie ce este aceea Oastea Domnului.
Mântuitorul, în timpul activităţii Sale, în toate cuvintele, într-o adâncă smerenie şi-ntr-un fel unic în istoria lumii, am putea să spunem, a atârnat întru totul de voia lui Dumnezeu. În toate lucrurile Îl socotea pe Dumnezeu Acela al Cărui trimis era. După Înălţarea Domnului la Cer, Apostolii, în urmă, n-au făcut nimic altceva decât, în cele patru Evanghelii, să ni-L prezinte doar pe Domnul Iisus Hristos. E semnificativă această învăţătură pentru generaţia noastră şi pentru acest secol din urmă! Singura soluţie a lumii, în care păcatul a ajuns la culme, este astăzi Iisus Hristos. Spune Apostolul Pavel: „N-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit“. El, Mântuitorul e programul Oastei Domnului. | Continuare »
Cornel RUSU, CUVÂNTUL – CHEIE A DARURILOR
Într-o duminică seara, eram la adunare în casă la fratele Aurel şi sora Maria. Era şi Iacob. Venise la noi de la Teliuc. Se vede că eram urmăriţi mai dinainte chiar de secretarul de partid. Adunarea era în plină activitate. Deodată, intră el, Josima, cu un miliţian. Era chiar şeful. Abia se făcuse trecerea de la Jandarmerie la Miliţie. Toţi bărbaţii suntem duşi la post. Pe Iacob l-au închis într-o cameră cu geamul de la uşă spart, iar eu în alta, cu un miliţian lângă mine. Restul fraţilor intrau pe rând în biroul şefului. Gălăgie mare, ţipete, strigăte… Fraţii ies unul câte unul, ocărâţi, ameninţaţi, dojeniţi, hăituiţi…
Josima a anunţat Securitatea din Deva, telefonic. Aceasta a dispus ca să fiu trimis ziua următoare în lanţuri din post în post. Această pedeapsă era foarte grea, căci fiecare post de miliţie care te primea dispunea de cel înlănţuit: foame, tăiat lemne sau alte munci, neodihnă, bătăi, ghionturi; apoi mersul anevoios pe jos, cu lanţuri şi cătuşe…
După ce şi ultimul dintre fraţi intră la anchetă în biroul şefului, veni şi rândul meu. Josima plecase. Şeful, cum am intrat, a încercat acelaşi sistem de intimidare, cu ţipete, strigăte şi ameninţări. După ce şi-a terminat valul furios, foarte calm, l-am întrebat:
– De ce strigaţi?… M-aţi găsit undeva în stare de ebrietate, spărgând, furând, bătând, ameninţând sau făcând alte rele vrednice de pedeapsă? Sau m-aţi găsit, ca şi pe ceilalţi anchetaţi, rugându-ne lui Dumnezeu şi învăţându-ne să fim buni, ascultători, cinstiţi, vrednici de Dumnezeu şi de chemarea sfântă? Când zic acestea, zic şi de ascultarea de legile ţării… Aduceţi-vă aminte de Dumnezeu! Şi dumneavoastră aţi avut o mamă, care, de copil, v-a îngenuncheat în faţa sfintei icoane. V-a împreunat cele trei degetuţe, învăţându-vă cum să vă rugaţi. De la Îngerel, la Tatăl Nostru, la Împărate Ceresc, Preasfântă Treime, apoi la Psalmul de căinţă, cincizeci, şi aşa mai departe, pe măsura creşterii. Gândiţi-vă că, mai presus de toate, aveţi un suflet, pe care, trebuie să-l mântuiţi, dacă nu vreţi să mergeţi în iad. | Continuare »
Traian Dorz, versificarea
1. Fiii mei, învăţătura unui tată ascultaţi-o
şi, luând aminte bine, cu pricepere urmaţi-o!
2. Căci eu numai sfaturi bune vă grăiesc; gândiţi la ele
şi nu-mi lepădaţi nici unii sfatu-nvăţăturii mele.
3. Căci atunci când eram încă fiu, la tatăl meu în casă,
fiul gingaş, fiul unic, lângă mama mea duioasă,
4. El mă învăţa atuncea şi-mi zicea: «Păstrează bine,
lângă inimă, cuvântul şi povaţa mea o ţine.
5. Dobândeşte-nţelepciunea şi priceperea, în toate,
nu-mi uita cuvântul gurii şi dintr-însul nu te-abate.
6. Nu-mi lăsa învăţătura – şi ea fi-ţi-va păzitoare,
s-o iubeşti oricând, căci dânsa te va ocroti sub soare.
7. Începutu-nţelepciunii: dobândeşte-nţelepciune
şi, cu tot ce ai, câştigă cunoştinţa celor bune.
8. S-o nalţi, fiul meu – şi dânsa înălţa-va al tău nume,
dac-o-mbrăţişezi, ea este slava ta, cât eşti pe lume.
9. Ea pe capul tău va pune fericita ei cunună
şi-o cunună-mpărătească drept podoabă o să-ţi pună.
10. Fiul meu, ascultă-mi glasul şi cuvântul meu îl ţine
şi-atunci anii vieţii tale vor fi mulţi şi plini de bine! | Continuare »
Odiseu a fost un erou al vechilor greci. A luat şi el parte la războiul de la Troia, unde grecii i-au bătut pe troieni, după un război de zece ani. După gloriosul război, Odiseu a plecat spre casă cu oamenii lui. În drumul lor, pe mare şi uscat, au pribegit ani de zile, trecând prin fel de fel de primejdii.
Între altele, au trecut şi pe lângă primejdia cu insula sirenelor. Aceste sirene erau un fel de vâlve ale mărilor; nişte zâne încântătoare, care, prin cântecele lor vrăjite, ademeneau pe trecători, le furau voinţa, îi îmbătau cu un fel de beţie dulce care îi făcea să sară în valurile mării, unde îşi aflau moartea şi mormântul.
Ca să scape de primejdia aceasta, Odiseu a înfundat cu ceară urechile oamenilor săi, iar pe sine s-a legat strâns de catargul corabiei. Luptătorii lui n-auzeau ademenirile sirenelor. El le auzea, dar era legat de barcă. În felul acesta, au trecut teferi pe lângă insula cea vrăjită a morţii.
Un adânc înţeles creştinesc văd eu în această legendă. Un fel de insulă vrăjită a morţii este şi lumea aceasta cu „sirenele“ ei; cu desfătările şi amăgirile ei. Omul vâsleşte spre Patria Cerească, dar lumea îl amăgeşte cu „cântările“ şi desfătările ei. Lumea îi fură omului voinţa, îi fură mintea, îl îmbată cu plăcerile ei şi îl face să se arunce în valurile ei, în valurile pieirii sufleteşti şi trupeşti.
În faţa ispitei, Odiseu s-a legat strâns de catargul corabiei.
În faţa ispitei, leagă-te şi tu cu puterea Evangheliei! Leagă-te cu putere de catargul Evangheliei!
În faţa ispitei, oamenii lui Odiseu s-au făcut surzi, înfundându-şi urechile cu ceară.
Mut şi surd fă-te şi tu faţă de lume şi ispitele ei!
Câtă vreme însă, în loc să faci aşa, tu cauţi parcă anume „sirenele“, pe la cârciumi, petreceri, cinematografe şi alte desfătări lumeşti – cum crezi, dragul meu, că ai putea birui ispita?
Câtă vreme toate urechile tale, şi cele din carne şi cele din duh, sunt desfundate pentru lume, te miri că te biruie ispita şi lumea?
Părintele Iosif Trifa, 6oo de istorioare
Lume, negustor de rele,
cum m-ai înşelat cu ele,
mi-ai promis de toate cele
şi mi-ai dat amar şi jele.
Mi-ai promis mare şi sare
şi mi-ai dat lacrimi amare,
mi-ai promis averi şi strâns
şi mi-ai dat amar şi plâns,
mi-ai promis şi mi-ai promis,
dar minciună-i tot ce-ai zis;
c-ai zis până te-am crezut
şi-apoi m-ai lăsat căzut,
ai zis cât ţi-am fost pe plac
şi-apoi m-ai lăsat sărac,
ai zis până m-ai minţit
şi-apoi m-ai lăsat zdrobit.
Lume, negustor de rele,
tu strâmbaşi căile mele,
să mă duci la iad cu ele,
să mă-ngropi în chinuri grele.
…De n-ar fi-avut Dumnezeu
milă de sufletul meu,
unde-aş fi ajuns să zac,
n-ar şti nime-n veac de veac.
Fie Domnul lăudat,
c-a fost bun şi m-a scăpat,
fie Domnul preamărit,
c-a fost bun şi n-am pierit.
Traian Dorz, Cântările din urmă
Traian DORZ
Binecuvântare,
pentru Timotei,
Doamne-a Ta-ndurare
fie-al lui temei,
Doamne-a Ta iubire
fie-al lui avut,
Doamne-a Ta-nsoţire
fie-i veşnic scut!
Timotei, – tu să vrei
să-L iubeşti pe Hristos,
Timotei, – tu să creşti,
să-L slujeşti credincios!
Binecuvântare,
peste el mereu,
paza lui cea tare
fie-i Dumnezeu,
sfânta Îndrumare
fie-i Duhul Sfânt,
fie-i dulce soare
Dulcele Cuvânt.
Binecuvântare,
pentru el oricând,
umble-n ascultare
credincios şi blând,
slujba fericită
împlinind supus,
slava nesfârşită
să i-o dea Iisus!
Traian Dorz, HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON
Proverbe 4, 27:
«Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga. Şi fereşte-te de rău!»
Orice drum are două margini.
Orice grupare are două extreme.
Orice învăţătură poate avea cel puţin două interpretări. Ca o pasăre – două aripi.
Chiar şi drumul cel mai drept, chiar şi gruparea cea mai unită, chiar şi învăţătura cea mai clară, pot avea dreaptă şi stângă.
Dar Dumnezeu, Care este Unul, Care este Dragostea şi Care este Adevărul – nu vrea niciodată extreme. Urăşte extremele şi porunceşte să nu le urmăm niciodată.
Cărarea pe care mergi – porunceşte Cuvântul Său Sfânt – să fie netedă.
Toate căile tale să fie hotărâte.
Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga.
Şi fereşte-te de rău! (Prov. 4, 27).
Să nu vă abateţi de la cele ce le-a poruncit Dumnezeul vostru, nici la dreapta, nici la stânga (Deut. 5, 32; 17, 20; 28, 14).
Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face (Iosua 1, 7).
Fără să vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga (Iosua 23, 6).
Ce minunat este, chiar şi în faţa oamenilor, un mers sta-tornic, fără ocolişuri, fără cotituri, fără abateri!
Urmele drepte, adânci şi frumoase ale unui astfel de om, cu un astfel de mers, sunt cea mai puternică predică. Cea mai clară dovadă. Cea mai convingătoare chemare.
Nici un om nu poate avea o valoare mai mare decât acela care, prin felul lui de viaţă, a mers mereu pe mijlocul drumului cinstei. Prin mijlocul oamenilor vrednici. Prin mijlocul învăţăturii sănătoase. | Continuare »
Traian DORZ, LA GOLGOTA
Când eram copil, Iisuse,
gata-n lume să mă duc,
şi din două căi opuse
una trebuia s-apuc,
m-ai chemat să vin la Tine,
eu că vin Ţi-am spus smerit,
dar m-am dus pe căi străine,
n-am venit.
M-ai oprit odată-n cale
şi, milos, mi-ai arătat
ce prăpastie-i în vale,
că drum rău am apucat,
şi mi-ai spus să-ntorc cu Tine
pe-al Tău drum spre răsărit,
dar n-am vrut să-ntorc spre bine,
n-am venit!
…Şi-am ajuns deasupra gropii,
însă când era să cad,
Te-am simţit că Te apropii
şi m-ai izbăvit de iad!
Ah, de-atunci pe totdeauna
Te urmez, Iisus iubit,
fă, curat să-Ţi fiu întruna,
fiu smerit.
Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El. Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).
Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „…De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Lc 17,18). Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi! Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?
„…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2). Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră. Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…
Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire! Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.
Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui… Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20). Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28). | Continuare »
Dacă mai trăieşte încă tatăl tău
sau mama ta,
capetele-acestea albe unice pe lume-ţi sunt.
Vor mai fi puţine zile lângă tine,
nu uita,
datoria către dânşii fă-ţi-o până la mormânt!
Dacă mai trăieşte încă binefăcătorul tău,
nu uita recunoştinţa ce-i eşti mai dator ca toţi,
sfânt să-ţi fie totdeauna numele şi chipul său,
cu respect şi cu iubire să-i întorci napoi
cât poţi!
Cu ce poţi plăti iubirea şi durerea jertfei lor,
cu ce poţi plăti viaţa şi lumina ta, cândva?
– dacă-ţi mai trăieşte încă vreun binefăcător
numai prin recunoştinţă
poţi să-i mai întorci ceva.
Când nu vor mai fi pe lume, în curând, ai tăi părinţi,
când nu va mai fi pe lume binefăcătorul tău
nu vei mai avea prilejul unicei recunoştinţi
şi-n zadar vei plânge-atuncea
prea târzii
păreri de rău!
Traian Dorz – Cântarea roadelor
O, Eternă Milă a lui Dumnezeu,
cu puterea toată ne-agăţăm de tine,
tu ne eşti nădejdea pentru mântuire,
singura nădejde unde s-alergăm!
– Doar la uşa-ţi sfântă îndrăznim a bate,
doar prin ea mai credem să intrăm în Cer…
O,-ndurare-adâncă a lui Dumnezeu,
cât de mult depinde tot ce-avem de tine,
unica-ţi nădejde,
singura ta uşă
este cel din urmă mijloc pentru noi!…
Cine, prin Dreptate
sau Neprihănire,
cine prin sfinţire ar putea veni?
Dintre oameni, cine ar putea vreodată
a intra prin merit în Lăcaşul Sfânt?
– Doar prin tine, Sfântă Milă Nesfârşită,
cel din urmă vameş poate-a se sfinţi!
Dacă şi-a ta uşă cuiva se va-nchide
ce-i va mai rămâne celui lepădat? | Continuare »
Traian DORZ
Păcatului şi firii să nu-i dai viaţa ta,
că tot ce-i dai îngroapă sub gheaţa cea mai grea.
Desfrâului şi lenei să nu te laşi nicicând,
că toţi câţi le iubiră s-au deşteptat plângând.
Nu-ţi aminti întruna de răul din trecut,
căci ura-ţi roade-n suflet ca viermele tăcut.
Nu plânge lacrimi false şi nu-nşela zâmbind,
căci ghearele vânzării aşa pândesc şi prind.
Ci-ndatorează-ţi fraţii cu tot mai dragi iubiri
şi strânge-ţi din bordeie comori de mulţumiri.
Căci goii şi orfanii, cei plânşi şi cei săraci
îţi pot da cea mai scumpă podoabă să te-mbraci.
Traian Dorz, versificarea
Folosul temerii de Dumnezeu şi al înţelepciunii.
1. Fiule, să nu uiţi sfatul dat de-a mea înţelepciune:
ţine-n inima ta toate sfaturile mele bune!
2. Căci lungi-ţi-vor ele anii zilelor vieţii tale,
aducându-ţi multă pace totdeauna pe-a ta cale.
3. Nu te lase bunătatea, umblă cu credincioşie,
leagă-le la gât, pe tabla inimii tu ţi le scrie.
4. Şi-astfel căpăta-vei cinste şi o sănătoasă minte
şi la Dumnezeu în faţă – şi la oameni înainte.
5. O, încrede-te în Domnul, tu, din inima ta toată,
iar pe-a ta înţelepciune nu te bizui vreodată!
6. Recunoaşte-L în a tale toate căile sub soare,
căci El netede-ţi va face drumurile şi uşoare.
7. Nu te socoti tu singur înţelept – ci-n toate cele
teme-te mereu de Domnul şi te-abate de la rele.
8. Căci aceasta-ţi va aduce în tot trupul sănătate,
răcorire-ţi va aduce oaselor înviorate.
9. Să cinsteşti mereu pe Domnul cu-ale tale-averi cinstite
şi cu cele dintâi roade din venitul tău primite.
10. C-atunci din belşug grânarul fi-ţi-va plin
în orice vreme
şi-ale tale teascuri pline de belşug de must vor geme. | Continuare »
Ieromonah ARSENIE BOCA, CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI
În hrisoavele unui bătrân din Sfântul Munte, se găseşte întâmplarea următoare:
„Un slăbănog venise în Kapsala. Era bolnav de mai mulţi ani de zile şi-şi pierduse răbdarea. Slăbise cu sufletul şi, plângând, se ruga lui Dumnezeu să-i scurteze viaţa.
Un înger se arătă şi-i zise bolnavului:
– Prea bine, frate, Domnul în milostivirea Sa nemărginită îţi as cultă rugămintea: El scurtează viaţa ta pământească, dacă te învoieşti, ca pentru un an de suferinţe ce-ai mai avea de răbdat pe pământ – ca să
te curăţeşti printr-însele, ca aurul prin foc – să petreci trei ceasuri în muncile iadului. Păcatele tale cer curăţirea ta prin suferinţele propriului tău trup, ca tu să trăieşti slăbănog încă un an de zile, căci pentru tine, ca şi pentru toţi credincioşii, nu este altă cale spre Cer, decât calea Crucii, care a fost arătată de Dumnezeu-Omul, Cel fără de păcat. Calea Crucii te face să suferi. încearcă deci ce sunt suferinţele veşnice, unde merg toţi păcătoşii; dar tu nu vei suferi decât vreme de trei ceasuri, după care vei fi scăpat din munci, prin rugăciunile Bisericii.
Nenorocitul începu a cugeta:
– Încă un an de suferinţe pe pământ e o vreme tare lungă! Mai bine rabd trei ceasuri suferinţele de dincolo; şi zise îngerului: mă învoiesc să merg în iad.
Îngerul îi luă sufletul şi-l închise în temniţele iadului.
– După trei ceasuri voi veni să te caut, îi spuse îngerul, cu mângâietoare grăire.
După plecarea îngerului totul se întunecă, un întunerec de smoală, o strâmtoare cumplită, un vuiet sfâşietor de suspine ale sufletelor păcătoase, duhuri rele cu ochii de văpaie şi cu urâciunea lor, îl împrejmuiau, şi-i îngheţau făptura, iar el nu se putea apăra cu nimic; toate acestea îl cuprinseră ca nişte gheare de groază şi-l cufundară într-o spaimă nespusă. Nu vedea nimic, deşi suferinţa şi plânsul strigau de pretutindeni. Ochii arzători ai demonilor luceau în întunerec şi se vedeau deasupra umbrele lor pocite, care se repezeau la dânsul, gata să-l sfărâme şi să-l înghită într-o sorbitură de fiară. | Continuare »
Vlad Gheorghiu
Să nu rosteşti uşor nici un cuvânt;
adeseori, acesta-i o săgeată
ce, slobozită, ţinta-n timp, şi-o cată
şi sigur lasă-n capăt un mormânt.
Şi, vai, ce iute zboară vorba rea!
Vai, ce uşor zici vorba de ocară!
Cuvântul cel cu care râzi, ce-amară
scursură lasă-n gura care-l vrea!
Nici vorba bună nu se pierde-n vânt…
şi peste ani, ea-şi caută împlinirea.
Chiar dacă nu-i întrezăreşti rodirea,
sămânţa ei nu moare pe pământ.
O mângâiere, un alean, un cânt,
un legănat de maică ce dezmiardă,
oricât ar vrea vrăjmaşul să le piardă,
puterea lor e ca un legământ.
Dar şi cuvântul vinovat, mereu
tot mai crescândă, patima şi-o strânge,
s-o scuipe-apoi spre cel murdar de sânge…
Puterea lui e ca un blestem greu. | Continuare »
Traian Dorz, Cununile slăvite
1. Încă o dată: abia orbia urii este şi prostie.
Vrăjmaşii şi proştii spun uneori adevăruri pe care cei dintâi nu le pot primi, iar ceilalţi nu le pot înţelege.
Fariseii I-au zis lui Iisus: Tu mărturiseşti despre Tine Însuţi!
Ce mare adevăr au spus ei în aceste cuvinte! Dar ei, neprimindu-l, s-au nenorocit pe totdeauna. În zadar l au spus.
2. Soarele mărturiseşte singur despre el însuşi. Nimeni n-ar mai putea mărturisi astfel despre soare cum el însuşi mărturiseşte despre sine.
Căci mărturisirea aceasta a lui este strălucitoare ca şi puterea şi viaţa pe care le arată el. Nici o mărturisire nu-i mai puternică decât aceasta.
Toate celelalte mărturisiri despre soare se întemeiază pe ea.
Aşa este şi mărturisirea Mântuitorului Hristos despre Sine Însuşi.
3. Mărturia despre Hristos era şi este El Însuşi.
El Însuşi mărturiseşte despre El.
Lucrarea Lui, Viaţa Lui, Lumina şi Puterea Lui,
simţite şi văzute de mii de ani, de milioane de oameni, | Continuare »
Traian DORZ, din CÂNTĂRI DE SUS
Nu atunci e liber omul când trăieşte în păcat
şi când poate după voie a umblat ne-mpiedicat,
ci atunci e omul liber când, mai drept şi mai frumos,
conştient şi ’nalt, trăieşte ascultarea de Hristos.
Nu acolo-i bună viaţa unde-noată-n desfătări
şi-unde numai flori şi zâmbet poate-avea pe-orice cărări,
ci acolo-i viaţa bună, unde-aduce ne-ndoios,
pentru Dumnezeu şi oameni, rod mai vrednic în Hristos.
Nu atâta-i fericire cât poţi să trăieşti cât vrei
şi tot ce-ţi doreşte trupul poţi să ai şi poţi să iei,
ci e fericire-atâta cât, cu sufletul voios,
poţi trăi şi-n gând, şi-n faptă, şi-n duh una cu Hristos.
Lumea asta nu-i o ţintă, moartea nu-i sfârşit de drum,
nu ne-a fost viaţa dată numai pentru ce-i acum,
ci ni-e lumea câmp de luptă, moartea-i pragul ne-ndoios
ori lângă Hristos de-a pururi, ori în veac fără Hristos.
Aici: Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare
Scrieri — cugetări:
- ♦ Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.
- ♦ Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.
- ♦ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.
- ♦ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.
- ♦ După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase. | Continuare »
Traian Dorz, versificarea
Îndemn la căutarea înţelepciunii.
1. Fiul meu, dacă primi-vei sfaturile mele-n viaţă,
dacă vei păstra cu tine înţeleapta mea povaţă,
2. Dacă vei lua aminte pururea la-nţelepciune,
dacă inima pleca-ţi-vei ca pricepere s-adune,
3. De vei cere-nţelepciunea c-o dorinţă tot mai mare,
de-o vei cere-n rugăciune de la Domnul, Care-o are,
4. Dac-o vei căuta cum cauţi dup’ argint, după-o comoară,
dacă vei umbla s-o afli precum cauţi averea rară,
5. Atunci, tu vei înţelege frica Domnului în viaţă,
vei afla cum cunoştinţa cea de Domnul se învaţă.
6. Căci înţelepciunea sfântă Dumnezeu o dăruieşte,
cunoştinţa şi ştiinţa gura Lui le izvorăşte.
7. Domnul dă izbândă celor ce trăiesc în curăţie,
dă un scut la toţi câţi umblă după nevinovăţie.
8. Căile neprihănirii Domnu-n veac le ocroteşte
şi-a plăcuţilor Lui cale totdeauna o păzeşte.
9. Atunci tu vei şti dreptatea judecăţii Lui divine
şi nepărtinirea…, toate căile ce duc la bine. | Continuare »
Traian Dorz,
Proverbe 3, 4:
«Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă,
înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.»
Primind… şi păstrând darurile înţelepciunii, sfaturile înţelepciunii, cărările şi roadele înţelepciunii – vei căpăta trecere şi înaintea lui Dumnezeu, şi a oamenilor.
Căci înţelepciunea este, în primul rând, lumină.
Înţeleptul este un om luminat şi luminos.
El este aşezat între Dumnezeu şi oameni.
De la Dumnezeu primeşte, iar oamenilor le dă.
Înţeleptul este un fel de satelit al lui Dumnezeu, prin care El Îşi revarsă binefacerile Luminii Sale către creaturile şi creaţiunea Sa.
Orice dar bun şi desăvârşit pogoară de Sus, de la Părin-tele Luminii, în Care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare… (Iac. 1, 17).
Deci tot ce există inspirat, la orice om, vine numai de la Dumnezeu (1 Cor. 4, 7).
Numai că prin unii inspiraţi lumina de la Dumnezeu ne vine direct. Ca lumina prin soare.
Iar prin alţii lumina ne vine indirect. Ca lumina prin lună.
Lumina de la Dumnezeu, trimisă nouă prin soare, ne vine caldă, curată, desăvârşită, statornică, vie, trează, rodnică şi frumoasă.
Prin lună însă ne vine rece, confuză, împuţinată, nesta-tornică, moartă, adormită, veştejită şi slabă…
De aceea, lumina dumnezeiască este mântuitoare, iar lumina omenească nu.
De aceea, sateliţii lui Dumnezeu mărturisesc despre Dumnezeu, iar sateliţii oamenilor vorbesc despre oameni.
Trimişii lui Dumnezeu spun cuvintele lui Dumnezeu (1 Petru. 4, 11; Rom. 12, 7). Ei ne redau lumina lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu se revarsă direct din El, spre noi, prin ei. | Continuare »
