Fiul-cel-pierdut-12Traian Dorz, din Cântări uitate

Iisuse, Domnul nostru, cu sufletul zdrobit
mă-ntorc acum la Tine din drumul rătăcit.

Ai milă, Domnul meu, Tu ştii ce sufăr eu
– şi-mi vină-n ajutor, Preabun Mântuitor!

Viaţa mea trecută prin greu noroi am tras,
dar vin acum la Tine, în cel din urmă ceas.

O, iată-mă, Iisuse, ca fiul rătăcit
eu vin acum la Tine, sărac şi zdrenţuit.

Averea ce mi-ai dat-o de mult eu am pierdut,
o, Bun Iisus, ai milă de mine, cel căzut.

Viaţa mi-am pierdut-o în pofte şi-n păcat,
dar, iată, vin la Tine plângând îndurerat.

O, roagă-L Tu pe Tatăl să iasă-n calea mea
şi-n mila Lui cea mare, iertarea Lui să-mi dea…

Ca Rut

RuthIisus, am flămânzit!
…M-aş duce pe câmpie
să văd de pot să-mi lase
secerătorii mie
doar spicele rămase
în urmă la cosit.

Şi, iată, pe-nserat,
mă-ntorc cu braţe pline
de snopi cu roade grele.
Ştiam că pentru mine
Tu-mi pregăteşti din ele
un prânz îmbelşugat.

Pe-acelaşi sfânt ogor,
săracă şi străină,
am să mă-ntorc şi mâine.
Din holda Ta divină
să-mi fac spre hrană pâine
şi cântec pentru dor.

Şi-am să aştept apoi
ca Rut, să mă răscumperi
şi să mă faci mireasă;
imensul dor să-mi stâmperi
când ne-om întoarce-Acasă,
Iisuse, amândoi.

Lidia Hamza

O, NU-I UŞOR!

Traian DORZ, Cântările Căinţei

Fiul-cel-pierdut-3O, nu-i uşor, Iisuse, să sufăr şi să tac,
când mi-aş striga durerea ca tunetul de tare,
dar din mormântul vinei în care plâng şi zac,
n-aş vrea să-Ţi cer, Iisuse, nimic, decât iertare.

Iertare pentru gândul temut şi îndoit,
cel încolţit din duhul ne-ncrederii în Tine
când, în adânc, cu-ndemnul viclean m-am învoit
şi mi-am robit fiinţa nădejdilor străine.

M-am îndoit, Iisuse, de drumul Tău curat
şi de puterea-Ţi care n-ar şti cum să-mi ajute,
şi-atunci înşelătorul lumina mi-a furat,
târându-mă în bezna acestei temniţi mute.

O, Tu, Liberatorul puternic şi milos
al tuturor acelor ce zac în vreo-nchisoare,
ai milă şi de mine, căzut atât de jos,
desferecă-mi iubirea şi lasă-mi-o să zboare!

Şi lasă-mi-o să zboare din nou la Ţărmul Sfânt
la care fericirea mi-o-mbrăţişa curată
când lacrimile tainei sfinţeau un legământ
cu mii de juruinţe să nu-l calc niciodată…

Traian DORZdin «ISTORIA UNEI  JERTFE» (fragment)

Bătea un vânt tăios… era februarie. Eram flămânzi şi îngheţaţi de tot.
Într-un târziu, a venit trenul. Ne apropiară şi pe noi, ţipând porunci. Începură să coboare şi să urce oameni. Toţi trei paznicii noştri intrară atunci într-un fel de spaimă, alergând în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul sau să vorbim cu cineva.
– Mai bine le puneam bandiţilor lanţurile, se căia ofiţerul. Am tresărit când mă auzii numit bandit.
– Ţineţi-vă de mâini! Sus! Nu cumva să mişte vreunul!
– Nu vă temeţi domnilor, nu fuge nimeni! îi asigurară careva dintre noi.
Am fost înghesuiţi toţi într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc, la picioarele noastre, fură trântite lanţurile noastre nefolosite şi nefolositoare.Pentitenciarul-Gherla
Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atât de cunoscut al tuturor opririlor de cale ferată până la Cluj. Apoi, mai târziu, de la Apahida, am luat-o la stânga, până când am auzit:
– Urmează Gherla!
Atunci paznicii noştri au intrat iarăşi în alarmă.
– Fii atent! Coboară!… Nu care cumva vreunul…
– Nu vă temeţi, domnilor! îi asigurarăm iarăşi noi, liniştiţi.
– Doi câte doi! Vă ţineţi de mână! Daţi-i drumul!
Şi iarăşi am luat-o pe jos, ţinându-ne paşii prin mijlocul drumului, într-o mână cu bagajul şi în cealaltă ţinând mâna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase – acum era noapte – într-adevăr, ca nişte primejdioşi răufăcători.
Am ajuns la poarta fiorosului Penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă de mult. Ştiam că era, după Aiud, una dintre cele mai vechi şi mai renumite închisori, cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut – sau au rămas pe veci aici – mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem. | Continuare »

Vamesul-si-fariseul-13Înţelepciune, Maică sfântă,
ce-mi îndrumezi cărarea mea,
rămâi de mine mai aproape
când munţii-s nalţi, iar noaptea-i grea!

Învaţă-mă că nu-s pe lume
comori mai mari şi mai de preţ
ca cele ce le dă credinţa
smeritei şi-nfrânatei vieţi.

Învaţă-mă să n-am prieteni
mai buni şi mai aleşi ca cei
ce n-au nici duhul linguşirii,
nici pofta laudei în ei.

Învaţă-mă că nu-i cunună
mai scumpă ca un cuget drept,
nici tron mai nalt ca umilinţa,
nici dar ca sfatul înţelept.

Învaţă-mă nu după vorbe
pe cei ce-i văd să-i preţuiesc,
să-i simt, prin duh, în adâncime
şi, prin tăcere, ce gândesc. | Continuare »

Când Tu îmi dai sărutul iertării, parcă-aş vrea
să-mi crezi, Iisuse, plânsul din pocăinţa mea,
să vezi ce rău îmi pare de tot ce Ţi-am greşit
când n-am iubit puternic pe cel ce m-a lovit.

Când n-am întors cu milă spre cel nenorocit,
când n-am plâns lângă-acela cu sufletul rănit,
când n-am răspuns iubirii cu care mă-nconjori
cu râvnă şi-ascultare decât arareori.

Eu ştiu că nu sunt vrednic, Iisuse, până-n veci,
din slava slavei Tale spre mine să Te-apleci,
dar crede-mi, Doamne, plânsul din rugăciunea mea,
nu-ntoarce de la mine, în lacrimi Faţa Ta.

Iisuse, doar la Cruce, iertare, vin să-mi dai
şi stărui lângă Jertfa-Ţi cu plânsul fără grai
şi-aş vrea să-mi crezi suspinul, că-i sincer tot ce-Ţi spun,
sărutul împăcării să-mi dai, Iisuse bun.

Lidia Hamza

Vorbirea fratelui Tiriteu Ioan (Cârpeşti) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982

p-vames2-web…Multe pilde a spus Domnul Iisus. Şi prin toate a căutat să aducă învăţătura cea nouă, Cuvântul Adevărului lui Dumnezeu şi lumină pentru toţi oamenii. Trebuia să mai spună şi această pildă, pentru că de atâtea ori a mai spus multe pilde care nu au fost înţelese de unii oameni care şi ei se adunau şi veneau lângă Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Şi pentru unii dintre ei a trebuit să mai spună şi pilda aceasta, despre „cei doi oameni care s-au suit la templu să se roage” (Lc 18, 10). Te bucuri aşa de mult când auzi că se mai suie şi altcineva la templu să se roage. Că sunt atâţia care se coboară, în multe locuri, la multe primejdii şi la multe lucruri rele. Dar când auzi că se mai suie cineva la templu ca să se roage, ţi se umple inima de bucurie.
În multe locuri în Cuvântul lui Dumnezeu se spune despre doi: doi oameni vor fi la câmp… doi vor fi într-un pat… două vor fi la moară… Acuma doi s-au suit la templu.
Dar peste tot se spune despre cei doi că „Unul va fi luat şi altul va fi lăsat”, pentru că unul va fi găsit într-un fel, iar celălalt în alt fel.
Dintre cei care vor fi la câmp, unul va fi luat, altul lăsat.
Dintre cele care vor fi la moară, una va fi luată, alta va fi lăsată…
Dintre cei care vor fi într-un pat, unul va fi luat, altul va fi lăsat…
De ce oare unii sunt într-un fel, iar alţii în alt fel? Dintre cei doi care s-au suit la templu, unul a venit cu un gând, iar celălalt cu un alt gând şi cu o altă părere. Unul se lăuda înaintea lui Dumnezeu cu faptele sale şi-I spunea trufaş tot ce a făcut el. Altul a venit să-I ceară lui Dumnezeu iertare: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!”.
„A mai spus şi pilda aceasta”… Oare pentru cine a mai spus-o Domnul Iisus? „Pentru unii care se încred în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi.”
Pentru acei „unii” a fost spusă pilda aceasta. Nu a fost spusă pentru mulţi, ci pentru „acei care se încred că sunt neprihăniţi”. Hai să ne cercetăm şi noi inimile în faţa Cuvântului lui Dumnezeu: nu cumva să ne încredem şi noi că suntem neprihăniţi şi să-i dispreţuim pe alţii – nu cumva! – în gândul nostru, în inima noastră. | Continuare »

LEPĂDĂRI

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Vamesul-si-fariseul-2Cel prefăcut trădează când nu mai e câştig
cum cel fricos trădează când nu mai are gloată,
cel uşuratic fuge când nu mai e mulţime,
cel vorbăreţ, atuncea când trebuie tăcut,
iar trufaşul trădează când florile lipsesc.

Fă totul şi te ţine statornic în credinţă
şi-nvaţă cum duci lupta cât încă n-a sosit.
Veghează şi te roagă nainte de ispită,
c-atunci când e venită şi eşti în ea, n-ai vreme
nici să veghezi pe cale
şi nici să te mai rogi!

Nainte de-a ajunge pe căi alunecoase
fii băgător de seamă la fiecare pas,
c-atuncea când începe vârtejul prăbuşirii
nu-i nimeni să mai fie în stare-a te opri.
Atunci trădarea face popoare-ntregi de morţi.

Mai bine deci te roagă să n-ajungi în ispită
de nu te ştii în stare s-o-nvingi ajuns în ea.
Să nu te ducă Duhul în locul încercării
de n-ai puteri să suferi
şi-atunci să nu trădezi.
Mai bine-un vameş sincer
decât un fariseu!

– Ce păcat!? Ce evlavie!? Cine te-a făcut pe tine predicator şi învăţător? Cine v-a autorizat pe voi să faceţi adunări aici!? Oameni buni, nu-i ascultaţi pe nebunii aceştia! Nu-i păcat să bei! Nu-i păcat să mănânci! Nu-i păcat să petreci! Nu-i păcat să te bucuri de toate plăcerile vieţii, căci doar de aceea le-a lăsat Dumnezeu, ca să te bucuri de ele! Nu-i ascultaţi pe rătăciţii aceştia! Plecaţi imediat cu toţii de aici! Ieşiţi, ieşiţi imediat! Mergeţi să vă petreceţi! Nu-i păcat asta!…

Ciresul-inflorit-05_Valea-BraduluiVine câteodată, pe neaşteptate, în viaţa omului câte o întâmplare fericită sau nefericită care îi schimbă, ca într-o clipeală din ochi, toată calea vieţii sale. Din frumoasă, o face nefericită, ori din nefericită, o face frumoasă pe totdeauna.
Unul începe o călătorie, caii îi merg în trap liniştit pe un drum neted, şi el face tot felul de planuri frumoase: cum va merge, cum va târgui şi cum se va întoarce cu un câştig mare înapoi. Dar, dintr-o dată, sare de undeva, în calea cailor, un câine mare şi negru, lătrând răstit. Caii se sperie, smucesc căruţa şi se prăbuşeşte totul într-o prăpastie – şi omul, care, cu o clipă mai înainte, făcea liniştit cele mai frumoase planuri, cade sub roţile căruţei care îi rupe şira spinării şi el ajunge paralizat pentru totdeauna. Ce fel de viaţă dusese el până atunci – şi acum, dintr-o dată, ce fel de viaţă va trebui să ducă până la moarte!…
Sau altul, care – fiind un sărac şi un nevoiaş de când se ştia pe lume – câştigă dintr-o dată, printr-o întâmplare la care nici nu se gândea, o mare avere, schimbându-i-se şi acestuia, într-o clipă, toată calea vieţii. În acelaşi timp, vecinului său, foarte bogat, îi arde într-o noapte furtunoasă toată casa, cu familie cu tot, rămânând pe totdeauna şi singur pe lume, şi sărac.
Sau unul – dintr-un ticălos şi beţiv, cum era mai înainte – se întoarce dintr-o dată la Dumnezeu şi devine, din clipa aceea, prin naşterea din nou, un om binecuvântat, un suflet luminos, o bucurie şi o pildă binefăcătoare pentru toţi câţi îl văd şi îl cunosc.
Pe când un altul – dintr-un om credincios, vrednic şi cinstit, cum fusese până atunci – într-o clipă cade într-o ispită satanică şi devine un nenorocit care îşi pierde pe vecie şi trupul, şi sufletul său.
O, ce schimbări fericite sau nefericite pot veni dintr-o dată peste fiecare dintre noi! Câtă smerenie şi temere de Dumnezeu se cuvine să avem când ne merge bine, pentru ca nu cumva, uitând de El şi făcând ce nu este bine, să ajungem dintr-o dată să plătim greu – şi poate veşnic – păcatul uitării şi neascultării noastre! | Continuare »

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_6Asupra chezăşiei.

1. Fiul meu,
dacă vreodată, chezaş pentru-al tău de-aproape,
tu te-ai pus zălog, ca altul dintr-un greu necaz să scape,

2. Dacă te-ai legat prin vorba şi cuvântul gurii tale,
fiul meu, fă totuşi asta: scapă-te pe orice cale!

3. Fiul meu, fă totuşi asta: cât mai grabnic te dezleagă;
eşti căzut în mâini străine, stăruieşte şi te roagă!

4. Nu-ţi da ochilor odihnă, nici pleoapei aţipire
până nu scapi de-a lui mână, izbăvit de urmărire…

5. Scapă-te din a lui mână precum scapă-o căprioară
sau o pasăre din laţul celor care le omoară…

Fereşte-te de lenevie.

6. Du-te, leneşule, du-te la furnică şi priveşte,
bagă seamă ce ea face – şi, privind, te-nţelepţeşte!

7. Ea nici căpetenii n-are, nici stăpân, nici cin’ s-o-ndrume,
totuşi ea-şi câştigă vara hrana strânsă de pe lume… | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON

Izgonirea-lui-Adam-din-RaiProverbe 6, 16:

Dumnezeu, Care este iubire, urăşte totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este chemare, respinge totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este iertare, condamnă totuşi un singur lucru: păcatul.

Până când păcatul nu şi-a întipărit chipul lui scârbos peste fiinţa omului, ce minunat era omul! Omul, aşa cum a ieşit din mâinile minunate ale lui Dumnezeu!
Ce minunaţi sunt ochii copiilor…, cuvintele copiilor…, mâinile şi picioarele lor!…
Ce plină de farmec le este toată fiinţa. Şi ce nevinovate le sunt toate faptele.
Dar îndată ce păcatul ajunge ca să-şi pună chipul lui urât şi înfăţişarea lui peste minunatele mădulare ale copilului şi ale omului, chipul frumuseţii şi al luminii dispare de peste el – şi totul se scufundă din ce în ce tot mai mult în urâţenie şi întuneric.
Cât este de dureros să vezi rezultatul acestui proces de descompunere morală! Această împutrezire şi moarte, în care se pierde omul, minunata operă a lui Dumnezeu, când alunecă în păcat.
Când, cu voia lui şi împotriva voii lui Dumnezeu, cu ştiinţa lui şi împotriva înştiinţărilor lui Dumnezeu, cu iubirea lui şi împotriva dragostei lui Dumnezeu, omul alunecă şi se adânceşte în fărădelege şi în păcat. O, ce urâţenie vine peste chipul lui, frumos până atunci!

Un singur lucru urăşte lumina: întunericul. Un singur lucru urăşte adevărul: minciuna. Un singur lucru urăşte sfinţenia: păcatul. Aceste două, fiecare dintre ele, nu pot locui împreună, deodată, în aceeaşi inimă. Că ori lumina nimiceşte întune-ricul, ori întunericul alungă lumina. | Continuare »

Iisus-la-Marele-PreotTraian DORZ,

din Cântări Îndepărtate

De ce noi nu putem, Iisuse, al vieţii greu să-l biruim,
batjocorile şi prigoana mai răbdători să le primim?

De ce în valurile vieţii aşa uşor ne afundăm?
De ce ne copleşeşte somnul, de veghe când ne pui să stăm?

…Fiindcă noi privim la valuri şi nu pe Tine, Te vedem,
fiindcă ne culcăm alene şi nu cu Tine priveghem!

Fiindcă nu iubim ocara şi n-am dori să suferim;
cu toată lumea de păcate ne place-n pace să trăim.

De-aceea nu putem, Iisuse, să facem lucrul cel mai mic
şi în această tristă stare în veci nu vom putea nimic!

O, întăreşte-ne, Iisuse, şi ochii ţine-ni-i mereu
la Tine, Care eşti puterea şi biruinţa-n orice greu.

PrVasileOuatuTraian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

„Cu oameni corupţi nu se poate lucra… Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă.“

… acest devotat frate al Părintelui Iosif [Pr. Vasile Ouatu] se chinuia în lupta cu tot noroiul sufletesc din marele său oraş… şi cu durer­ea şi mai mare a făţărniciei şi împotrivirii „foştilor fraţi“, care lucrau din răsputeri împotriva adevărului evanghelic al Oastei, făcând, din spirit de slugărnicie, mai mult decât le cerea stăpânul, spre a-şi şterge „păcatul“ că au fost cândva prea „slobozi“.
Luptele lui împotriva acestora l-au îndurerat şi l-au chinuit atât de mult, încât curând l-au doborât. A trebuit operaţii grele şi zăceri îndelungi.
Istoria lui este ca un fulger luminos trecând printre nişte nori întunecaţi şi grei. Redăm mai jos câteva pasaje din unele scrisori ale lui, din ultima vreme, trimise Părintelui Iosif.

17 sept. 1936:
…E multă vreme de când ne-am despărţit. De atunci şi până în prezent nu ştiu ce mai este pe la Sibiu. Fapt este că trăim într-o situaţie care nu ştiu unde ne va duce. Chiar de la început eu v-am mărturisit că, pentru mine, politica este ceva oribil în Oaste. Nici într-un chip nu m-am putut şi nu mă pot împăca cu ea. În ultimii ani, şi mai ales anul acesta, (vorbea de ceea ce făcea Viorel) văd că, în special prin foaie, s-a adop­tat o politică ce, pentru mine, nu este deloc potrivită cu spiritul Oastei. Dacă este o tendinţă de a-i învăţa pe ostaşi să fie cu două feţe, fie! Eu nu pot împărtăşi aşa ceva. Am spus-o şi o spun. Când la Sibiu mi-aţi spus cuvântul de acuză, relativ la felul meu dârz şi fără prefăcătorie, eram foarte hotărât să vă las cu Oprişan şi Lascarov, spre a vă convinge de adevăr. M-am gândit însă că aş face voia lui Satan şi am revenit să duc mai departe lupta, aşa cum Domnul mă va învrednici. Dar iată, astăzi sunt boicotat chiar de foaia «Isus Biruitorul». Noi, Oastea Domnului de aici, ne-am luptat cu mari jertfe spre a ţine pe fraţi pe calea cea dreaptă, ferindu-i de amăgitori. Ne-am expus continuu şi în special eu, ca preot. Am fost prigonit şi sunt mereu. Mitr. Bălan se ţine şi de capul meu. M-a reclamat Patriarhului pentru adunarea de la Rusalii etc., că lucrez cu preotul caterisit Iosif Trifa etc.

Nu m-am temut şi nu mă tem de ameninţări, prigoane etc., lucrez total dintr-o deplină sinceritate şi statornică convingere evanghelică, dar, a fi boicotat de însuşi organul oficial al Lucrării, mi se pare ceva de nemaipomenit. Cei ce lucrează împotriva Lucrării duhovniceşti sunt încurajaţi. Li se publică anunţurile, ca să vină ostaşii să audă… minciunăriile celor ce lucrează pe sub pământ, ca cârtiţele… Aceşti oameni sunt sprijiniţi de Sibiul care se scaldă în multe ape. De e bine aşa ceva şi de place Domnului, fie. Eu zic că nu. Dacă însuşi ciobanul vâră lupul în staul, înţeleagă bine oricine ce va fi de oile acelea… Trebuie să fim sinceri cu noi înşine. Cine merge, să meargă pe un singur drum. Cine merge pe mai multe, nu va ajunge niciodată la ţintă… Sibiul n-are o ţintă. Altfel nu-mi explic atitudinea aceasta. Poate m-am amestecat prea mult, dar eu ştiu ce ştiu. Nu pot scrie mai mult. Ne săpăm singuri terenul de sub picioare. Eu m-am opus mârşăviilor de culise şi mă voi opune cât voi trăi, dar regret că sunt prea bolnav şi neînţeles. Timpul va arăta câtă dreptate am avut şi am în toate atitudinile mele. Cu oameni corupţi nu se poate lucra… Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă. | Continuare »

Femeia-cananeanca_GhelarTraian DORZ,
din
CÂNTAREA ÎNVIERII

Tu singur trebuie să cauţi
de vrei să afli ce doreşti,
tu singur trebuie să stărui
de vrei vreodată să primeşti,
tu singur trebuie, tu singur
să baţi la Porţile Cereşti
– de vrei cu-adevărat izbânda
în tot ce-aştepţi şi năzuieşti!

Dar caută, stăruie şi bate
pân’ ai să izbuteşti ce vrei,
să nu te laşi nici dus de lene
şi nici înspăimântat de lei.
Împotriveşte-te ispitei,
înfruntă-te cu anii grei,
trântit, – ridică-te şi luptă
– pân’ ai să izbuteşti ce vrei!

Căci trebuie să afli-odată
ce cauţi, umblând stăruitor,
şi trebui’ să primeşti odată
ce ceri cu lacrimi şi cu dor,
şi trebui’ să ţi se deschidă
odată orişice zăvor,
– numai să lupţi, să ceri, să stărui
nerenunţând – şi-ncrezător!

Traian Dorz, Săgeţile biruitoare

1. Răsplata care vine pentru umblarea înţeleaptă sau pentru umblarea nebună o simte cel mai dintâi femeia. Fiindcă bine este zis că „femeia înţeleaptă îşi zideşte casa ei, dar femeia nebună şi-o dărâmă cu însăşi mâinile sale”.Femeia-cananeanca_4

2. Femeia este centrul casei şi al familiei: femeia – începând de fiică, apoi soră. apoi soţie, apoi mamă – până este bunică şi străbunică. În toate aceste stări prin care trece normal o femeie, ea este, într-un cămin, cea care le învârteşte pe toate, le ştie pe toate şi le hotărăşte pe toate. Casa care are o femeie bună este aşezată totdeauna cu faţa la soare.

3. Fericită este inima femeii întoarse la Dumnezeu, fiindcă numai o astfel de inimă este cu adevărat pricepută şi binevoitoare. Priceperea este frumoasă la orice fiinţă, dar la femeie ea este şi mai necesară, fiindcă ea încunună şi casa celor ce îi vor îndruma pe alţii. Ea este mama unui întreg neam care începe cu ea.

4. De când este încă fiică la mama ei, femeia trebuie să înveţe rostul casei, sub îndrumarea mamei; şi astfel să capete deprinderea de a mânui toate lucrurile. Să ajungă să poată face chiar şi munca bărbatului. Bărbatul nu poate face totdeauna şi munca femeii, dar femeia o poate face aproape totdeauna pe a bărbatului. Dar bine cu adevărat este numai acolo unde fiecare îşi face partea pentru care l-a rânduit Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, Lumina iubitului fiu (cap. 18)

Cinstea de robi şi de prieteni ai lui Hristos n-am vrea s-o schimbăm cu cinstea întregii lumi (Rom 6, 22). Şi vai de acela care o schimbă.
Şederea în pustie şi în singurătate îşi are şi ea vremea ei. Lipsurile şi încercările îşi au şi ele vremea lor. După cum a trebuit să intri în ele, aşa va trebui să şi ieşi. După ce trece vremea ei, fiecare stare încetează. Fiecare împrejurare se schimbă. Şi cea grea, şi cea fericită.
Lup-oaieDrumul lui Hristos pe pământ e un drum cu multe tuneluri. Eşti când în umbră, când în lumina Crucii cu El. Dar nici o umbră, nici un întuneric, nici o încercare nu ţine veşnic pe pământ. Uneori tunelurile sunt lungi şi întunecoase, e adevărat; dar alteori mai scurte. Însă totdeauna şi după fiecare vine iarăşi lumina.
Orice închisoare îşi are şi liberarea ei, în afară de Infern. Numai de acolo nu se mai iese niciodată. Nu trebuie să te laşi niciodată copleşit de teamă, oricât ar veni pe neaşteptate un tunel. Şi oricât de mult ar fi să ţină, tot pe neaşteptate se va şi sfârşi. Tot aşa vei şi ieşi din el. Dacă nu pe pământ, pe sub el. (…)
Cine se apucă de un lucru sau de o rugăciune, sau de un drum, acela trebuie să se apuce totdeauna cu hotărâre, să urmeze cu stăruinţă şi în aşa fel, încât să ajungă neapărat la izbândă. Cine cere, să ceară până va primi, cine caută, să caute până găseşte, cine bate, să bată până ce i se va deschide! În aşa fel trebuie înţelese aceste cuvinte şi acest drum.
Dacă ai pornit pe calea Domnului, mergi pe ea până la sfârşit, până la moarte, până la mântuire. Dacă te-ai predat Domnului în Lucrarea Sa, rămâi în ea până la capătul vieţii, până la moartea ta. Şi dacă ai pus un legământ, mergi cu el până la capătul slujbei şi luptei tale, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, oricât ar fi de viclean mincinosul şi prefăcutul care te cheamă, oricât de puternic leul care răcneşte şi oricât ar părea de oaie lupul care vine să te fure. (…) | Continuare »

Fiul-cel-pierdut-20Sfântul TEOFAN ZĂVORÂTUL,
19 februarie 1861

În duminica trecută, Sfânta Biserică ne-a învăţat smeritele simţăminte de căinţă prin care e atrasă milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea să ne ridice la hotărârea însufleţită de a merge, părăsind păcatul, pe calea dreaptă către Tatăl Cel Ceresc.
Pentru aceasta, în pilda despre fiul risipitor ea ne înfăţişează pe de o parte starea amară a păcătosului căzut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria şi tihna în care este primit de Tatăl Ceresc cel ce se pocăieşte.
Să urmărim căderea şi ridicarea acestui păcătos. Cu greu se va găsi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de faţă, care să nu îşi recunoască propria sa istorie, în trăsăturile ei întunecate sau în cele luminoase. Întoarceţi-vă cu gândul la vremea când, anul trecut, am postit, ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. În ce stare fericită era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se părea totul: şi în sine, şi în jurul său, şi deasupra sa, şi în depărtarea trecutului, şi în adâncul viitorului! Ce linişte împărăţea pe tărâmul inimii! Ce rânduială se înstăpânise în viaţa noastră, ce cuviinţă în gândurile noastre şi ce tărie în împlinirea hotărârilor bune! Ce râvnă aveam de a căuta numai pe Dumnezeu şi de a umbla fără abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se părea că nimeni nu-i mai fericit ca noi, şi ne spuneam: „Niciodată nu vom trăda viaţa îndreptată pe care am început-o acum, ca să nu pierdem această bucurie şi ca să fim întotdeauna ai Tatălui Ceresc, a Cărui atingere a dreptei Sale purtătoare de grijă o simţea atât de puternic atunci inima noastră”.
Ce fericiţi, cu adevărat, sunt cei ce au rămas cu fapta, chiar dacă nu deplin, în aceste bune aplecări şi făgăduinţe făcute în faţa conştiinţei! | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Spre Canaan»

Cel mai dârz apărător al lui Iisus cel Răstignit
Citind cu atenţiune epistolele Apostolului Pavel, prin toate vezi trecând o aprigă pornire contra Legii, contra tăierii împrejur şi contra altor rânduieli intrate din Vechiul Testa­ment. Rămâi oarecum nedumerit şi îţi vine să te întrebi: de ce oare această pornire, căci doar Legea nu era ceva rău în sine şi nici celelalte rânduieli din Vechiul Testa­ment?

Dar, adâncind epistolele dumnezeiescului apostol, în­dată afli explicaţia. Pavel Îl apară pe Iisus cel Răstignit. Îl apără faţă de „litera Legii“ din Vechiul Testament.
Când S-a pogorât Mântuitorul în lume, viaţa religi­oasă a iudeilor era plină de rânduieli şi forme goale. Era spălarea blidelor pe dinafară (Luca 11, 39). „Litera“ o­morâse duhul (II Cor. 3, 6).

O pildă din cele multe: Mântuitorul e mustrat de „păzitorii legii“ pentru că a vin­decat în ziua sâmbetei o sărmană femeie care de optsprezece ani se chinuia de duhul cel necurat. „Păzitorii legii vedeau aci călcarea Sabatului“. Vedeau „litera legii“, pentru că pierduseră duhul ei.
Cum cei dintâi creştini erau din rândul evreilor, a­ceastă „literă“ a Legii ameninţa şi duhul Evangheliei; a­me­ninţă temeiul Evangheliei: pe Iisus cel Răstignit.

De aici apriga pornire a Apostolului Pavel contra a tot ce ameninţa duhul Evangheliei. În apărarea lui Iisus cel Răs­tignit, Pavel nu cruţă nimic şi pe nimeni. Pentru tăierea împrejur îl înfrun­tă chiar şi pe Chi­fa, apostolul (Gal. 2, 11). Iată, eu, Pa­vel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi ni­mic… voi, care vă so­cotiţi mântuiţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har… V-o spun, eu, Pavel (Gal. 5, 2-5). Căci, dacă mântuirea se capătă prin Lege, atunci degeaba a murit Hristos (Gal. 2, 21).
În apărarea lui Iisus cel Răstignit, Apostolul Pavel era un fanatic. Căci n-am a­vut de gând – le scria corintenilor – să ştiu între voi altceva decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2).

Iar galatenilor le scria plângând: „Iar acum după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi stricăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani“ (Gal. 4, 9-10).
Dintre toţi muritorii pământului, Pavel a fost, este şi va fi cel mai dârz, cel mai aprig şi cel mai înfocat apă­rător ai lui Iisus cel Răstignit. | Continuare »

EU N-AM UITAT

Traian DORZ, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Cop-Traim-vremuri-bibliceEu n-am uitat cuvântul: «Aduceţi-vă-aminte!»;
ca fulgerul îmi arde, ca tunetul mi-e spus,
– înaintaşii noştri nu-s pietre ori morminte,
ci steaguri înălţate şi sori ce n-au apus!

Îl văd venind pe ziduri părintele-lumină,
cu fruntea lui şi mâna cea albă – singurel,
şi glasu-i alb întreabă… şi tace, şi suspină,
şi nu-şi mai recunoaşte pe nime’-aici cu el.

Şi văd o Mână Sfântă cum scrie pe o rază
un «Mane, Techel, Fares» pe-acest oraş beţiu
ce cântă-cântă-cântă când tot se ruinează
şi cântecul răsună a jale şi-a pustiu.

Şi văd copii nevârstnici venind ca să se-mbete
de cântecul acestui ţimbal zângănitor
şi sunetul i-nşală – şi sufletele, bete,
se duc pe alte drumuri, pierzându-şi ţara lor.

… Cum m-a-nşelat iubirea să nu văd mai din vreme
că duhul îndărătnic nu poate fi salvat,
că vai e-n veci de cel ce n-ascultă,
nici se teme
şi vai e şi de-aceia ce-n urma lui s-abat!

Acum aud cuvântul: Ia seama ce răsplată
au toţi dărâmătorii – şi teme-te mereu!
– şi mă-ngrozesc ce are să vină dintr-o dată
şi peste-acel ce scrie acuma Dumnezeu!

Mormant-pr-Iosif_Trifa_22Traian Dorz, Avuţia sfântului moştenitor (cugetări)

… Dar ferice de tine, suflet credincios!
Tu nu vei mai vedea niciodată moartea, de nici un fel! Pentru tine a văzut-o Domnul tău Hristos. Pentru tine, Iisus Biruitorul a biruit moartea şi a omorât-o. Pentru tine, moartea a fost înghiţită de viaţă cum ziua înghite noaptea şi lumina întunericul (I Cor 15, 54). Ca şi cum nici n-ar fi fost.

Tu, suflet iubit care ai păzit Cuvântul lui Hristos, vei trece dintr-o viaţă la o altă viaţă, fără a simţi nici măcar zguduirea cea mai mică a trecerii acesteia. Domnul Iisus Însuşi ţi se va arăta într-un nimb al luminii veşnice. Şi în mijlocul unei bucurii nemaicunoscute, um-plându-ţi inima ta cu un har negrăit. Te va chema la Sine şi te va cuprinde la Sânul Său.

Corabia ta se va desprinde de la ţărmul acesta lin, nesimţit de uşor… în cântări negrăit de frumoase, în îmbrăţişări negrăit de dulci. Apa va fi limpede, frumoasă şi liniştită. Trecerea senină, plăcută şi luminoasă. Însoţitorii iubitori, drăgăstoşi şi luminaţi. Iar primirea sărbătorească pe celălalt ţărm va fi fericită, slăvită, cerească, în cântări nemaiauzite. Lucrurile şi fiinţele pe care le vei vedea te vor uimi şi te vor ferici, pentru că vei vedea atunci ceea ce nici n-ai fi putut crede înainte şi mult mai mult de atât.

Acolo în ceruri, fiind scris în Cartea Vieţii, vei fi pomenit mereu înaintea Tatălui şi a Îngerilor Lui, pentru că neuitate vor fi şi mărturiile date de tine pentru Domnul înaintea oamenilor (Mt 10, 32). Pe pământ, în mijlocul acelora care te-au cunoscut şi care te-au iubit, se va pomeni mereu de statornicia ta, de răbdarea ta, de ostenelile tale, căci şi tu le-ai pomenit lor de ale Domnului tău şi de ale înaintaşilor tăi… Tot ce ai făcut frumos pe pământ pentru Domnul tău şi pentru semenii tăi se va întoarce nespus mai frumos asupra ta însuţi.

Amintirea ta va dăinui mereu frumoasă şi neuitată, pentru că şi tu le-ai amintit tuturor despre Domnul Iisus şi despre ai Lui. Prin alţii, credinţa ta va trăi mereu, pilda ta frumoasă va fi înmulţită, rugăciunile tale pomenite, cântările tale cântate, numele tău amintit cu dragoste şi cu respect între toţi care Îl vor iubi pe Hristos, până în ziua veşniciei. | Continuare »

PS-Longhin-de-Banceni-(Mihail-Jar)În ziua de 10 februarie, Prea Sfinţitul Longhin de Bănceni – Ucraina, la invitaţia IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului și a părintelui paroh al Bisericii «Sf. Mucenic Haralambie», pr. Ciprian Stanca, a sosit la Constanta, însoţit de un grup de copii şi câteva măicuţe de la Mănăstirea Boian şi câţiva preoţi şi călugări de la Mănăstirea Bănceni, aducând în dar, spre cinstire şi închinare, moaștele Sfântului Serafim de Sarov și ale Sfântului Longhin.
Duminică dimineaţă cei doi ierarhi au oficiat Sfânta Liturghie la Biserica «Sf. Mucenic Haralambie», împreună cu un sobor de preoți și diaconi.
După amiază, la Casa de cultură a Sindicatelor din Constanta, Prea Sfinţitul  Longhin a susţinut o conferinţă cu tema „Copiii – cale spre Hristos“ în prezenţa a peste opt sute de participanţi. După o cuvântare deosebit de caldă despre întreaga lucrare pe care o desfăşoară la Mănăstirea Bănceni ca tată a patru sute de copii, pe care i-au înfiat atât Prea Sfinţia Sa cât şi un mare număr de călugări de la Mănăstirea Bănceni sau de măicuţe de la Mănăstirea Boian, multe întrebări au ajuns pe masa Prea Sfinţiei sale, întrebări din diferite domenii, la care dânsul a răspuns înduioşat şi plin de dragostea cu care îi înconjoară pe copii, indiferent de mediul din care provin şi indiferent de starea lor de sănătate, aproape jumătate dintre ei suferind de SIDA sau alte dizabilităţi.
„Când alini durerea unui copil orfan, alini durerea lui Hristos“ a motivat devotamentul său faţă de aceşti copii ai nimănui, chiar fără a judeca părinţii acestora, fiecare dintre aceştia având în spatele abandonării copilului drama sa.

203-webÎn Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori, din toată inima se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu fiecare dintre noi şi toţi împreună pentru sărbătoarea minunată de astăzi şi pentru acest prilej fericit pe care Dumnezeu ne-a rânduit şi ne-a ajutat să-l putem petrece şi trăi împreună aceste câteva ceasuri de sărbătoare neuitată.
Recapitulăm în inima noastră şi-n mijlocul nostru şi împreună cu toţii evenimentul fericit pe care-l sărbătorim acum. Se împlinesc astăzi (zilele acestea) 50 de ani de la trecerea în veşnicie a Părintelui nostru, acest mare om al lui Dumnezeu. Se împlinesc anul acesta multe evenimente fericite pe care le sărbătorim. În 3 martie se împlinesc 100 de ani de la naşterea sa. La Anul Nou, pe care l-am sărbătorit împreună tot aici, s au împlinit 65 de ani de la înfiinţarea acestei minunate Lucrări a lui Dumnezeu, Oastea Domnului, care a făcut în mijlocul nostru, în Biserica noastră, în credinţa noastră şi în patria noastră lucrarea tainică şi strălucită pe care a făcut-o, la venirea Domnului Iisus pe pământ, propovăduirea Evangheliei Sale.
Domnul Iisus, la venirea Sa, a adus o veste mare şi sfântă, mesajul de la Tatăl. Şi mesajul acesta era: porunca naşterii din nou, porunca întoarcerii de la o viaţă întunecată la o viaţă luminoasă. Porunca trecerii noastre din firea pământească în firea duhovnicească. Pentru că aceasta era chemarea lui Dumnezeu rânduită de El pentru mântuirea omenirii noastre. Mântuitorul, când a venit, cu acest gând a venit: „Trebuie să vă naşteţi din nou! Trebuie să deveniţi făpturi noi, fiinţe noi, pentru că Dumnezeu, Care este sfânt, vrea închinători sfinţi”. Şi El ne-a creat pentru a deveni oameni noi, într-o fire nouă, într-o viaţă nouă, într-o trăire nouă, pentru că numai în felul acesta noi putem realiza voia lui Dumnezeu pe pământ. Voia lui Dumnezeu, care este fericirea noastră şi trupească, şi duhovnicească. Şi a noastră ca indivizi, şi a familiilor noastre, şi a întregii noastre societăţi. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 16-a după Rusalii.

„Ci în toate privinţele arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare în necazuri, în nevoi, în strâmtorări“ (II Cor. 6, 4).

TDorz1Sfântul Apostol începe să arate cu acest verset nouă feluri de încercări prin care trebuie să se verifice vrednicia unui slujitor încercat al lui Dumnezeu. Şi, după răbdarea sa, arătată prin toate acestea, se va dovedi dacă într-adevăr el este un astfel de slujitor, sau nu este.
Şi dovada o va face multa lui răbdare în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în răscoale, în osteneli, în vegheri şi în posturi.

Necazurile, nevoile şi strâmtorările sunt cele trei încercări ce vin adeseori de la Dumnezeu, pentru verificarea răbdării noastre.
Bătăile, temniţele şi răscoalele sunt cele trei încercări ce vin de la oameni.
Iar ostenelile, vegherile şi posturile sunt cele trei încercări ce vin de la noi. Pe care noi ni le impunem, pentru biruinţa noastră în celelalte dinaintea lor.

Fiecare dintre aceste grupe de câte trei încercări are acelaşi scop:
să ne încerce multa noastră răbdare;
să ne-o adeverească şi să ne-o pregătească pentru răsplătire, aşa cum a fost răsplătită şi răbdarea Domnului nostru Iisus,
şi cât mai vrednici să ne facă de slujba sfântă în care suntem.
În lumina acestui întreit examen trebuie să ne cercetăm şi noi: în ce măsură suntem vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.
Sau, în lipsa lor, să ne recunoaştem nevrednicia pentru ca să ştim cum trebuie să fim, spre a nu ne amăgi şi înşela pe noi înşine în privinţa asta.

Toate aceste nouă feluri de încercări, care vin în viaţa noastră ca nişte examene grele pe care trebuie să le înfruntăm şi să le biruim trecându-le cu bine, sunt de neapărată trebuinţă pentru oţelirea noastră, pentru curăţarea şi înarmarea în vederea marii lupte pe care trebuie s-o dăm zilnic cu păcatul din noi şi din alţii. Cu răul văzut şi nevăzut. Şi cu vrăjmaşii trupeşti şi duhovniceşti. Pentru mântuirea noastră şi a altora, pentru slava şi slujba lui Hristos. Şi pentru grăbirea venirii domniei lui Hristos în locul lui Satan, asupra moştenirii răscumpărate de El cu Sângele Lui.

Iisus-Maria-si-Marta-5Frumoasă-i hărnicia ce face tot ce poate
ca-n casa ei să strângă, să aibă din de toate,
când cineva îi vine flămând din depărtare,
să poată să-i deschidă o casă primitoare.

Frumoasă-i alergarea când cineva-i în casă,
spre-a-i arăta o grijă şi-atenţie aleasă,
dar când un om de seamă e-acela, şi vorbeşte,
umblarea-l deranjează şi treaba-l stânjeneşte.

Aşa era şi Marta cea harnică, odată,
când Domnul poposise în casa ei curată;
vorbea Mântuitorul cuvinte neuitate,
dar Marta n-avea stare, umbla cu câte toate.

Ba, încă să se-arate ce harnică-i spre multe,
îşi mai certa şi sora, ca nici ea să n-asculte –
şi-atunci a cam mustrat-o Iisus, cu bunătate,
să-nveţe c-ascultarea mai bună-i decât toate.

N-ai totdeauna-n casă un Om cu vorbă mare,
dar când îl ai, arată-i o sfântă ascultare;
aceasta lui îi place, iar ţie-ţi foloseşte,
purtarea înţeleaptă pe tine te cinsteşte… | Continuare »

Mozaic-sf-Pavel-predicandTraian Dorz, Alergarea Stăruitoare

1. Toate darurile noastre de la Dumnezeu, noi pentru Hristos le-am primit.
Darul scrisului, noi pentru Hristos l-am primit; darul vorbirii, pentru El îl avem; darul cântării, darul învăţăturii, al înţelepciunii, al binefacerilor, al puterii – pentru Iisus ni le-a dat nouă Dumnezeu.
Deci suntem datori ca, prin toate acestea, să-L slujim numai pe Iisus.

2. Locul unde suntem puşi, pentru Domnul Iisus îl avem. Vremea în care trăim, puterea de pricepere, de inspiraţie, de lucrare, – toate acestea le-am primit fiecare de la Dumnezeu numai pentru a le pune în slujba lui Iisus, – spre a-L arăta cât mai strălucitor pe Iisus lumii, oamenilor printre care trăim şi umblăm, şi vremii scurte prin care trecem, timpului trecător pe care îl trăim.
Şi numai dacă aşa facem, atunci noi ne-am împlinit bine slujba. Şi numai aşa putem aştepta o laudă de la Acela Care ne-a făcut şi ne-a aşezat acolo unde suntem spre slava lui Hristos, Domnul nostru, – Singurul Mântuitor al fiecărui om şi al întregii omeniri.

3. Oricare din darurile duhovniceşti pe care le-au primit de la Dumnezeu cei aleşi ai Lui este o mare şi scumpă comoară cerească.
Fie darul vorbirii, fie al înţelepciunii, fie al binefacerii sau cântării, sau oricare altfel de dar duhovnicesc, – toate acestea sunt primite de la Dumnezeu – şi nu sunt de la noi. Sunt deci ale Lui – şi nu sunt ale noastre.
Ar trebui, prin urmare, să le punem cu totul numai în slujba slavei Lui – şi nu în folosul nostru, de nici un fel. | Continuare »