predica-de-pe-munteSfântul Teofan Zăvorâtul

Porunca cea dintâi, porunca de temelie, este porunca dragostei. Mic cuvântul, atotcuprinzătoare lucrarea. E uşor să  vorbeşti de dragoste, dar nu este uşor să ajungi la măsura cuvenită a dragostei. Nu e cu totul limpede nici cum se poate ajunge la ea; tocmai de aceea Mântuitorul adaugă la această poruncă reguli lămuritoare: „Ca pe tine însuţi; şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.
Aici ni se arată măsura dragostei, care este, s-ar putea spune, lipsită de măsură; căci are oare dragostea, în sine, vreo măsură şi este vreun lucru bun pe care omul nu şi-ar dori să îl primească de la ceilalţi? Şi totuşi, porunca nu e cu neputinţă de îndeplinit. Totul e să ajungem la deplina unire de simţire cu ceilalţi, adică să primim în noi, deplin, simţirile lor, să simţim ceea ce simt şi ei. Când se va întâmpla asta, nu vei avea nevoie să ţi se arate ce şi când să faci pentru ceilalţi: inima însăşi o să îţi arate. Tu îngrijeşte-te să te păstrezi în această stare, altfel se va apropia îndată egoismul, te va întoarce în cochilia ta şi te va zăvorâ în ea. Atunci n-o să mai mişti un deget pentru altul, n-o să-i arunci nici o privire, de-ar şi muri acela. Arunci când Domnul a grăit: „Iubeşte-1 pe aproapele tău”, a vrut ca în locul nostru să intre în noi, adică în inima noastră, aproapele; iar dacă în inimă va rămâne, la fel ca mai înainte, „eul” nostru, să nu te aştepţi la nimic bun.

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Sursa: doxologia.ro

Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propovăduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat“ (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultând învăţătura lor şi văzând semnele şi minunile care se făceau de dânşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, aducând pe popoare la calea cea mântuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: „Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut… Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăzneală în Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor“ (Fapte 14,1,3).

În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintâi ai cetăţii, anume Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzând minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereastră, şi, ascultând, lua aminte cele grăite de dânşii. Şi a căzut sămânţa cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun şi, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dânsul cu tot sufletul. | Continuare »

Sfântul Teofan Zăvorâtul

pescuirea minunataO noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta peşte, că nu puteau să-1 scoată şi li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care ajută Dumnezeu. Atâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. In privinţa moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: „Fără de Mine nimic nu veţi putea face”, a grăit Domnul. Şi această lege lucrează în oricine. Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar
dacă-1 iei şi-1 guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Părintele Constantin Galeriu, predică la Pescuirea minunată

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

constantin galeriuBinecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,
Vom asculta mai întâi cuvântul (dumnezeiasca Evanghelie de astăzi) şi apoi taina, deoarece cuvântul tâlcuieşte, explică taina. De aceea în dumnezeiasca Liturghie, în partea întâi este Evanghelia, deci cuvântul, şi în partea a doua, taina Euharistiei; atunci, după ce preotul rosteşte cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu! Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (şi adăugă Mântuitorul: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea“) şi se cântă: „Pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm“, preotul, în numele lui Hristos, cu Hristos în Duhul Sfânt, se roagă: „Încă aducem Ţie această jertfă duhovnicească şi fără de sânge. Te chemăm, Te rugăm, cu umilinţă la Tine cădem. Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte!“ Peste noi – adică peste toţi; şi peste daruri, adică cele pe care le-au adus credincioşii creştini: pâinea şi vinul, ce sunt puse înainte.
„Şi fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“.
Şi pâinea şi vinul – se dezvăluie din adânc – devin, se prefac tainic în Mielul jertfit de la întemeierea lumii, în Trup şi Sânge dumnezeiesc, în Acela prin Care toate s-au făcut.

Aceasta este taina: Trimite Duhul Tău cel Sfânt, nu numai peste daruri, ci şi peste noi.
Cugetam cândva la cuvintele psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mâinilor Lui – adică omul (căci «Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit») – o vesteşte tăria“. Vesteşte omul tăria şi slava lui Dumnezeu?
Trimite peste noi şi peste aceste daruri Duhul Tău cel Sfânt, ca să înţelegem taina aceasta, şi anume: că noi suntem chip al lui Dumnezeu şi că noi vestim cel puţin cum Îl vestesc cerurile! Dacă nu e aşa, aşa trebuie să fie.
Cuvântul vesteşte, tâlcuieşte taina.
Acum să auzim cuvântul, care ne va dezvălui şi astăzi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iată cuvântul rânduit de dumnezeieştii Părinţi pentru această duminică: | Continuare »

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Traian Dorz –