Sfântul Nicolae Velimirovici: Predică la Duminica Vameşului şi a Fariseului

Vamesul-si-fariseul-20Un om a mers în pădure ca să aleagă un copac din care să facă grinzi pentru acoperiş. Şi a văzut doi copaci, unul lângă altul. Unul era neted şi înalt, dar era putred pe dinăuntru, şi celălalt era cu dâmburi şi urât pe dinafară, dar era sănătos pe dinăuntru. Omul a oftat şi şi-a zis: „La ce-mi foloseşte mie acest copac înalt, necioturos, dacă este putred pe dinăuntru şi din care nu pot să fac bârne? Celălalt, chiar dacă este cioturos şi urât, cel puţin este sănătos pe dinăuntru şi astfel, dacă muncesc puţin mai mult, pot să-l folosesc la bârne de acoperiş pentru casa mea.” Şi, fară să se gândească mai mult, a ales acel copac.
Tot la fel va alege şi Dumnezeu între doi oameni pentru casa Sa şi nu va alege pe cel care pare bun pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea sănătoasa a lui Dumnezeu.
Cei mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicaţi spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite de pământ, nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu; sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu numai cei smeriţi şi blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecaţi spre pământ, în vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele cereşti. Ziditorul lumii alege oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi şi întreabă: „Unde te doare?” Omul care foloseşte de venirea doctorului, că să-i spună despre toate durerile şi slăbiciunile sale, este înţelept, dar omul care îşi ascunde durerea şi se laudă cu sănătatea sa, este nebun. Ca şi cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor şi nu pentru starea lor de boală! Marele Ioan Gura de Aur spune că „Este rău să păcătuieşti, deşi aici se poate da ajutor; dar să păcătuieşti şi să nu îngădui păcatul – aici nu se mai poate nici un ajutor.”
Deci să avem înţelepciune şi să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simţim că ne aflam înaintea doctorilor celor mai buni şi mai milostivi, care ne întreabă pe fiecare dintre noi, cu purtare de grijă şi cu dragoste: „Unde te doare?” Să nu ne lenevim în nici un chip, să-I spunem toată boala noastră, rănile noastre şi păcatele noastre.
Domnul Iisus ne spune despre aceasta în pilda vameşului din pericopa Evanghelică de astăzi. În Evanghelie se spune că Domnul a spus această pilda celor care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi. Nu cădem şi noi printre cei cărora Domnul le spune această pilda? Nu va răzvrătiţii, ci mărturisiţi-vă boala, ruşinaţi-vă de ea şi luaţi leacul pe care vi-l dăruieşte Doctorul cel mai bun şi mai milostiv. Într-un spital erau mulţi bolnavi. Unii aveau febră şi nu mai puteau aştepta până la venirea doctorului; alţii umblau de colo colo, crezându-se sănătoşi şi nu voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineaţa, doctorul a intrat să-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. | Continuare »

Mozaic-sf-Pavel-predicandTraian Dorz

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii
(a Vameşului şi a Fariseului) – II Timotei 3, 10-15 –

Pe calea Domnului Iisus, nici un ucenic şi urmaş al Său n-a putut merge fără cruce, n-a putut birui fără suferinţe şi n-a putut umbla fără prigoniri. Ori Îl urmezi pe Iisus cu adevărat, şi înseamnă că le ai din plin pe acestea, ori dacă nu le ai pe acestea înseamnă că nu-L urmezi pe Iisus cu adevărat.
De ce trebuie neapărat, urmându-L pe Iisus, să ai şi prigoniri, nu ştiu. Aşa trebuie! Aşa este scris că trebuie să fie: toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus trebuie să fie prigoniţi (II Tim 3, 12). În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Fapte 14, 22). Nimeni dintre voi să nu se clatine în necazuri, căci ştiţi singuri că la aceasta sunteţi rânduiţi (I Tes 3, 3). Fiindcă şi Hristos a suferit… şi v-a lăsat o pildă ca să călcaţi pe urmele Lui (I Pt 2, 21).
Faptul că orice trimis al Domnului Iisus trebuie să sufere prigoniri din partea lumii, aţâţată de diavolul împotriva sa, este deci un lucru ştiut. Dar adevăraţii trimişi ai lui Hristos, ştiind mai dinainte acest adevăr, strigă fericiţi spre toate aceste suferinţe încă înainte de a ajunge în ele: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?… Nu! Nimic, nimic, nimic nu va fi în stare să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus… Pentru că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare ce are să fie descoperită faţă de noi (Rom 8, 18; 35; 38). | Continuare »

Doamne, eu mereu tot cuget rostul multora pe lume,
dar oricât mi-aş bate capul, nu găsesc răspuns anume…
Multă vreme suferinţei nu-i vedeam un rost sub soare
până ce-am privit mai bine viaţa asta trecătoare,
până ce-am luat aminte ce rămâne şi ce piere,
şi-atunci am văzut măsura dintre râset şi durere,
dintre soarta şi sfârşitul celor cu viaţa-amară
şi-ale celor cu o viaţă păcătoasă şi uşoară.

Şi când am luat aminte la răsplata lor odată,
am văzut că suferinţa este binecuvântată,
că ea face calea strâmtă să sfârşească-n fericire,
pe când viaţa fără lacrimi duce-n veşnica pieire.

De aceea-n astă lume, unul trece ca prin apă,
fără plâns şi fără chinuri el trăieşte pân’ la groapă,
pe când altul, de cum naşte până trebuie să moară,
când o suferinţă-i trece, alta vine şi-l doboară,
– dar acela-n suferinţă stă în legături cu Cerul,
pe când cel fără necazuri este-nvârtoşat ca fierul.

Şi-am văzut în lumea asta, în tot necuprinsul Firii,
că durerea-i rânduită ca un drum al mântuirii, | Continuare »

Ioan-Marini-22Traian Dorz, din ISTORIA UNEI  JERTFE

…Dar îndată ce apăru primul număr, mă pomenii acasă cu o tele­gramă din partea fratelui Marini de la Sibiu: „Vino imediat, sunt grav bolnav…“
Vestea m-a izbit ca o săgeată arzătoare în inimă.
Am început să mă rog şi să plâng pentru el cu toată durerea sufletului meu. Era chemarea dragostei din adâncul inimii fratelui şi tovarăşului meu de lupte îndelungate şi grele… Strigătul unei iubiri mari, dar peste care uneltirile unui duh străin, care voise să ne despartă, aruncase pe o clipă o umbră trecătoare.
Acum, în faţa marii încercări, această iubire îşi revenea dintr-o dată la strălucirea pe care i-o dăduse de la început Dumne­zeu şi destinul nostru împreunat. Duhul străin nu reuşise. Bi­ruise iarăşi duhul Lucrării, duhul dragostei, duhul căii curate pe care ne-o poruncise Domnul…

În vremea aceea nu puteam călători pe calea ferată decât dacă obţineam de la poliţie o autorizaţie de călătorie. Pentru asta trebuia să depun o cerere înainte cu opt zile. În cerere trebuia să arăt unde merg şi pentru ce.
Am făcut cererea cu o oarecare teamă. Ştiam că mi se vor pune piedici. Dar mă rugam cu durere şi cu stăruinţă lui Dumnezeu să înlăture orice piedică. Presimţeam că se apropie ceva grav. I-am trimis fratelui îndată un liniştitor răspuns telefonic: „Sunt cu tot sufletul lângă tine… Vin cât pot mai repede…“
Am obţinut autorizaţia de plecare… (Nu ştiam atunci că mult mai târziu, după 12 ani, voi afla-o la dosarul anchetei mele şi că va trebui să răspund şi atunci pe larg la insinuarea: Care a fost „adevăratul motiv“ al plecării mele la Sibiu?…)
Până să ajung eu însă la Sibiu, apăru şi al doilea număr din foaie. Pe pag. 3 a acestui număr – ultimul scris de fratele Marini – m-a izbit titlul şi scrisul, ca o înştiinţare de moarte:
Dincolo de Poarta cea Tainică…
Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata. (Evrei 9, 27)
Am presimţit că îşi scrisese chiar pentru sine acest gând.
„…O întâmplare neobişnuită, o boală, sunetul clopotului sau altceva ne face să privim spre Poarta cea Tainică, spre care, obişnuit, noi nu prea vrem să privim; spre Poarta cea Tainică – poartă prin care fiecare din noi trebuie să trecem odată: moartea. | Continuare »

zaheu1Pr. Nicolae Steinhardt

„Iisuse, Care ai înviat din morţi, Inviază şi sufletele noastre”
(Acatistul învierii Domnului).

Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit.
Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii sunt buni şi nepizmaşi.
Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist – cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta recent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia.
Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace şi punându-se fără preget la dispoziţia ei.
Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.
Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse.
Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat şi mai infectat.
Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea: dispariţia omului vechi ivirea omului nou.
Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.
Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.
Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi. | Continuare »

rug ecumenica

Săptămâna 19-26 ianuarie întinează din nou imaginea Bisericii Ortodoxe Române. Bine au numite unii: „săptămâna de urâciune ecumenică“.
Însuşi întâi stătătorul ei a binecuvântat această practică eretică. Slujba de deschidere a avut loc chiar la Catedrala Patriarhiei Ortodoxe Române.
Ai putea spune că e ca o închinare la zei, acest mod ecumenist de „rugăciune“. Biserica Ortodoxă, înălţând rugăciuni împreună cu atâţia feluriţi închinători, în atâtea felurite moduri, împreună cu atât de multe credinte şi încredinţări, e ca şi cum îşi aşază Dumnezeul pe unul dintre soclurile atât de multor dumnezei, e ca şi cum Dumnezeul nostru este unul dintre dumnezeii cărora se pot închina oamenii, unul dintre cei mulţi… Nu Unul Dumnezeu, precum mărturiseşte Simbolul Credinţei noastre.
Însăşi tema propusă dezbaterilor: „Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau“ (Ioan 4, 7) este una care contrazice propria lor ideologie ecumenistă. Este poate unul dintre cele mai concludente exemple antiecumenice (antihristice). Când Mântuitorul a zis: „Dă-mi să beau“, nu a zis aceasta pentru că El avea nevoie de apă, ci pentru că samarineanca avea nevoie de apa cea vie, pe care o aducea Hristos lumii.
Asociaţia ecumenică a Bisericilor din România dă acestui verset o interpretare aberantă, lipsită de credibilitate şi de suport chiar şi în faţa unora fără cunoştinţe teologice: „Întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă ne invită și pe noi să gustăm din apa de la un alt izvor și, de asemenea, să oferim ceva din ale noastre. În diversitate, ne-am îmbogăți reciproc“ (aici). De unde poţi scoate o astfel de explicaţie? În toată pericopa evanghelică nu se menţionează că Hristos ar fi băut până la urmă apă de la samarineancă. Din contră, El Însuşi spune şi femeii: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“, precum şi ucenicilor care-L îmbiau la masă: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui“ (Ioan 4, 34). Şi tot acelaşi Sfânt Apostol îndeamnă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 7).
Cum se poate ca Biserica Ortodoxă să aprobe, mai mult, să binecuvânteze, atâta orbire duhovniească? Unde îşi găseşte Biserica Ortodoxă argumente pentru a justifica acest „alt izvor“ pe care-l propune Asociaţia ecumenică a Bisericilor din România?
Ce fac celelalte culte în această săptămână, nu e treaba noastră, dar prin binecuvântarea pe care a dat-o acestui idolatru mod de rugăciune şi prin participarea la astfel de slujiri, Biserica noastră îşi subminează autoritatea, integritatea şi credibilitatea în faţa atâtor acuze ce i se aduc de către împotrivitorii ei. Însă doar instituţia Bisericii este cea care se decredibilizează, căci credincioşii adevăraţi nu dau curs acestei „binecuvântări“, urmând cu statornicie învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu e prima dată când doar conducătorii bisericii apobă unele erezii, dar poporul nu i-a urmat niciodată…

Poate că şi noi ar trebui să avem o săptămână de post şi Psaltire în acelaşi timp, nădăjduind în nemărginita milă a lui Dumnezeu faţă de poporul drept credincios…

vezi video aici

Vlad Gheorghiu

vindec-celor-10-leprVoi, cei ce-aţi fost adânc legaţi
şi Dumnezeu v-a dat scăpare,
voi pân’ la moarte-I datoraţi
recunoştinţa cea mai mare!

O, nu uitaţi, o, nu uitaţi
ce I-aţi promis, ce-I datoraţi,
pliniţi al vostru legământ
căci Dumnezeu e Sfânt, Sfânt, Sfânt!

Voi, cei ce L-aţi chemat la greu,
iar El v-a scos din suferinţă,
voi până-n veci lui Dumnezeu
Îi datoraţi recunoştinţă!

Îi datoraţi să-L preamăriţi
pentru-ndurările-I slăvite,
să-L lăudaţi şi să-I vestiţi
minunile de voi trăite.

Îi datoraţi, trăind frumos,
să fiţi urmaşilor lumină,
să aibă şi ei în Hristos
pe veci încredere deplină.

O, nu uitaţi ce v-aţi legat
când El v-a scos din strâmtorare,
– El Şi-a-mplinit Cuvântul dat,
dar cum vi-l împliniţi voi, oare?

Traian Dorz – Cântarea anilor

Domnul Iisus HristosPână când nu te-ai născut într-o familie, cum să fii moştenitorul acestei familii?
Până n-ai intrat într-o casă, cum să lucrezi în ea?
Până n-ai îmbrăcat uniforma, cum să spui că eşti ostaş?

Naşterea din nou este actul prin care reintri în familia lui Hristos.
Uşa prin care reintri în Casa lui Dumnezeu.
Mijlocul prin care primeşti dreptul de a lucra în via Sa.
S-a vorbit atât de mult despre naşterea din nou, dar este încă nevoie să se vorbească şi mai mult. Căci, deşi ea este o condiţie pe care Însuşi Mântuitorul nostru a pus-o, spunând că fără ea este cu neputinţă să vadă cineva Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 3)
sau să intre în ea (Ioan 3, 5) – şi cu atât mai puţin să lucreze în mijlocul ei –
totuşi sunt din ce în ce mai mulţi acei care, în loc să intre prin această uşă în staulul Domnului, sar prin altă parte. Prin alte mijloace. Prin alte apucături (Ioan 10, 1).

Numai prin uşa naşterii din nou, numai prin uşa pocăinţei şi a convertirii, au intrat în împărăţia Evangheliei lui Hristos toţi aleşii Săi sfinţi, de la început şi până la sfârşit.
Numai prin baia naşterii din nou s-au primenit toţi cei care s-au botezat cu botezul lui Hristos,
şi care au luat crucea lui Hristos şi au mers după El,
şi care au putut bea paharul lui Hristos, şi au putut purta jugul Său,
şi care s-au îmbrăcat în Hristos şi au devenit împreună-lucrători cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9).

Lucrarea Domnului este clădirea lui Dumnezeu, ogorul Său, Trupul lui Hristos, turma Sa, moştenirea Lui (I Cor. 3, 9; Efes. 2, 20; Colos. 2, 7; Evrei 3, 3-4; I Petru 2, 5; 5, 2)
pe care El o veghează ca pe lumina ochilor Lui,
pe care o îngrijeşte cu nespusă iubire (Ps. 23),
pe care El o apără cu putere şi cu grijă (Ps. 121, 4-8)
şi pe care o ţine în mâinile Lui (Isaia 53, 10).
Toată această lucrare este în primul rând duhovnicească (I Cor. 2, 10-16), | Continuare »

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

hristos-icoana usaDe-atâţia ani stă Domnul tău
în pragul casei tale,
iar tu-L respingi şi-alungi mereu
cu multele-ţi greşale!

Aşteaptă Haru-n uşa ta,
iertarea Lui să-ţi deie,
tu nu-L primeşti, Îl laşi aşa
de-atâţia ani să steie.

Ţi-aşteaptă fericirea-n prag
să-ţi umple viaţa-ntreagă,
tu, gol şi trist, suspini pribeag,
păcatul greu te leagă!

Iertarea stă şi pacea vrea
în viaţa ta să vină
să-ţi umple-ntreagă viaţa ta
cu cântec şi lumină.

Dar tu te împietreşti mereu –
ah, nu ţi-e teamă oare
că s-o sfârşi şi harul Său
şi lunga Lui răbdare?

C-aceasta, poate-n uşa ta
e ultima-I bătaie,
şi că apoi va mai urma
doar veşnica văpaie? | Continuare »

LUMINĂ!

Lumină ce mi-ai înnoit
privirea fericită
când inimii i-ai răsărit
răscrucea strălucită,

Lumină ce mi-ai sărutat
fiinţa mea întreagă
învăluindu-mi-o curat
pe calea cea mai dragă,

Lumină ce mi-ai nimicit
gheţarii vieţii mele
şi lacrimile mi-ai sfinţit
unindu-te cu ele,

Lumină care mi-ai atins
a harfei corzi curate
şi către ceruri mi-ai întins
aripi nemăsurate,

Lumină ce te nalţi slăvit
pe cerul vieţii mele
de mii de ori mai strălucit
ca sori şi luni, şi stele,

Lumină, sufletu-mi întreg
ca jertfă ţi se-nchină,
desăvârşirea s-o-nţeleg
pătrunde-mă deplină,

Căci te ador, ador, cobori
pe totdeauna-n mine,
purificat să mă-nfăşori
nemărginit, în tine!

Traian Dorz, Cântări de drum

Ieromonah Serghie Rabko, Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea?, Editura Sophia, 2010

inceputul propovaduirii“Pocăiţi-vă! Este prima poruncă pe care o întâlnim în Evanghelie. Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit în pustie şi a botezat oamenii cu botezul pocăinţei: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3,2). Cu aceste cuvinte Mântuitorul a început să predice pentru că nu poate Domnul să Se arate sufletului, dacă el nu s-a căit sincer şi curat de toate păcatele sale şi nu s-a curăţit de ele. Omul a căzut. Din cauza păcatului, el s-a îndepărtat de Dumnezeu. Pentru a putea reveni la El, trebuie să se căiască, aceasta fiind singura cale de reîntoarcere.
Ce este pocăinţa? Adesea auzim şi vorbim despre ea, dar nimeni nu înţelege semnificaţia ei reală. Se întâmplă aceasta, pentru că suntem contaminaţi de păreri personale şi ne orientăm mai mult după legi omeneşti decât după poruncile lui Dumnezeu.
Majoritatea dintre noi se consideră creştini şi persoa­ne cucernice. Adesea ne îndreptăţim că nu am ucis pe nimeni, nu am furat, iar faptul că păcătuim îl credem scu­zabil, pentru că toată lumea greşeşte. Astfel, considerăm că nu avem motive să ne căim, că pocăinţa nu ne foloseşte la nimic. Cugetăm astfel, pentru că nu cunoaştem Evanghelia, nu înţelegem în ce constă creştinismul şi pocăinţa. De cele mai multe ori învăţăm din propriile greşeli şi pentru că, în urma păcatelor, urmează necazurile, atunci ele ne sunt unicii dascăli. Într-adevăr, prin necazurile suferite înţelegem, în cele din urmă, cât de eronat trăim.
Cuviosul Simeon Noul Teolog a spus: „La împlinirea poruncilor evanghelice vedem cât suntem de neputincioşi“. De aceea, numai în asemenea condiţii vom vedea şi vom înţelege realmente că suntem păcătoşi. Dacă nu ne recunoaştem starea de păcat, atunci nu trăim conform Evangheliei. | Continuare »

Traian Dorz,  CÂNTAREA ÎNVIERII

DeisisCei ce-au mărturisit pe Mielul
şi-au fost junghiaţi ca nişte miei,
fiind mutaţi la Domnu-n slavă
cu El în ceruri sunt şi ei.

Fie-n veci fericit
cel ce moare mântuit,
fie-n veci cu Hristos
cel ce moare credincios!

Cei ce-au umblat pe calea strâmtă
prin chinuri şi cu jugul greu
au moştenit făgăduinţa
şi sunt acum cu Dumnezeu.

Cei ce-au trecut până la moarte
prin orice ape şi-orice foc,
dar nu s-au despărţit de Domnul
– acuma-s în acelaşi loc.

Cei ce s-au despărţit de lume
unindu-şi viaţa cu Iisus
au şi ajuns moştenitorii
Ierusalimului de Sus.

Cei ce-au răbdat smeriţi ocară
şi suferinţi pentru Hristos
sunt fericiţi în Sfânta Ţară
cu Domnul lor Cel Credincios.

Botezul-Domnului-6„Ioan a făcut următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El.»“ (Ioan 1, 32)

Fiecare trimis al Domnului are un duh al său şi fiecare lucrare are un duh al său. Datoria noastră este să cercetăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu sau nu. Căci sunt atâtea duhuri care vin în numele Său, dar nu sunt ale Lui (1 Ioan 4, 1-3).
Iar noi trebuie să primim şi să urmăm numai pe Duhul Sfânt şi să ne ferim cu groază şi grijă de primirea şi urmarea duhurilor înşelătoare şi drăceşti.
Sfântul Pavel mustră pe galateni, numindu-i nechibzuiţi, tocmai pentru că primiseră cu uşurinţă duhuri străine şi, necercetându-le, ascultaseră de îndrumarea acestora, care erau gata să-i piardă şi să-i nenorocească pe totdeauna. Cum, desigur, au şi nenorocit pe unii din ei (Gal. 3, 1). Pe corinteni, de asemenea, îi ceartă cu asprime şi cu amărăciune, pentru că primeau cu îngăduinţă şi cu uşurătate vinovată duhuri străine şi învăţături deosebite (2 Cor. 11, 4).
Vai, din cauza acestora rătăcesc şi astăzi de la adevăr atât de mulţi, căci aceleaşi duhuri, sub înfăţişare totdeauna înşelătoare, umblă amăgind şi azi pe toţi cei care n-au toată grija să nu le primească şi să nu le urmeze (Ier. 14, 14; Mat. 24, 24-26).
Tu, fiul meu, nu te uita nici la vorbele lor, nici la predicile lor, nici la numele lor, – dar cercetează cu grijă şi cu răbdare duhul lor, din care ies faptele lor, atmosfera lor. Dacă n-au Duhul lui Hristos să ştii că nu sunt ai Lui. Duhul lui Hristos, adică smerenia, răbdarea şi roadele dulci ale trăirii înfrânate neprefăcute: seriozitatea fără mândrie, bunătatea fără laudă, iubirea fără necurăţie, modestia fără zgârcenie, căldura fără dogoare… | Continuare »

Botezul-Domnului_pr-Arsenie-boca-draganescuPreot Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului
Însemnări din călătoria la Ierusalim

Automobilele se pregătesc să plece cu noi spre Iordan, la locul unde S-a botezat Mântuitorul. De la Marea Moartă până la locul unde S-a botezat Mântuitorul în râul Iordan, e o cale cam de 4-5 kilometri. Plecând într-acolo cu automobilul, folosesc parcursul acestui drum ca să spun unele amănunte despre râul Iordan.
Râul Iordan izvorăşte din munţii Libanului, dintr o stâncă de granit cu un izvor vestit de mare. În calea sa primeşte apoi şi alte izvoare şi văi. Trece, după aceea, prin Lacul Tiberiadei (Marea Galileii), şi de acolo o ia apoi în jos, pe sub Muntele Taborului, spre Marea Moartă (vezi harta de la pag. 25). Cu totul, râul Iordanului face un drum de peste 300 de kilometri, cu toate că, în linie dreaptă, această curgere abia ar fi pe jumătate. Lungimea o fac cotiturile cele multe ce le are Iordanul. De la Lacul Tiberiadei până la Marea Moartă, Iordanul face o cale de 104 kilometri şi, în această cale, coboară 200 metri, adică o coborâre foarte mare, la fiecare kilometru câte 2 metri de coborâş. Această cădere face ca râul Iordan să fie un râu foarte repede curgător.
„Repejunile Iordanului“, de care vorbesc cântările bisericeşti, de fapt sunt aievea, căci râul Iordan curge cu mare repeziciune. În cea mai mare parte, Iordanul curge printre stânci şi locuri stâncoase. Se varsă în Marea Moartă. Însă în vremile biblice, înainte de pieirea Sodomei şi Gomorei, Iordanul curgea înainte, până la Marea Roşie, şi pe locul unde e azi Marea Moartă era o câmpie frumoasă şi bogată ca un paradis, udată fiind de apa Iordanului. Poate tocmai acest belşug i-a făcut pe cei din Sodoma şi Gomora să uite pe Dumnezeu, căci aşa e omul, din ce e mai sătul şi mai îmbuibat, uită mai mult pe Dumnezeu. (…)
Ne apropiem de Iordan. O lume pustie se întinde de jur-împrejurul râului sfânt. Pământul e nisipos şi spălat de apele de iarnă, când Iordanul se revarsă peste locurile de şes. Pe multe locuri ţărmurii Iordanului n-au nici un fel de vegetaţie, ci numai pământ sterp şi stâncos, însă pe cele mai multe locuri Iordanul e înconjurat cu o desime de fel de fel de plante şi arbori. Locul unde S-a botezat Mântuitorul încă e înconjurat cu astfel de desime. Mai în sus, spre Galileea, împrejurul Iordanului e pământ mănos şi cultivat. | Continuare »

Din «Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov»,  Ed. Schimbarea la Faţă, Traducere: Arhim. Paulin Lecca

PSf-Serafim-de-Sarov-20ropria sa moarte se apropia. Stareţul fusese înştiinţat. Se simţea îmbătrânit. Mulţimile, care în număr mereu crescând inundau Sihăstria şi îl urmăreau în pădure, îl oboseau. Apăsătoare era, de asemenea, atmosfera de duşmănie din partea egumenului Nifon şi a majorităţii călugărilor, faţă de lucrarea sa preferată – obştea de la Diveevo.
Dar mai rău ca orice îl apăsa purtarea nesinceră şi linguşitoare a celui care s-a adeverit mai apoi inamicul numărul unu al iubitei sale ctitorii.
Mic-burghezul din oraşul Tambov, Ivan Tihonovici Tverdoseev (în trad. – Gat-tare), frate începător la Sarov înzestrat cu darul picturii, dotat cu o voce frumoasă, nu era lipsit nici de calităţi, nici de farmec. Lumea îi zicea „pictorul“. Oare Stareţul se înşelase de data aceasta? Îl făcuse pe tânăr confidentul său? Amintirile pe care acesta din urmă le-a publicat mai târziu ne îndreptăţesc să credem că nu.
Inteligent şi ambiţios, el a hotărât să-şi facă o carieră prezentându-se, după moartea Stareţului ca ucenicul său preferat şi succesorul său la Diveevo. Când mergeam la Sarov, scrie în depoziţiile lui Mihail Manturov, raportate în „Letopiseţul mănăstirii Serafimo-Diveesvki“, „n-am remarcat nimic rău în Ivan Tihonovici. Deşi nu-mi era simpatic, intram totuşi la el, când mă invita la un ceai. Într-o zi, Părintele m-a întrebat de unde veneam. Am băut un ceai la pictorul din Tambov, i-am răspuns. «Of, bucuria mea, să nu te mai duci niciodată acolo. Va fi în dauna ta. Căci Ivan nu te invită cu inimă curată, ci ca să te spioneze». După aceasta mi-am întrerupt vizitele. Era nemaipomenit, cum Părintele ştia totul dinainte şi cum ne păzea de tot răul”.

Părintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:
– Bucuria mea, îi spunea el maicii Eudoxia, eu v-am născut duhovniceşte şi nu vă voi părăsi.
Ivan Tihonovici pretinde că după moartea mea să vă dau lui. Nu, eu nu vă voi da! Inima lui şi inimile celor ce-i vor urma, vor fi reci faţă de voi. El zice: «Tu eşti bătrân, Părinte, dă-mi fiicele tale!», dar el le cere cu o inimă rece. Tu să-i zici, maică, în numele meu, că voi nu sunteţi opera lui”.

Ceea ce la timpul potrivit s-a făcut.
„O inimă rece”, repeta Stareţul cu nelinişte. Ivan Tihonov va avea o inimă rece.
Pentru că această frică a marelui Stareţ în faţa răcelii falşilor ucenici? Pentru că diavolul este rece, el, care este tatăl minciunii. | Continuare »