Milă ai de mine, Doamne

Versificare: Traian DORZ; interpretează corul «Timotheos»

– Psalm 50 –

Milă ai de mine, Doamne, după marea milă-a Ta,
după îndurarea-Ţi multă, şterge fărdelegea mea.
Spală-mi cu desăvârşire multele-mi nelegiuiri,
curăţă-mă de păcatul care nu-mi dă liniştiri.

Eu cunosc şi-mi ştiu prea bine, Doamne, fărdelegea-mi grea
şi păcatul meu stă, Doamne, necurmat naintea mea.
Numai contra Ta, Preasfinte, numai Ţie Ţi-am greşit
şi naintea Ta, Stăpâne, ce e rău am făptuit.

Astfel că în hotărârea-Ţi vei fi drept când vei lucra
şi vei fi fără de vină, Doamne-n judecata Ta.
Iată că-n nelegiuire eu pe lume am ieşit
şi-n păcate grele, Doamne, maica mea m-a zămislit. | Continuare »

[O lacrimă de recunoştinţă…]

Când Domnul S-a dus în casa lui Simon Leprosul – care poate că fusese unul dintre cei zece leproşi care nu-I mulţumiseră lui Dumnezeu pentru că-l vindecase, dar care mai târziu şi-a adus aminte – acesta a făcut un prânz. El L-a chemat şi pe Mântuitorul. L-a chemat ca să-şi arate nu atât de mult recunoştinţa, ci bogăţia sa. Şi, când a mers Mântuitorul la el, nici măcar o sărutare, nici măcar un strop de apă să-Şi spele picioarele nu-I dăduse…
Dar când au stat la masă şi a venit femeia căreia Dumnezeu îi făcuse atât de mult bine şi ea şi-a arătat recunoştinţa spălându-I picioarele cu lacrimile ei şi ştergându-I-le cu părul capului ei… Simon Leprosul gândea în firea lui zicând: „Dacă omul acesta ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceasta, că este o păcătoasă”.
El, adică cel ce săvârşise în faţa lui Dumnezeu păcate mai mari (pentru că lepra de care suferise era o pedeapsă dată de Dumnezeu şi o înştiinţare pentru păcatele lui), el stătea acum şi o judeca pe femeia care-şi arăta cu lacrimi recunoştinţa ei faţă de Dumnezeu.

Şi atunci Mântuitorul a zis:
– Simone, am să-ţi spun ceva!
– Spune, Doamne, a zis el.
Şi spune Mântuitorul:
– Un cămătar avea doi datornici… Doi, Simone!… (Va fi înţeles oare Simon, când Domnul a zis „doi datornici”, că, dacă femeia care-I stătea la picioare să-I mulţumească era un datornic, al doilea era el, Simon?) Unul îi datora mult. Altul îi datora puţin…

Şi el i-a iertat pe amândoi.
– Spune, Simone, care dintre aceşti datornici va fi mai recunoscător celui care i-a iertat?
– Cel căruia i-a iertat mai mult, a zis Simon.
– Bine ai spus! i-a zis Mântuitorul. Vezi tu pe femeia aceasta, Simone? Eu am venit în casa ta şi tu nu Mi-ai dat un strop de apă măcar, să Mi se spele picioarele; dar ea, de când am venit, n-a încetat să-Mi spele picioarele cu lacrimile ei, nici să Mi le şteargă cu părul ei. Tu sărutare nu Mi-ai dat, dar ea n-a încetat să-Mi sărute picioarele… Vezi tu, Simone? Înţelegi tu care-i datornicul ăla care trebuie să fie mai recunoscător? | Continuare »

CINE-I OARE CEL MAI MARE?

Traian DORZ

Cine-i oare cel mai mare
pentru Dumnezeu oricând?
– Cel ce poate fi asemeni
cu-n copil curat şi blând.

Cine-i mai văzut ’naintea
Domnului în orice loc?
– Cel ce, dacă face-un bine,
nu se laudă deloc.

Cine-i cel mai pus în frunte
de cinstirea lui Hristos?
– Cel ce ştie totdeauna
sta pe locul cel mai jos.

Cine-i cel mai fără vină
pentru Domnul cel Curat?
– Cel care numai pe sine
se socoate vinovat. | Continuare »

VIAŢA SFINTEI MAICII NOASTRE MARIA EGIPTEANCA

sf-maria-egipteanca-bis-din-betania-casa-mariei-si-marteiScrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului

Taina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeieşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii cei leneşe, carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voi tăcea povestirea aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie necredincios celor ce voi scrie, pre care eu singur le-am auzit, nici să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta minunându-se, nu vor voi cu lesnire să crează, milostiv le fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetând-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie, a trãit în veacul al V-lea. Nu ştim cine a fost ereticul Zosima.], carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte. | Continuare »

A aşteptat cu răbdare

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a IV-a  Postului Mare – a Sfântului Ioan Scărarul

„Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa“. (Evrei 6, 15)

Se spune că la darea Legii pe Sinai lui Moise pentru poporul Său, mai erau acolo, nevăzuţi pentru Moise, dar prezenţi, chemaţi şi aduşi de voia lui Dumnezeu şi de puterea Lui, încă şaptezeci de profeţi. Câte unul din fiecare neam care era atunci sub cer. Fiecare pentru neamul său.
Şi astfel fiecare a auzit în acelaşi timp şi a văzut în acelaşi fel ca Moise pe Domnul Dumnezeu, dându-i fiecăruia aceeaşi Lege, spre a fi învăţată şi împlinită întocmai de către acel profet şi acel popor. Dar fiecare credea, aşa ca şi Moise, că Dumnezeu i Se adresează doar lui însuşi şi doar poporului său. Întocmai aşa a şi voit Dumnezeu.

Dar când fiecare profet s-a întors la poporul său, ceilalţi profeţi, afară de Moise, s-au dovedit fie neînţelepţi, fie neascultători, şi fiecare a învăţat altfel pe ai lor. Nici unii n-au înţeles şi n-au ascultat Legea şi poruncile Domnului, ci şi-au dat alte legi şi alte porunci, fiecare. Astfel că în locul Singurului Dumnezeu ei şi-au făcut mai mulţi zei, idoli, divinităţi, cărora au început să li se închine.
Ci numai Moise s-a dovedit a fi singurul profet şi înţelept, şi ascultător. Şi numai poporul lui Israel s-a dovedit a fi singurul popor şi temător de Dumnezeu şi cinstitor al Lui.
Pe tot de-a lungul împlinirii însărcinării sale primite în chip minunat şi cutremurător de la Dumnezeu, atât prin rugul aprins de pe muntele lui Dumnezeu, Horeb, cât şi prin cerul aprins de pe muntele lui Dumnezeu, Sinai, profetul şi omul lui Dumnezeu s-a dovedit plin de cele două virtuţi mai înalte care se cer fiecărui profet al lui Dumnezeu: credinţa faţă de Dumnezeu şi răbdarea faţă de popor.

În cartea Exod, la capitolul 3 şi la capitolul 19, Cuvântul Domnului arată pe larg aceste două mari momente şi împrejurări din viaţa lui Moise.

Dar în toată desfăşurarea dintre aceste două momente mari precum şi în cea de dinainte şi de după ele, Moise, alesul lui Dumnezeu, s-a dovedit totdeauna un vrednic fiu şi urmaş al tatălui său Avraam, despre credinţa şi răbdarea căruia vorbeşte atât de frumos aici Sfântul Apostol Pavel. | Continuare »

Ceva despre darul preoţiei…

Predică, despre «Darul Preoţiei», rostită de către Părintele Iosif Trifa la cei 10 ani de preoţie.

Să înflăcărezi darul care este în tine (II Tim. 1, 6).
Cuvântul Său era în inima mea ca un foc aprins, închis în oasele mele (Ieremia 23, 29).

Darul trebuie aprins, înflăcărat. Din darul aprins ies nebunii pentru Hristos… Din darul neînflăcărat iese numai… litera. Darul nu-i o unealtă de făcut bani, el nu stă în haine, ci în viaţă. pavlos-kai-titDarul nu se poate lua. Se poate doar «pierde» dacă nu este aprins…
…Reîntors de la sfinţire, acum 10 ani, nu puteam înţelege pe deplin aceste vorbe, acest îndemn al Sf. Ap. Pavel: «Să aprinzi darul ce ţi s-a dat prin punerea mâinilor mele»… (II Tim. 1, 6).
Trebuie oare să-l mai aprind şi eu? Trebuie oare să mai pun şi eu ceva în acest dar?
Azi, după 10 ani, înţeleg pe deplin acest îndemn. Zece ani de păstorire mi au arătat şi dovedit că, în vorbele apostolului, este un mare adevăr, este un îndemn, este o poruncă pe care trebuie să şi-o însuşească fiecare păstor de suflete.
Hotărât, în darul ce-l aducem de la sfinţire, trebuie să punem şi noi ceva. El este «aluatul pus în măsura de făină», dar «frământătura», noi trebuie s-o facem. El este scânteia divină, focul, noi trebuie să-l aprindem!
Darul ce ni se dă prin hirotonie ne leagă prin veacuri de-a rândul cu Mântuitorul şi cu Apostolii Săi.
Dar de la sfinţire noi trebuie să ducem cu noi un ceva ce ne schimbă, ne transformă fiinţa, o scânteie din care foc mereu trebuie să facem, un ceva ce să ne ridice peste alţi muritori. | Continuare »

În faţa judecăţii de la Bucureşti

Preot Iosif Trifa, «Isus Biruitorul» nr. 13, din 22 martie 1936

„Înăuntrul foii, fraţii ostaşi şi cititorii vor afla amănunte despre cum – prin surprindere – Mitropolia din Sibiu şi-a întărit şi la Bucureşti judecata ce mi-a făcut-o aici, la Sibiu. Prin urmare, iată-mă judecat şi la Bucureşti. Am fost aflat ca unul care nu mai sunt vrednic să port haina şi numele de preot. S-a împlinit acuza Mitropoliei din Sibiu că între cei 8 000 de preoţi, câţi sunt în ţară, nici unul n-a făcut răul pe care l-am făcut eu şi, ca atare, mi s-a dat pedeapsa ce mi se cuvenea: am fost dat afară din ceata celor 8 000.

Arătam în altă parte cum, contra acestei hotărâri, am înaintat un nou memoriu. Orice ar fi însă să se întâmple, eu zic: dacă s-a aflat şi se va afla definitiv că nu mai sunt vrednic să port numele şi haina de preot, apoi aşa să fie! Mă voi resemna în această judecată şi voi rămâne pe mai departe în Biserică un simplu mirean, în rând cu ceilalţi fraţi ai mei în ostăşia Domnului.
Fireşte, e un hotar mare acesta în viaţa mea. E o răspântie de unde mă întorc înapoi peste mult zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se iau haina şi numele de preot, mă uit şi peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate frământările mele de preot şi vestitor al Evangheliei.

Văd nopţile nedormite… văd paturile de la Geoagiu şi Davos… văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi al neamului meu. Şi acum – slăvit să fie Domnul! – iată, văd şi răsplata acestor lupte în care mi-am jertfit şi sănătatea.
Trebuia să vină şi răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Iisus cel Răstignit. Eu mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Iisus cel Răstignit, să chem sufletele pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat, poate, prea mult această Jertfă şi poate am vrăjit prea mult poporul cu această Jertfă şi, poate, pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi şi nici cel din urmă. Cam toţi care s‑au îndrăgostit prea mult de Jertfa Golgotei şi L-au predicat prea mult pe Iisus cel Răstignit aşa au păţit şi aşa vom păţi. | Continuare »

OCROTIREA LUI DUMNEZEU

Traian Dorz, Porţile Veşniciei

1. N-am fi aflat niciodată ce puternică este ocrotirea pe care o dă Domnul Iisus Hristos, dacă n-am fi trecut prin necazuri, strâmtorări, prigoniri, foamete, lipsuri şi primejdii de moarte (Rom 8, 35-37). N-ar fi aflat niciodată Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, martirii şi mucenicii sau ceilalţi adevăraţi credincioşi ai Domnului cât de mare este puterea ocrotitoare a Lui, dacă n-ar fi fost trecuţi prin nebănuite încercări, – fiindcă acest adevăr se află numai în cuptor!

Sfintii-40-de-mucenici

2. O, biet suflet omenesc, bătut de primejdii şi plin totdeauna de temeri, o singură ocrotire puternică există şi pentru tine, numai una singură: Hristos Domnul! Vino la El!

3. Pe cât de adevărate sunt primejdiile care te ameninţă, pe cât de vii şi de reali sunt vrăjmaşii care te urmăresc şi te pândesc, pe cât de aproape şi de mari îţi sunt ispitele, păcatele, foamea, boala, accidentele, pagubele şi toate diferitele nenorociri care te ameninţă şi care în fiecare clipă te pot pândi şi ajunge din partea celor răi, – pe atâta să fii încredinţat şi tu de cât este de adevărată, de puternică,
de apropiată şi de mare ocrotirea pe care ţi-o poate da Dumnezeu prin Iisus Hristos (I Cor 15, 57). | Continuare »

[Cine poate să ierte păcatele, decât numai unul singur, Dumnezeu?]

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz, consemnată în Strângeţi firimiturile, vol. IV

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-12Fariseii, spune Cuvântul lui Dumnezeu că stăteau şi ei acolo la masă când Mântuitorul i-a zis slăbănogului: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Şi au început să cârtească între ei: „Cum poate omul acesta să hulească? Cine poate să ierte păcatele, decât numai unul singur, Dumnezeu?”. Stăteau şi ei acolo.
Când erau nişte oameni curioşi care n-auziseră şi nu cunoscuseră Cuvântul lui Dumnezeu, [fariseii], în faţa Domnului, au început să cârtească, să învinovăţească, să judece, să dispreţuiască Cuvântul lui Dumnezeu. Când s-au dus înapoi, ei nu mai erau nevinovaţi; ei erau vinovaţi de neascultarea şi de împotrivirea [faţă de] Cuvântul lui Dumnezeu.
Când am venit la Domnul Iisus, noi eram păcătoşi, e adevărat. Dar nişte păcătoşi care aveam dezvinovăţire înaintea lui Dumnezeu. Nu-L cunoscusem pe Dumnezeu. Păcătuisem în spatele lui Dumnezeu. Păcătuisem în afara lui Dumnezeu; în umbra lui Dumnezeu; în necunoaşterea lui Dumnezeu. Dar după ce am venit la Domnul, am auzit Cuvântul Său cel Sfânt şi poate că ne-am predat şi ne am hotărât pentru El, şi am trăit ani de zile în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, dar după aceea ne-am întors de la Dumnezeu, atunci n-am mai păcătuit în spatele lui Dumnezeu, în necunoaşterea lui Dumnezeu. Am păcătuit în faţa lui Dumnezeu, în cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi nu ne-am mai întors nevinovaţi, nici dezvinovăţiţi de păcatele noastre, ci învinovăţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Iisus a zis: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: «Vedem!», de aceea păcatul vostru rămâne”. Cine păcătuieşte fără să-L fi cunoscut pe Dumnezeu are dezvinovăţire, pentru că este scris: „Dumnezeu nu ţine seama de vremile de neştiinţă”. Dar cine păcătuieşte după ce s-a întors la Dumnezeu nu mai are nici o dezvinovăţire.
De aceea cine vine în adunare şi-i însoţit de acei doi îngeri, el aude Cuvântul lui Dumnezeu şi este scris. Când se întoarce de la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, cei doi îngeri îl însoţesc. Şi, dacă omul ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi l împlineşte (mergând de la auzirea lui), şi se întoarce hotărât să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, îngerul din dreapta spune: „Binecuvântat să fii tu, cel care asculţi Cuvântul lui Dumnezeu!”. Şi îngerul din stânga spune: „Amin”. | Continuare »

Eu nu ştiu cum…

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-10Traian DORZ, CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

Eu nu ştiu cum Te-ai îndurat
de m-ai ales şi m-ai chemat,
căci eu nimic n-am făptuit
să fiu iertat şi miluit!
…Ce oare să-Ţi fi arătat,
că n-am avut decât păcat?
…Cum, oare, Tu la un tâlhar
i-ai dăruit atâta har?
…Cum oare-atât Te-ai aplecat
şi din adânc m-ai ridicat?

…O Doamne, ştiu: Tu m-ai primit
şi mai ales căci m-ai iubit!
…Pe tot întinsul viitor
doresc să-Ţi fiu ascultător,
recunoştinţă arătând
iubirii Tale orişicând.
Căci, Doamne, tot ce Tu mi-ai dat
e numai har nemeritat!

Un uriaş al lui Hristos

Pr-Iosif-Trifa-0Fragment din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981

Părintele Iosif, când Dumnezeu l-a trimis în Biserica noastră, când Dumnezeu l-a trezit pe el cel dintâi… când Dumnezeu i-a descoperit lui, cel dintâi, acest adevăr, lumină Evangheliei, lucrarea naşterii din nou în Biserica unde l-a pus Domnul, acest om slab cu trupul, bolnăvicios, în suferinţă, a crezut. Omul acesta a fost un uriaş al lui Hristos.
Omul acesta a fost un mare om al credinţei. El a crezut. În toată Biserica noastră cea încremenită şi amorţită în nişte forme seci, în nişte datini, în nişte reguli, în nişte rugăciuni care se făceau numai din carte (că nu mai era Duhul lui Dumnezeu Care să-i înveţe, Care să-i lumineze, căci erau scrise toate după tipic), unde se aduceau numai nişte lumânări… unde se sărutau numai nişte icoane… unde se trăgeau numai nişte clopote, dar fără credinţa vie, – acolo el a crezut cu adevărat. Ceilalţi, după ce se duceau din locul acela, deşi făceau toate aceste forme, făceau apoi şi cele mai grele păcate şi totuşi ziceau că sunt creştini.
Forme… Aici Dumnezeu a vrut să facă o trezire. Să aducă lumina. Să aducă viaţa de la început a primilor creştini, a marilor înaintaşi, a Sfinţilor Părinţi. Şi omul acesta trimis de Dumnezeu a crezut puternic… N-a văzut cu ochii săi, dar a închis ochii crezând. Fraţii lui l-au aruncat într-o groapă:
– Să nu mai ieşi, Iosife, de aici în veci. Lasă-ne pe noi fără Hristosul tău, lasă-ne pe noi cu obiceiurile noastre, cu formele noastre, cu religia noastră cea bună, cu care putem păcătui şi ne putem blestema şi urî unii pe alţii…
Şi aşa l-au aruncat fraţii lui într-o groapă, dar Dumnezeul lui Iosif l-a scos. Şi astăzi începe să se vadă că Dumnezeul lui Iosif a fost cu el. Că El l-a scos din groapă, şi astăzi vin fraţi de la mari depărtări, cerând: „Dă-ne, Iosife, hrană, că noi murim, nu mai avem nimic”. | Continuare »